ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405/2009

Asupra cererii de recurs de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că:

Prin sentința comercială nr. 160 din 06 septembrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială s-a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 167 din

27 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M.

în Dosarul nr. 221/2005 formulată de SC N.P. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu

cu G.Ș.A.M.C.M. „S.H.”.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut că, prin sentința arbitrală nr. 167 din 27

septembrie 2006, Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a admis

cererea formulată de G.Ș.A.M.C.M S.H. in contradictoriu cu SC N.P.I. SRL, a

constatat rezilierea contractului închiriere din 1 noiembrie 2000 încheiat

între părți începând cu 15 iunie 2005 și a dispus evacuarea pârâtei din

spațiile ce au făcut obiectul contractului de închiriere.

Acțiunea în anulare

formulată împotriva acestei sentințe a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 364 literele a), b), e), f), g) și i) C. proc. civ., ca și pe dispozițiile

art. 365 alin. (3) și art. 366 C. proc. civ., Curtea de apel găsind toate

criticile nefondate.

Împotriva acestei soluții a

declarat recurs reclamanta care a invocat prevederile art. 304 pct. 6,7 și 9 C.

proc. civ. Recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, raporturile dintre părți fiind guvernate de legea

civilă, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, iar considerentele nu

justifică soluția pronunțată.

Analizând hotărârea atacată,

Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv

de recurs invocat, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel București,

în soluționarea acțiunii în anulare formulată împotriva sentinței arbitrale a

apreciat că susținerile despre existenta unui pact comisoriu de gradul IV este

nefundamentată, atât prin prisma prevederilor art. 7.3 din contractul încheiat

de părți, cât și prin raportare la dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

norma pretins încălcată neavând statut de dispoziție legală imperativă. Mai

mult decât atât nu s-ar putea reține faptul că între părți n-ar exista un

contract de închiriere, câtă vreme dispozițiile art. 1437 C. civ., care

reprezintă norma legală ce consacră instituția tacitei relocațiune, au in vedere

chiar ipoteza în care părțile se găsesc la expirarea termenului contractual.

Așadar, Curtea găsește

nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev. de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de

fond ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că a

aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea

restrâns ori cu totul eronat. Recurenta vrea să aducă în discuție greșita

stabilire a situației de fapt de către instanța arbitrală, ceea ce nu poate

face obiect al controlului de nelegalitate în calea de atac folosită.

De altfel, această recurentă

nici nu indică explicit care ar fi textele ce ar cădea sub incidența motivului

de recurs arătat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce

la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare

formală a textelor, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea

greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept,

precum și indicarea probelor pe care se întemeiază.

In ceea ce privește al

doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel

a considerat că nu poate fi reținută lipsa unei clauze compromisorii întrucât

dispozițiile art. 15 din contractul încheiat de părți atrag competenta

tribunalului arbitral pentru orice litigii decurgând din executarea

contractului, sub acest aspect fiind lipsită de relevanță ajungerea la termen a

contractului atât timp cât se invocă nerespectarea unei obligații care îi

revenea recurentei cât timp contractul a fost în curs. Dealtfel, critica adusă

nici nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 6 deoarece instanța

de anulare s-a pronunțat în limitele acțiunii în anulare și nu „a acordat”

practic nimic. S-ar fi putut aduce eventuale critici numai dacă se admitea

acțiunea în anulare, se anula sentința arbitrală și se pronunța o nouă soluție

pe fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speță.

Analizând decizia atacată în

raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne

ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de

fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente

elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel,

judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei

nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei

este invocat de către recurentă mai mult formal, în realitate el nici nu a fost

dezvoltat.

Pentru argumentele de fapt

și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge

recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței

comerciale nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V a comercială, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței comerciale nr. 160

din 06 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 11 februarie 2009.