ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2882/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 25 ianuarie 2010 sub nr. 623/2/2010, condamnatul I.N. a formulat contestație la executare cu privire la Decizia nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București. În drept au fost invocate dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Contestatorul condamnat a invocat faptul că prin decizia arătată i s-a aplicat o pedeapsă de 7 ani închisoare, fiindu-i creată o situație mai grea, întrucât inițial, în primul ciclu procesual a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare iar calea de atac a fost exercitată, în căile ordinare de atac, numai de inculpat și de procuror.

Instanța de fond reține că prin Sentința penală nr. 1729 din 26 septembrie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un spor de 1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare. Prin Decizia penală nr. 162 din 05 martie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și apelurile inculpaților I.N. și U.P., a fost desființată sentința penala apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu procesual, prin sentința penală 847 din 03 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un spor de 1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare. Prin Decizia penală nr. 436 din 16 iulie 2009 a Tribunalului București, secția I penală, au fost admise apelurile declarate de inculpații I.N. și U.P., iar în baza art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare. Împotriva acestei decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a criticat, printre altele, greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului I.N. prin Decizia penală nr. 436 din 16 iulie 2009. Totodată a formulat recurs inculpatul I.N. care, printre altele, a solicitat reducerea cuantumului pedepsei și înlăturarea sporului de 1 an închisoare aplicat nelegal. Prin Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, iar în temeiul art. 26 rap.

la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare. A fost respins, ca nefondat, recursul inculpatului I.N. Potrivit art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare. Examinând hotărârea contestată din această perspectivă legală, Curtea de Apel a constatat că nu există vreo nelămurire cu privire la cuantumul pedepsei stabilit a fi executat, prin Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, de către contestatorul I.N., și nici nu se constată existența vreunei împiedicări la executarea acestei pedepse.

Astfel, așa cum rezultă din partea expozitivă a deciziei, în urma aprecierii criteriilor generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen., s-a aplicat contestatorului I.N. pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de furt calificat, comisă în formă continuată și în stare de recidivă postexecutorie. Prin cuantumul pedepsei aplicate de instanța de recurs, nu s-a agravat situația contestatorului în propria cale de atac, întrucât acesta a fost majorat de la 5 ani la 7 ani închisoare prin admiterea recursului promovat de Parchet, în defavoarea contestatorului.

Împrejurarea că procurorul nu a exercitat calea de atac a apelului, nu înseamnă că s-a admis procurorului o cale de atac omisso medio, pentru că hotărârea primei instanțe, pe care procurorul a considerat-o legală și temeinică, a fost modificată în apelul contestatorului, situație în care, în mod legal, Parchetul putea critica decizia pronunțată în apel numai cu privire la dispozițiile din sentință modificate. Pe de altă parte, pedeapsa de 7 ani închisoare, stabilită prin decizia pronunțată în recurs, este egală cu pedeapsa aplicată de prima instanță, în două trepte, respectiv 6 ani închisoare și spor de 1 an închisoare în temeiul art. 39 alin. (4) C. pen., pentru infracțiunea de furt calificat săvârșită de contestator.

Așadar, prima instanță a considerat că, pentru infracțiunea de furt calificat comisă, o justă individualizare impune aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, care să reflecte și starea de recidivă postexecutorie, reținută în încadrarea juridică dată faptei, nu doar elementele circumstanțiale agravante care caracterizează forma calificată a infracțiunii de furt calificat și forma continuată a acesteia. Din hotărârea primei instanțe de fond reiese că, în procesul de individualizare a pedepsei, s-a avut în vedere atât gradul de pericol social al infracțiunii comise, cât și datele ce caracterizează persoana contestatorului. S-a arătat însă, distinct, printr-o tehnică juridică greșită, cuantumul din pedeapsă ce corespunde stării de recidivă, în condițiile în care pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de furt calificat nu era egală cu minimul special prevăzut de lege, pentru aceasta.

Situația din speță ar fi diferită de cea în care, instanța de fond, ar fi aplicat pentru infracțiunea săvârșită de contestator, o pedeapsă egală cu minimul special de 15 ani închisoare, la care ar fi adăugat un spor de pedeapsă, în baza art. 39 alin. (4) C. pen., iar acel spor s-ar fi cumulat aritmetic, prin decizia contestată, cu pedeapsa inițială. În consecință, motivele invocate în susținerea contestației la executare nu se circumscriu condițiilor reglementate de dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., și nici nu se încadrează în vreunul din celelalte cazuri de contestație la executare, expres și limitativ prevăzute, astfel că, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea de Apel a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul I.N. împotriva Deciziei penale nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 7256/299/2008. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Împotriva deciziei a declarat recurs contestatorul condamnat I.N. solicitând casarea acesteia și în cadrul rejudecării, admiterea contestației, apreciind ca fiind îndeplinite condițiile legii. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu prevederile art. 385 1 și următoarele C. proc.

pen., constată că acesta este inadmisibil pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu recurs: a) sentințele pronunțate de judecători în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. (2) lit. a), precum și în alte cazuri prevăzute de lege; b) sentințele pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. (2) lit. a) și al infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel; d) sentințele pronunțate de secția penală și secția militară ale Curții Supreme de Justiție; e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunalele județene, tribunalele militare teritoriale, curțile de apel și Curtea Militară de Apel.

Din economia dispozițiilor legale enunțate rezultă că împotriva deciziilor pronunțate de instanța de recurs nu mai poate fi exercitată o cale de atac ordinară. În speță, fiind invocate de contestator nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută - respectiv Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București ca instanță de recurs - dispozițiile art. 463 alin. (1) teza ultimă a atras competența acestei instanțe care a pronunțat o hotărâre definitivă. În atare condiții, corelând dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen. cu dispozițiile art. 129 din legea fundamentală se constată că în cauză s-a exercitat o cale de atac neprevăzută de lege. Așa fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc.

pen. va respinge ca inadmisibil recursul declarat de contestatorul condamnat I.N. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva Deciziei penale nr. 628/R din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 august 2010. Procesat de GGC - NN