ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1013/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 3 aprilie 2003 reclamanta SC U. SA Reghin cheamă în judecată pe pârâta SC F.I. SRL Târgu Mureș solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate încetarea de drept a contractului de leasing imobiliar încheiat cu pârâta la 10 martie 1998 și să dispună evacuarea pârâtei din imobilul situat în municipiul Reghin, județul Mureș, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 11 iunie 2003 Tribunalul Comercial Mureș dispune suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. 3125/2003 al Tribunalului Comercial Mureș și care se poartă între aceleași părți, iar prin încheierea din 13 octombrie 2006 aceeași instanță dispune repunerea pe rol a pricinii.

La data de 16 noiembrie 2006 pârâta formulează acțiune reconvențională solicitând instanței să dispună obligarea reclamantei - pârâte la plata sumei de 10.000 lei reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate cu privire la spațiul reprezentând activul restaurant și terasa, împreună cu terenul și anexele aferente, în litigiu, și să constate existența în favoarea sa a unui drept de retenție legal, instituit prin dispozițiile art. 1444 C. civ., asupra spațiului menționat, până la momentul achitării integrale a creanței solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizările și completările la cererea reconvențională, formulate la 22 noiembrie 2006, pârâta - reclamantă reconvențional solicită instanței să oblige pe reclamanta - pârâtă reconvențional la plata sumei de 300.000 lei reprezentând valoarea cheltuielilor necesare și utile efectuate la spațiul în litigiu și să constate și să dispună în favoarea sa a unui drept de retenție legal, instituit prin art. 1444 C. civ., asupra spațiului menționat, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 221 din 9 martie 2007 Tribunalul Comercial Mureș admite acțiunea reclamantei și, în consecință, constată încetate efectele juridice ale contractului de leasing imobiliar din 10 martie 1998 încheiat între părți cu privire la activul în litigiu, dispune îndeplinirea de către pârâtă a obligației asumate voluntar de a preda imobilul – obiect al convenției litigioase, cu 808,80 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, admite excepția de procedură, peremptorie și absolută a împlinirii termenului prescripției extinctive în ce privește dreptul material la acțiunea reconvențională, invocată de reclamanta - pârâtă reconvențional, și respinge acțiunea reconvențională promovată de pârâta - reclamantă reconvențional ca urmare a primirii unei excepții peremptorii, respingând, pe cale de consecință, și cererea incidentală a aceleiași reclamante reconvențional având ca obiect instituirea unui drept de retenție asupra imobilului litigios până la stingerea creanței pretinse pe cale reconvențională.

Pentru a decide astfel instanța reține, cu privire la cererea principală, că, deși dreptul de opțiune de cumpărare a bunului utilizat în temeiul contractului de leasing în litigiu a fost exercitat de către utilizator, nu s-au îndeplinit celelalte cerințe pentru perfectarea contractului de vânzare - cumpărare a bunului respectiv, părțile neînțelegându-se cu privire la prețul acestuia, situație față de care contractul de leasing imobiliar în cauză și-a încetat efectele la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, respectiv la data de 2 aprilie 2003, pârâta utilizator având obligația de a preda reclamantei leasor bunul, obiect al contractului menționat, obligație nedovedită a fi fost îndeplinită.

Cu privire la cererea reconvențională, examinând cu prioritate excepția împlinirii termenului de prescripție extinctivă în ce privește dreptul material de formulare a acesteia, invocată de reclamanta - pârâtă reconvențional, instanța reține că dreptul la acțiune al pârâtei - reclamanta reconvențional pentru a pretinde contravaloarea investițiilor efectuate la bunul – obiect material al contractului de leasing imobiliar s-a născut la data de 3 aprilie 2003, împlinindu-se la 3 aprilie 2006, pârâta - reclamantă nedovedind producerea vreunei împrejurări de natură să întrerupă sau să suspende cursul prescripției analizate, astfel că formularea cererii reconvenționale la 16 noiembrie 2006 s-a făcut după împlinirea termenului de prescripție, creanța prescrisă neputând fi îndeplinită decât voluntar de către cel căruia îi revenea obligația respectivă și nu printr-un mijloc de constrângere, cum este dreptul de retenție.

