ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2522/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul S.S.T., prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Reghin, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC D. SRL să permită reclamantului accesul atât pe jos cât și cu mașina, precum și libera și netulburata exploatare a spațiului din municipiul Reghin, Str. Pandurilor, până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei să realimenteze acel imobil atât cu energie electrică cât și cu apă pe aceeași perioadă de timp a valabilității contractului de închiriere respectiv.

Prin acțiunea reconvențională formulată de pârâta SC D. SRL s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006 încheiat între pârâtul-reconvențional S.S.T. și pârâta-reconvențională SC D. SRL REGHIN, pe considerentul că acesta este lipsit de obiect. Prin sentința civilă nr. 501 din 7 mai 2008, Judecătoria Reghin, ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială invocată atât de pârât cât și de instanță, s-a dispus declinarea competenței în favoarea Tribunalului Comercial Argeș. Tribunalul Comercial Mureș, prin sentința comercială nr. 1673 din 4 noiembrie 2008, a luat act și a constatat renunțarea pârâtei SC D. SRL la susținerea excepției autorității de lucru judecat și excepției inadmisibilității invocate în apărare asupra acțiunii principale promovate de reclamantul S.S.T.

A respins, ca nefondată, acțiunea principală formulată de reclamantul S.S.T. A respins, ca nefondată, acțiunea reconvențională promovată de reclamanta-reconvențională SC D. SRL în contradictoriu cu pârâții reconvenționali S.S.T. și SC D. SRL Reghin. A obligat reclamantul la plata sumei de 2.975 lei către societatea pârâtă, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Pârâta-reconvențională SC D. SRL nu avea posibilitatea de a transmite lui S.S.T.

mai mult decât ceea ce a dobândit prin contractul de comodat încheiat cu SC D. SRL la data de 15 februarie 2006, iar contractul de încheiere este inopozabil SC D. SRL, care în calitate de proprietar este terț față de raportul juridic generat de contractul de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006. Cum reclamanta reconvențională SC D. SRL este proprietarul imobilului, titulară a unui drept real absolut, nu-i pot fi opuse efecte ale unui contract încheiat de terțe persoane. Instanța de fond a constatat că cererea reconvențională este neîntemeiată întrucât orice motiv de nulitate a unei convenții civile, trebuie să fie premergător sau concomitent momentului încheierii contractului criticat. Ori, dreptul de folosință a fost pierdut de pârâta reconvențională SC D. SRL la 1 decembrie 2006, ulterior încheierii contractului de închiriere, atrăgând fie motive de ineficacitate fie de încetare a actului juridic, dar nicidecum nulitatea absolută.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin decizia nr. 3/ A din 19 ianuarie 2009, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de SC D. SRL și de reclamanții S.S.T. și SC D. SRL, reținând în esență următoarele: Contractul de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006 și-a produs efectele în timp, până la data de 1 decembrie 2006, când a intervenit convenția de reziliere a acestuia, rezilierea fiind definitiv consfințită de Tribunalul Comercial Mureș prin sentința nr. 1326 din 17 septembrie 2007. Totodată, a constatat că, așa cum a reținut și instanța de fond, motivele de nulitate ale unei convenții civile prevăzute de art. 948 C. civ., trebuie să fie premergătoare sau concomitente încheierii acestei convenții.

Faptul că, ulterior, cel care s-a obligat la transmiterea folosinței spațiului a pierdut calitatea de titular al dreptului prin desființarea contractului de comodat, nu poate atrage nulitatea contractului, chiar dacă acesta este cu executare succesivă în timp, ci poate constitui un alt motiv de ineficacitate sau încetare a contractului. De asemenea, instanța de apel a mai constatat că, contrar prevederilor art. 294 C. proc. civ., SC D. SRL a modificat cauza cererii reconvenționale, în sensul că în primă instanță a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, iar în apel a solicitat constatarea nulității absolute sub forma specială a caducității acestuia. În speță, contractul de închiriere și-a produs efecte până la intervenirea desființării contractului de comodat, așa încât nu putea fi pusă problema caducității contratului de închiriere.

Cu privire la apelul reclamantului pârât reconvențional S.S.T., instanța a reținut în esență că, în speță, contractul de închiriere vizează doar un raport juridic născut între SC D. SRL și S.S.T. iar în aceste condiții SC D. SRL nu este obligată să respecte un contract ce nu-i este opozabil. În ce privește apelul pârâtei reconvenționale SC D. SRL, instanța a constatat că acesta nu a fost motivat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.S.T., SC D. SRL și pârâta SC D. SRL. Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii principale formulate de reclamantul S.S.T. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost invocate în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții criticând hotărârea pe aspectele reținute de instanța de apel referitoare la inexistența unui raport juridic direct între reclamantul S.S.T. și proprietarul tabular al imobilului SC D. SRL care să dea naștere vreunei obligații din partea proprietarului care să-i permită reclamantului exercitarea drepturilor pretinse prin petitele acțiunii principale. Totodată, susțin că, considerentele care au stat la baza emiterii sentinței comerciale nr. 1673 din 4 noiembrie 2008 sunt contradictorii pe de o parte se respinge cererea reclamantului S.S.T. motivat de faptul că SC D. SRL nu putea să transmită numitului S.S.T.

mai mult decât ceea ce a dobândit prin contractul de comodat, iar pe de altă parte se respinge acțiunea reconvențională formulată de către pârâtă motivat de faptul că acest drept s-a dovedit a fi pierdut de SC D. SRL abia la 1 decembrie 2006, deci ulterior contractului de închiriere. Recurenta-pârâtă SC D. SRL a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat de subscrisa și modificării în parte a sentinței de fond în sensul admiterii cererii reconvenționale și pe cale de consecință constatarea nulității absolute, sub forma sa specială a caducității, a contractului de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006 și menținerea celorlalte dispoziții.

