ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405/2009

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că: Prin sentința comercială nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 167 din 27 septembrie 2006 pronunțată de Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. în Dosarul nr. 221/2005 formulată de SC N.P. SRL Cluj-Napoca în contradictoriu cu G.Ș.A.M.C.M. „S.H.”. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut că, prin sentința arbitrală nr. 167 din 27 septembrie 2006, Curtea de Arbitraj de pe lângă U.N.C.M. – U.C.E.C.O.M. a admis cererea formulată de G.Ș.A.M.C.M S.H. in contradictoriu cu SC N.P.I.

SRL, a constatat rezilierea contractului închiriere din 1 noiembrie 2000 încheiat între părți începând cu 15 iunie 2005 și a dispus evacuarea pârâtei din spațiile ce au făcut obiectul contractului de închiriere. Acțiunea în anulare formulată împotriva acestei sentințe a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 364 literele a), b), e), f), g) și i) C. proc. civ., ca și pe dispozițiile art. 365 alin. (3) și art. 366 C. proc. civ., Curtea de apel găsind toate criticile nefondate. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta care a invocat prevederile art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, raporturile dintre părți fiind guvernate de legea civilă, că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, iar considerentele nu justifică soluția pronunțată.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: Cu privire la primul motiv de recurs invocat, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel București, în soluționarea acțiunii în anulare formulată împotriva sentinței arbitrale a apreciat că susținerile despre existenta unui pact comisoriu de gradul IV este nefundamentată, atât prin prisma prevederilor art. 7.3 din contractul încheiat de părți, cât și prin raportare la dispozițiile art. 364 lit. i) C. proc. civ., norma pretins încălcată neavând statut de dispoziție legală imperativă. Mai mult decât atât nu s-ar putea reține faptul că între părți n-ar exista un contract de închiriere, câtă vreme dispozițiile art. 1437 C. civ., care reprezintă norma legală ce consacră instituția tacitei relocațiune, au in vedere chiar ipoteza în care părțile se găsesc la expirarea termenului contractual.

Așadar, Curtea găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de fond ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta vrea să aducă în discuție greșita stabilire a situației de fapt de către instanța arbitrală, ceea ce nu poate face obiect al controlului de nelegalitate în calea de atac folosită. De altfel, această recurentă nici nu indică explicit care ar fi textele ce ar cădea sub incidența motivului de recurs arătat.

Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază. In ceea ce privește al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel a considerat că nu poate fi reținută lipsa unei clauze compromisorii întrucât dispozițiile art. 15 din contractul încheiat de părți atrag competenta tribunalului arbitral pentru orice litigii decurgând din executarea contractului, sub acest aspect fiind lipsită de relevanță ajungerea la termen a contractului atât timp cât se invocă nerespectarea unei obligații care îi revenea recurentei cât timp contractul a fost în curs.

Dealtfel, critica adusă nici nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 6 deoarece instanța de anulare s-a pronunțat în limitele acțiunii în anulare și nu „a acordat” practic nimic. S-ar fi putut aduce eventuale critici numai dacă se admitea acțiunea în anulare, se anula sentința arbitrală și se pronunța o nouă soluție pe fondul cauzei, ceea ce nu este cazul în speță. Analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac.

De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat de către recurentă mai mult formal, în realitate el nici nu a fost dezvoltat. Pentru argumentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței comerciale nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC N.P. SRL Cluj-Napoca împotriva sentinței comerciale nr. 160 din 06 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 februarie 2009.