Prin decizia nr. 25/A din 28 februarie 2008 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, cu majoritate, admite apelul declarat de pârâtă - reclamanta reconvențional împotriva sentinței primei instanțe pe care o desființează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în acest sens, că situația juridică a imobilului în litigiu a fost tranșată în mod irevocabil numai prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, nr. 2580 din 21 noiembrie 2006, că momentul începerii curgerii termenului de prescripție cu privire la cererea reconvențională trebuie stabilit și în funcție de examinarea împrejurării dacă a existat sau nu exprimarea opțiunii de către reclamanta reconvențională, în calitate de utilizator, de prelungire a contractului de leasing în litigiu, opțiune care ar fi condus la prelungirea duratei respectivului contract, aspect greșit neanalizat de prima instanță, dreptul constructorului locatar la restituirea valorii investițiilor pe care le-a făcut născându-se numai în momentul pierderii efective a folosinței imobilului, ori reclamanta reconvențională se găsește încă în folosința acestuia.

În opinia divergentă, formulată numai cu privire la stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție a dreptului la acțiune al pârâtei - reclamanta reconvențional, se apreciază că acesta este dat de data de 3 martie 2004, data raportului de expertiză efectuat de expertul G., dată la care reclamanta reconvențională, care cunoștea existența prejudiciului la momentul expirării contractului de leasing, a cunoscut și întinderea acestui prejudiciu. Împotriva deciziei de mai sus reclamanta - pârâtă reconvențional declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă - reclamantă reconvențional, cu consecința menținerii în tot a sentinței primei instanțe de respingere ca prescrisă a acțiunii reconvenționale promovată de pârâtă și de admitere a acțiunii principale formulată de ea, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru interpretarea greșită a naturii actului juridic dedus judecății întrucât, câtă vreme pârâta intimată - reclamantă reconvențional nu a formulat o cerere de prelungire a contractului de leasing anterior încetării acestuia, nici nu mai era în drept să o formuleze, aceasta folosind în continuare spațiul în litigiu în mod abuziv, la dosar neexistând – de altfel – niciun act care să confirme solicitarea de prelungire a contractului dintre părți din partea pârâtei - intimate care a optat clar pentru cumpărarea menționatului spațiu, ea nemaiachitând, de altfel, nicio sumă cu titlu de redevență după împlinirea termenului pentru care contractul a fost încheiat.

Recurenta critică instanța de apel și pentru a nu fi stabilit exact care este momentul de la care curge termenul de prescripție cu privire la acțiunea reconvențională formulată de intimată - reclamanta reconvențional, instanța oscilând între data pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei nr. 2580/2006 și data părăsirii spațiului de către reclamanta reconvențional, fapt neîndeplinit, instanța de apel făcând o greșită aplicare a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, față de stabilirea corectă a momentului începerii cursului prescripției dreptului la acțiunea reconvențională ca fiind data expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de leasing în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă - reclamantă reconvențional solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind soluția instanței de apel ca legală și temeinică. Examinând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă și a criticilor formulate se constată că acesta nu este fondat.

Se reține, în acest sens, că în mod judicios a stabilit instanța de apel că instanța de fond nu a examinat acțiunea principală și din perspectiva existenței sau nu a opțiunii secundare a pârâtei - reclamante reconvențional cu privire la prelungirea contractului de leasing imobiliar în litigiu, fără a stabili dacă, în raport de soluția irevocabilă pronunțată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2580 din 21 septembrie 2006, o astfel de opțiune mai putea fi avută în vedere și cu ce efecte, dacă, raportat la existența unei astfel de opțiuni secundare, deținerea în continuare a imobilului de către utilizator, după expirarea la 2 aprilie 2003 a termenului pentru care respectivul contract a încetat, poate fi considerată sau nu abuzivă.

În mod judicios a stabilit instanța de apel, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, și în special ale art. 7 alin. (1) din același act normativ, că prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2580 din 21 septembrie 2006, care a respins irevocabil, prin confirmarea sentinței nr. 90 din 17 decembrie 2004 a Tribunalului Comercial Mureș, solicitarea formulată de utilizator de a fi obligat leasorul la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, dreptul pârâtei intimate - reclamantă reconvențional de a solicita prin acțiunea reconvențională, la 16 noiembrie 2006, obligarea recurentei - pârâte reconvențional la plata contravalorii investițiilor făcute la imobilul în cauză nu era prescris, de la data deciziei irevocabile menționate utilizatorul putând pretinde respectiva contravaloare de la leasor.

Cum prima instanță a respins cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă reconvențional ca prescrisă, fără a o examina în fond, în mod întemeiat instanța de apel a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Față de cele de mai sus, decizia recurată fiind legală și temeinică, pronunțată cu corecta aplicare a legii și fără ca instanța să fi interpretat greșit natura actului juridic dedus judecății, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei declarat împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC U. SA Reghin împotriva deciziei nr. 25 A din 28 februarie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 martie 2009.