ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2693/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul R.M. împotriva sentinței penale nr. 231 din 28 mai 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 1286/117/2009, în primă instanță, la termenul din 14 iulie 2009, din oficiu, a pus în discuția părților măsura arestării preventive a inculpatului. Prin încheierea din aceeași dată, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului R.M., în temeiul art. 160 b rap. la art. 300 2 C. proc. pen. și a constatat că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen. Instanța de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea faptelor deduse judecății, tentativă la infracțiunea de omor calificat, faptă prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. a) C. pen., ce a avut drept consecință punerea în pericol a vieții părții vătămate B.M. Împotriva încheierii din 14 iulie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, solicitând, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, cât și personal, în ultimul cuvânt, admiterea recursului, casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în libertate.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin sentința penală nr. 231 din 28 mai 2009, pronunțată în dosarul nr. 1286/117/2009 al Tribunalului Cluj, inculpatul R.M. a fost condamnat la pedeapsa de 9 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a C. pen. pentru comiterea infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 și art. 175 lit. a) C. pen. S-a reținut în sarcina inculpatului că la 31 martie 2008, după ce a luat din locuința sa un cuțit de bucătărie cu intenția de a o înjunghia pe fosta concubină B.M.

și după ce a consumat băuturi alcoolice într-un bar din Turda, s-a deplasat în jurul orelor 21.15 la locuința coinculpatei, unde i-a aplicat acesteia mai multe lovituri cu cuțitul în zona capului și a gâtului, provocându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale. Față de inculpat a fost luată măsura arestării preventive în lipsă, prin încheierea penală nr. 13 din 12 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. 1150/117/2009 mandatul de arestare fiind pus în executare la data de 19 iunie 2009, prin încheierea din 19 iunie 2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în același dosar. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul, R.M.

a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, sub nr. 1286/117/2009, cu termen de judecată fixat la 11 august 2009. La termenul din 14 iulie 2009, instanța de prim control judiciar, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul R.M. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte, însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus-menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța, constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constata, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului R.M., respectiv că pentru infracțiunea dedusă judecății limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt închisoarea de la 7 ani și 6 luni la 12 ani și 6 luni și există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. De asemenea, se constată că, în speță, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat și nici nu au încetat, impunând în continuare privarea sa de libertate, iar măsura luată este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO și cu exigențele prevederilor legale cuprinse în Codul de procedură penală.

Toate aceste aspecte, coroborate și cu circumstanțele personale ale inculpatului, care a săvârșit fapta cu intenție directă, s-a sustras de la urmărirea penală și de la judecată, mandatul de arestare în lipsă nefiind pus în executare deoarece inculpatul s-a ascuns, justifică pe deplin dispoziția instanței de prim control judiciar, în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva încheierii din 14 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 1286/117/2009. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) rap.

la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva încheierii din 14 iulie 2009 Curții de Apel Cluj, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1286/117/2009 . Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 iulie 2009.