ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2882/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2882/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel
București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, la
data de 25 ianuarie 2010 sub nr. 623/2/2010, condamnatul I.N. a formulat
contestație la executare cu privire la Decizia nr. 1469 din 14 octombrie 2009
pronunțată de Curtea de Apel București.
În drept au fost
invocate dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Contestatorul
condamnat a invocat faptul că prin decizia arătată i s-a aplicat o pedeapsă de
7 ani închisoare, fiindu-i creată o situație mai grea, întrucât inițial, în
primul ciclu procesual a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare iar
calea de atac a fost exercitată, în căile ordinare de atac, numai de inculpat
și de procuror.
Instanța de fond
reține că prin Sentința penală nr. 1729 din 26 septembrie 2007 a Judecătoriei
sectorului 1 București, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin. (1) - 209
alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 37
lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani
închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un spor de
1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare.
Prin Decizia penală
nr. 162 din 05 martie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a
fost admis apelul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București și
apelurile inculpaților I.N. și U.P., a fost desființată sentința penala apelată
și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În al doilea ciclu
procesual, prin sentința penală 847 din 03 noiembrie 2008 pronunțată de
Judecătoria sectorului 1 București, în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin.
(1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 6
ani închisoare, la care în baza art. 39 alin. (4) C. pen. a fost aplicat un
spor de 1 an închisoare, în final urmând să execute 7 ani închisoare.
Prin Decizia penală
nr. 436 din 16 iulie 2009 a Tribunalului București, secția I penală, au fost
admise apelurile declarate de inculpații I.N. și U.P., iar în baza art. 26 rap.
la art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41
alin. (2) C. pen. și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat
la pedeapsa de 5 ani închisoare.
Împotriva acestei
decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a
criticat, printre altele, greșita individualizare a pedepsei aplicate
inculpatului I.N. prin Decizia penală nr. 436 din 16 iulie 2009.
Totodată a formulat
recurs inculpatul I.N. care, printre altele, a solicitat reducerea cuantumului
pedepsei și înlăturarea sporului de 1 an închisoare aplicat nelegal.
Prin Decizia penală
nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală
și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis recursul Parchetului de
pe lângă Tribunalul București, iar în temeiul art. 26 rap. la art. 208 alin.
(1) - 209 alin. (1) lit. a) și i) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
și art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.N. a fost condamnat la pedeapsa de 7
ani închisoare.
A fost respins, ca
nefondat, recursul inculpatului I.N.
Potrivit art. 461
alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația contra executării hotărârii penale
se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se
execută sau vreo împiedicare la executare.
Examinând hotărârea
contestată din această perspectivă legală, Curtea de Apel a constatat că nu
există vreo nelămurire cu privire la cuantumul pedepsei stabilit a fi executat,
prin Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București,
secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, de către
contestatorul I.N., și nici nu se constată existența vreunei împiedicări la
executarea acestei pedepse.
Astfel, așa cum
rezultă din partea expozitivă a deciziei, în urma aprecierii criteriilor
generale de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen., s-a aplicat
contestatorului I.N. pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de furt
calificat, comisă în formă continuată și în stare de recidivă postexecutorie.
Prin cuantumul
pedepsei aplicate de instanța de recurs, nu s-a agravat situația
contestatorului în propria cale de atac, întrucât acesta a fost majorat de la 5
ani la 7 ani închisoare prin admiterea recursului promovat de Parchet, în
defavoarea contestatorului. Împrejurarea că procurorul nu a exercitat calea de
atac a apelului, nu înseamnă că s-a admis procurorului o cale de atac omisso
medio, pentru că hotărârea primei instanțe, pe care procurorul a considerat-o
legală și temeinică, a fost modificată în apelul contestatorului, situație în
care, în mod legal, Parchetul putea critica decizia pronunțată în apel numai cu
privire la dispozițiile din sentință modificate.
Pe de altă parte,
pedeapsa de 7 ani închisoare, stabilită prin decizia pronunțată în recurs, este
egală cu pedeapsa aplicată de prima instanță, în două trepte, respectiv 6 ani
închisoare și spor de 1 an închisoare în temeiul art. 39 alin. (4) C. pen.,
pentru infracțiunea de furt calificat săvârșită de contestator.