Cu cheltuieli de judecată. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul inexistenței obiectului contractului de închiriere, astfel că acesta este lovit de nulitate absolută sub forma caducității, în condițiile în care dispozițiile art. 948 C. civ., statuează cu titlu imperativ faptul că lipsa oricăruia dintre condițiile esențiale ale unui contract conduce la constatarea nulității acestuia. Or, în speță, SC D. SRL nu mai avea dreptul de folosință asupra imobilului începând cu data de 1 decembrie 2006, dată la care contractul de comodat a încetat. Totodată, recurenta susține că în opinia sa contractul de închiriere este caduc, deoarece în urma rezilierii contractului de comodat SC D. SRL nu mai deține folosința imobilului, astfel încât nici nu poate să transmită folosința imobilului către S.S.T., contractul de închiriere nemaiputându-și produce efectele sale.

Recurenta mai susține că rezilierea cu efecte ex nunc a contractului primar, respectiv contractul de comodat, atrage și desființarea contractului subsecvent, respectiv contractul de închiriere, începând cu data perfectării actului de reziliere. Mai arată că între recurenta, în calitate de proprietar al imobilului în litigiu, și pârâtul S.S.T. nu există vreun raport juridic menit să îi confere acestuia vreun drept de folosință asupra imobilului. Totodată, precizează că, contractul de închiriere nu-i este opozabil, astfel încât nu poate fi obligată să-i pună la dispoziție lui S.S.T. folosința imobilului. În concluzie, solicitarea de acordare a folosinței imobilului și a accesului la acesta fiind invocat un contract de închiriere caduc, este nefondată.

Recursul declarat de reclamanții S.S.T. și SC D. SRL este nefondat pentru următoarele considerente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate invoca atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Cu privire la primul motiv arătat de recurenții reclamanți sub aspectul că instanța de apel a respins apelul reclamantului S.S.T. datorită inexistenței unui raport juridic direct între S.S.T. și SC D. SRL, instanța de control judiciar cât și instanța de fond în mod corect au reținut că în speță, în raport de contractul de închiriere, SC D. SRL este doar un terț, astfel că nu poate fi obligată la ceva ce ea însăși nu s-a obligat.

Mai trebuie precizat că raționamentul instanței de apel respectă regula prevăzută de art. 973 C. civ., potrivit căruia „convențiile n-au efect decât între părțile contractante”. În consecință, în urma contractului de închiriere nr. 1 din 15 iunie 2006 s-a dat naștere unui raport juridic între SC D. SRL și S.S.T., astfel că în aceste condiții SC D. SRL nu este obligat să respecte un contract ce nu-i este opozabil. În ce privește critica recurenților privind contradictorialitatea în considerentele sentinței comerciale nr. 1673 din 4 noiembrie 2008, aceasta nu poate fi analizată întrucât nu se încadrează în prevederile și exigențele acestei căi de atac, sentința susmenționată fiind supusă controlului judiciar.

În consecință, față de cele ce preced recursul declarat de reclamanții S.S.T. și SC D. SRL, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge. Recursul declarat de SC D. SRL este nefondat pentru următoarele considerente: Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a înțeles să pună în discuție ambele teze ale acestuia pe care le-a enunțat fără să le dezvolte în concret. În realitate, prin prisma acestui motiv, bazându-se pe acest motiv de nelegalitate a readus spre analiză întreaga situație de fapt. În același sens este de observat și faptul că motivele de recurs sunt o expunere a motivelor de apel, iar ceea ce se aduce în discuție este cererea reconvențională și fondul însuși.

Prin urmare toate aceste argumente care exprimă punctul de vedere al recurentei în legătură cu cererea reconvențională și fondul litigiului nu vor fi analizate întrucât nu se încadrează în prevederile și exigențele acestei căi de atac. În ce privește critica privind inexistența obiectului contractului de închiriere ce face ca acesta să fie lovit de nulitatea absolută sub forma caducității, aceasta este nefondată întrucât instanța de control judiciar în mod corect a constatat că, în speță, contractul de închiriere și-a produs efecte până la intervenirea desființării contractului de comodat, adică până la data de 1 decembrie 2006 ca urmare a semnării convenției de reziliere, ce a fost consfințită definitiv de Tribunalul Comercial Mureș prin sentința nr. 1326 din 17 septembrie 2007, astfel încât nu poate fi pusă problema caducității acestuia.

Mai mult decât atât, instanța de apel a constatat că SC D. SRL a modificat cauza acțiunii reconvenționale, în sensul că dacă în primă instanță a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de închiriere, iar în apel a solicitat constatarea nulității absolute sub forma specială a caducității acestuia, modificare ce contravine prevederilor art. 294 C. proc. civ. În consecință, față de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții S.S.T., SC D. SRL REGIN și pârâta SC D. SRL REGIN împotriva deciziei nr. 3/ A din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 octombrie 2009.