ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 473/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 477/ CA din 26 mai 2008 a Curții de Apel Constanța a fost respinsă acțiunea reclamatelor SC C.D.L.P. SRL Isaccea și SC A.K.P. SRL Tulcea în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamantele SC C.D.L.P. S.R.L. Isaccea și SC A.K.P. SRL Tulcea au solicitat recunoașterea calității de beneficiare a prevederilor Legi nr. 381/2002 și a dreptului la despăgubiri pentru prejudiciile suferite la cultura de soia în urma secetei excesive din vara anului 2007. Instanța de fond a reținut că prin H.G.

nr. 636/2007 modificată și completată de H.G. nr. 1202/2007 a fost declarată stare de calamitate naturală în agricultură pentru o serie de zone (inclusiv Dobrogea) și de culturi însămânțate în tomna anului 2006 și primăvara lui 2007, iar cultura de soia nu a fost trecută printre soiurile pentru care se acordă despăgubiri, legiuitorul procedând la selecția culturilor agricole calamitate în funcție de importanța strategică a acestora. De asemenea, instanța a reținut că pentru a fi inițiată o hotărâre de guvern în vederea obținerii de despăgubiri este necesar ca terenurile să nu fie amenajate la irigat sau să nu aibă posibilitatea amenajării unui sistem de irigare, condiție pe care reclamantele nu o îndeplinesc.

Instanța de fond a constatat că reclamantele nu au administrat probe în susținerea cererii de chemare în judecată, astfel încât acțiunea formulată este neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC C.D.L.P. SRL Isaccea și SC A.K.P. SRL Tulcea solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași instanțe, motivat de faptul că prima instanță nu a soluționat fiecare capăt de cerere așa cum a fost formulat și nu a răspuns la excepțiile invocate în cauză, ca de altfel nici uneia dintre chestiunile litigioase. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., recurentele au solicitat să fie observată adevărata situație de fapt în contextul prevederilor legale indicate în acțiune, respectiv că Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Tulcea a înaintat situația calamității culturilor de soia din acest județ, incluzându-se și pe cele înființate de către acestea, însă în mod abuziv Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a refuzat să îndeplinească formalitățile administrative legale atunci când nu a înaintat către Guvernul României situația culturilor de soia calamitate, nesocotind dispozițiile art. 14 din Legea nr. 381/2002. Guvernul României a formulat întâmpinare, reiterând excepțiile invocate de judecata în fond, fără a exercita însă calea de atac a recursului împotriva modalității în care au fost soluționate de prima instanță.

Prin urmare, acestea nu pot fi examinate de instanța de recurs anterior pronunțării soluției asupra recursurilor reclamantelor, o atare obligație subzistând numai în ipoteza adoptării unei eventuale soluții de casare a respectivei hotărâri, urmată de rejudecarea în fond a cauzei, astfel încât să se asigure respectarea principiului neagravării situației reclamantelor în propria cale de atac, prin soluționarea cauzei pe excepții și nu pe fond. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a apreciat că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată, cum corect a reținut prima instanță.

În opinia acestui intimat, reclamantele nu sunt îndreptățite să-și invoce propria lipsă de precauție care a condus la generarea prejudiciului ce se urmărește a fi acoperit prin această acțiune, respectiv nesocotirea caracteristicilor speciei cultivate care este sensibilă la condițiile de umiditate, putând fi cultivată numai acolo unde există posibilitatea de irigare, precum și a lipsei totale de precipitații pe tot parcursul iernii 2006/2007 și a primăverii anului 2007, care trebuia să constituie un semnal de alarmă pentru toți producătorii de soia. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea atacată este legală și temeinică.

Examinând actele dosarului și criticile recurentelor, prin prisma dispozițiilor art. 304, 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate. Principiul rolului activ al judecătorului consacrat prin art. 129 C. proc. civ. obligă instanța să dea acțiunii calificarea juridică exactă în funcție de natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea ei, fără a se orienta după sensul literal al termenilor folosiți sau modalitatea de formulare a unor petite distincte subsumate aceluiași scop și în funcție de această calificare să verifice condițiile de admisibilitate a cererii, pronunțându-se, în toate cazurile, numai asupra obiectului acesteia determinat în condițiile legii.

Reglementând obiectul acțiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dispune că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul legal, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

În considerarea acestor dispoziții legale și în raport cu conținutul cererii de chemare în judecată, în mod corect prima instanță s-a considerat legal învestită cu soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ având ca obiect refuzul nejustificat la Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale de a îndeplini formalitățile administrative legale pentru acordarea despăgubirilor producătorilor agricoli de soia, conform art. 14 din Legea nr. 381/2002, pe baza documentației privind culturile calamitate din județul Tulcea, incluzându-le și pe cele ale reclamantelor, înaintată de Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Tulcea și, respectiv, obligarea Guvernului României să emită o hotărâre prin care să declare starea de calamitate și pentru culturile de soia și să stabilească limitele despăgubirilor cuvenite acestor producători, pronunțându-se, în limitele acestei învestiri, asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acestei acțiuni.