Așadar, prima
instanță a considerat că, pentru infracțiunea de furt calificat comisă, o justă
individualizare impune aplicarea unei pedepse de 7 ani închisoare, care să
reflecte și starea de recidivă postexecutorie, reținută în încadrarea juridică
dată faptei, nu doar elementele circumstanțiale agravante care caracterizează
forma calificată a infracțiunii de furt calificat și forma continuată a
acesteia. Din hotărârea primei instanțe de fond reiese că, în procesul de individualizare
a pedepsei, s-a avut în vedere atât gradul de pericol social al infracțiunii
comise, cât și datele ce caracterizează persoana contestatorului. S-a arătat
însă, distinct, printr-o tehnică juridică greșită, cuantumul din pedeapsă ce
corespunde stării de recidivă, în condițiile în care pedeapsa aplicată pentru
infracțiunea de furt calificat nu era egală cu minimul special prevăzut de
lege, pentru aceasta.
Situația din speță ar
fi diferită de cea în care, instanța de fond, ar fi aplicat pentru infracțiunea
săvârșită de contestator, o pedeapsă egală cu minimul special de 15 ani
închisoare, la care ar fi adăugat un spor de pedeapsă, în baza art. 39 alin.
(4) C. pen., iar acel spor s-ar fi cumulat aritmetic, prin decizia contestată,
cu pedeapsa inițială.
În consecință,
motivele invocate în susținerea contestației la executare nu se circumscriu
condițiilor reglementate de dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., și
nici nu se încadrează în vreunul din celelalte cazuri de contestație la
executare, expres și limitativ prevăzute, astfel că, în temeiul art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel a respins, ca nefondată,
contestația la executare formulată de contestatorul I.N. împotriva Deciziei
penale nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr.
7256/299/2008.
În temeiul art. 192
alin. (2) C. proc. pen., a obligat contestatorul la plata sumei de 100 RON cu
titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva deciziei a
declarat recurs contestatorul condamnat I.N. solicitând casarea acesteia și în
cadrul rejudecării, admiterea contestației, apreciind ca fiind îndeplinite
condițiile legii.
Înalta Curte de
Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu prevederile art. 385
1
și următoarele C. proc. pen., constată că acesta este inadmisibil pentru
următoarele considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 385
1
alin. (1) C. proc. pen. pot fi atacate cu
recurs:
a) sentințele
pronunțate de judecători în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin.
(2) lit. a), precum și în alte cazuri prevăzute de lege;
b) sentințele
pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art.
279 alin. (2) lit. a) și al infracțiunilor contra ordinii și disciplinei
militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
c) sentințele
pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;
d) sentințele
pronunțate de secția penală și secția militară ale Curții Supreme de Justiție;
e) deciziile
pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunalele județene, tribunalele militare
teritoriale, curțile de apel și Curtea Militară de Apel.
Din economia
dispozițiilor legale enunțate rezultă că împotriva deciziilor pronunțate de
instanța de recurs nu mai poate fi exercitată o cale de atac ordinară.
În speță, fiind
invocate de contestator nelămuriri cu privire la hotărârea care se execută -
respectiv Decizia penală nr. 1469 din 14 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de
Apel București ca instanță de recurs - dispozițiile art. 463 alin. (1) teza
ultimă a atras competența acestei instanțe care a pronunțat o hotărâre
definitivă.
În atare condiții,
corelând dispozițiile art. 385
1
C. proc. pen. cu dispozițiile art.
129 din legea fundamentală se constată că în cauză s-a exercitat o cale de atac
neprevăzută de lege.
Așa fiind Înalta
Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 385
15
alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. va respinge ca inadmisibil
recursul declarat de contestatorul condamnat I.N.
În temeiul art. 192
alin. (2) C. proc. pen. contestatorul condamnat va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de contestatorul I.N. împotriva Deciziei penale
nr. 628/R din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală
și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul
contestator la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat
din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 18 august 2010.
Procesat
de GGC - NN