ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3938/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol soluționarea apelului declarat de inculpatul S.F. împotriva sentinței penale nr. 202 din 12 iunie 2009 a Tribunalului Prahova, la termenul din 13 noiembrie 2009, din oficiu, a pus în discuția părților măsura arestării preventive a inculpatului. Prin încheierea din aceeași dată Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului S.F., în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. și a constatat că în prezent subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fiind întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. Instanța de prim control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă și în prezent pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din natura și gravitatea faptei dedusă judecății – infracțiunea de omor calificat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174, art. 175 lit. a) C. pen., ce a avut drept consecință suprimarea vieții bunicului său, S.I. Împotriva încheierii din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, inculpatul, în termen legal, a declarat recurs, solicitând, personal și prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, casarea încheierii și punerea de îndată în libertate.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul nr. 189/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova a fost trimis în judecată inculpatul S.F. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 174-175 lit. c) C. pen., constând în aceea că la data de 8 martie 2008, în timp ce se afla la domiciliul bunicului său, S.I., împreună cu care locuia în comuna Colceag, județul Prahova, i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu corpuri dure, dar și cu pumnii și picioarele, în zona capului, abdomenului și picioarelor, provocându-i leziuni ce au cauzat decesul acestuia.

Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 202 din 12 iunie 2009, l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 16 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen., cu excepția dreptului de a alege. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul S.F. a formulat apel, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 2728/105/2008, cu termen fixat la 30 noiembrie 2009. La termenul din 13 noiembrie 2009, instanța de prim control judiciar, verificând din oficiu legalitatea și temeinicia arestării preventive a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul S.F.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă, sunt înscrise și excepții de la regula generală mai sus menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994, se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legal și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl dovedesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, când instanța „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesul penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului S.F., existând probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, se constată că, în speță, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului nu s-au schimbat și nici nu au încetat, impunând, în continuare, privarea sa de libertate, iar măsura luată este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și cu exigențele prevederilor legale cu privire la Codul de procedură penală. Toate aceste aspecte justifică pe deplin decizia instanței de prim control judiciar, în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F.

împotriva încheierii din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2278/105/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2728/105/2008. Obligă recurentul inculpat la 260 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2009.