ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3938/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol soluționarea apelului

declarat de inculpatul

S.F.

împotriva sentinței penale nr. 202 din 12 iunie 2009

a Tribunalului Prahova, la termenul din 13 noiembrie 2009, din oficiu, a pus în

discuția părților măsura arestării preventive a inculpatului.

Prin încheierea din aceeași dată Curtea

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

menținut starea de arest preventiv a inculpatului S.F., în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. și a constatat

că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri,

fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen.

Instanța de prim control judiciar a

apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol

concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea

faptei dedusă judecății – infracțiunea de omor calificat, faptă prevăzută și

pedepsită de art. 174, art. 175 lit. a) C. pen., ce a avut drept consecință

suprimarea vieții bunicului său, S.I.

Împotriva încheierii din 13 noiembrie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, solicitând,

personal și prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, casarea

încheierii și punerea de îndată în libertate.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen. combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1)

C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru

următoarele considerente:

Prin rechizitoriul nr. 189/P/2008 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost trimis în judecată inculpatul

S.F. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită

de art. 174-175 lit. c) C. pen., constând în aceea că la data de 8 martie 2008,

în timp ce se afla la domiciliul bunicului său, S.I., împreună cu care locuia

în comuna Colceag, județul Prahova, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu

corpuri dure, dar și cu pumnii și picioarele, în zona capului, abdomenului și

picioarelor, provocându-i leziuni ce au cauzat decesul acestuia.

Tribunalul Prahova, prin sentința penală

nr. 202 din 12 iunie 2009, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 16 ani

închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b),

e) C. pen., cu excepția dreptului de a alege.

Fiind nemulțumit de soluția pronunțată,

inculpatul S.F. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 2728/105/2008,

cu termen fixat la 30 noiembrie 2009.

La termenul din 13 noiembrie 2009, instanța

de prim control judiciar, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia

arestării preventive a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul S.F.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 5 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23

alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate.

În aceleași texte însă, sunt înscrise și

excepții de la regula generală mai sus menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c)

din CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la

dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau

reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau

când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când

există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de reglementările internaționale

menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se

realizeze numai în formele legal și după procedura prevăzută de legislația

fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii

prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile

constituționale.

Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii

arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea

dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate

dovedirii interesului superior pe care îl dovedesc.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol,

când instanța „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea

atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesul penală și a constatat, în mod justificat, că

temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatului S.F., existând probe certe că lăsarea în libertate prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, se constată că, în speță,

temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au

schimbat și nici nu au încetat, impunând, în continuare, privarea sa de

libertate, iar măsura luată este în concordanță cu prevederile art. 5

paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale și cu exigențele prevederilor legale cu privire la Codul de

procedură penală.

Toate aceste aspecte justifică pe deplin

decizia instanței de prim control judiciar, în sensul menținerii arestării

preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii din 13

noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2278/105/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva

încheierii de ședință din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2728/105/2008.

Obligă recurentul inculpat la 260 lei cheltuieli

judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în

sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25

noiembrie 2009.