Prin urmare, criticile recurentelor privind neexaminarea unor capete de cerere nu pot fi primite. Actele dosarului atestă totodată faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, concluzia primei instanțe privind netemeinicia acțiunii reclamantelor fiind întrutotul justificată. Astfel, Legea nr. 381/2002 are drept scop despăgubirea producătorilor agricoli pentru daune produse prin fenomene naturale.

În temeiul acesteia, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale sesizează Guvernul care, în funcție de calamitățile naturale și de mărimea zonelor afectate, declară prin hotărâre starea de calamitate și apoi aprobă, prin act similar, soiurile de plante afectate de fenomenele naturale, precum și atribuirea, pe baza calculelor stabilite de autoritățile de specialitate ale administrației publice centrale, a sumelor cuvenite despăgubirilor . Acordarea despăgubirilor este condiționată de îndeplinirea anumitor formalități imperativ prevăzute de lege, în cadrul procedurilor prealabile privind constatarea daunelor și stabilirea valorii despăgubirilor ținându-se seama și de devizele-cadru elaborate de Institutul de Economie Agricolă.

Elaborarea hotărârii de Guvern privind declararea stării de calamitate se face pe baza informațiilor primite de la Autoritatea Național de Meteorologie cu privire la aria de răspândire și intensitatea fenomenului meteorologic, precum și de la direcțiile pentru agricultură județene cu privire la suprafețele afectate pe culturile asigurate și la gradul de afectare a acestora. În contextul fenomenelor metodologice extreme (secetă excesivă persistentă în timp) din primăvara - vara anului 2007, care s-au manifestat pe areale extinse, afectând întreg teritoriul țării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 38/2002, Guvernul României a emis H.G.

nr. 636 din 20 iunie 2007, cu modificările ulterioare, privind declararea stării de calamitate naturală pentru culturile de grâu, secară, triticale, orz, orzoaică, rapiță, porumb boabe și floarea soarelui, precum și stabilirea nivelului maxim al sumei ce poate fi acordată ca despăgubire ca fiind 70% din cheltuielile efectuate până la data producerii fenomenului. Dată fiind situația excepțională cu care s-a confruntat țara, numărul mare al producătorilor agricoli prejudiciați și fondurile bugetare limitate, în acordarea despăgubirilor s-a impus o prioritizare a culturilor agricole în funcție de importanța strategică a acestora, astfel încât refuzul pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale de a îndeplini formalitățile de despăgubiri și pentru culturile de soia nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat, concluzia primei instanței cu privire la netemeinicia acțiunii reclamantelor fiind justificată.

La adoptarea soluției de excludere a culturilor de soia din categoria celor pentru a căror calamitare se pot acorda despăgubiri au fost avute în vedere și caracteristicile acestei specii de notorietate fiind faptul că soia este o plantă de zi scurtă, sensibilă la temperatură și lumină, dar mai ales la condițiile de umiditate. Din această perspectivă prevederile producătorilor agricoli de soia le revenea obligația de a asigura culturilor un regim de irigare în strânsă concordanță cu necesitățile specifice planei, cu precipitațiile căzute și cu perioadele critice din timpul vegetației, una din condițiile impuse de Legea nr. 381/2002 pentru a se putea promova o hotărâre de Guvern în vederea obținerii despăgubirilor fiind și aceea ca terenul să nu fie amenajat la irigat sau să nu aibă posibilitatea amenajării unui sistem de irigare, prin racordarea producătorului agricol la sistemul de irigare preexistent.

Or, din actele dosarului rezultă că reclamantele au înființat culturi de soia în localitățile Isaccea și Luncavița, în regim neirigat, deși județul Tulcea este un județ preponderent amenajat la irigat, prin colectarea apei din Dunăre, iar după înființarea acestora nu au procedat, conform tehnologiei, la irigarea lor. Prim urmare, nici din această perspectivă pretențiile recurentelor nu sunt justificate, acestea neputându-și invoca propria culpă și lipsă de precauție manifestată la înființarea respectivei culturi pentru a obține acoperirea pierderilor suferite, cum corect a reținut instanța de fond. Față de cele expuse, nefiind dat în speță nici un motiv de nelegalitate care să atragă casarea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C.D.L.P. SRL Isaccea și SC A.K.P. SRL Tulcea împotriva sentinței civile nr. 477/ CA din 26 mai 2008 a Curții de Apel Constanța, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2009.