ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2236/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2236/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția

comercială, contencios

administrativ și fiscal, reclamantul R.I.P.

a solicitat în contradictoriu

cu pârâții Ministrul Justiției și

Libertăților Cetățenești și Administrația Națională a

Penitenciarelor anularea în totalitate a Ordinului nr. 1692 din 3 iulie 2007

emis de

primul

pârât, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu

ale reclamantului, prin pensionare și, pe

cale de consecință, repunerea reclamantului în drepturile anterioare, cu

obligarea

pârâților la plata de daune morale

în cuantum de 200.000 Euro.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că la data încetării

raporturilor

de serviciu prin ordinul atacat, avea vârsta de 56 ani și

10 zile și o vechime totală în

muncă de 36 ani, 3 luni și 21 de zile, pensionarea sa dispunându-se în temeiul

dispozițiilor art. 57

1

introdus prin O.U.G. nr. 47/2006 pentru modificarea și

completarea

Legii nr. 293/2004

privind Statutul funcționarilor publici in Administrația Națională a Penitenciarelor,

care prevede că

„funcționarii publici

din sistemul administrației penitenciare nu pot

fi menținuți în funcție după împlinirea vârstei

standard de pensionare prevăzută de lege".

A mai

arătat reclamantul că în ceea ce privește vârsta standard

de pensionare, în condițiile

inexistenței unei prevederi exprese în

acest sens în Legea nr. 164/2001 privind pensiile

militare de stat,

aceasta este dată de dispozițiile cuprinse în art. 41 alin. (2) al

Legii nr.

19/2000,

care stabilește că vârsta standard de pensionare este de 60

de ani la femei și 65

de ani pentru bărbați. S-a mai susținut că art. 12

din Legea nr. 164/2001

stabilește un drept al funcționarului public la

o pensionare anticipată, o

opțiune și nicidecum o obligație de a se

pensiona.

Prin întâmpinare, pârâta

Administrația Națională a

Penitenciarelor a

invocat excepția lipsi calității procesuale pasive,

respinsă de instanța

de fond pentru considerentele expuse în practicaua hotărârii.

Prin

sentința civilă nr. 703 din 10 noiembrie 2008, Curtea de

Ape Cluj, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamantul R.I.P.,

ca

nefondată.

Pentru a

hotărî astfel instanța de fond a reținut că potrivit

dispozițiilor actelor normative

aplicabile speței, respectiv art. 54 din

Legea nr. 293/2004, anterior modificării operate

prin O.U.G. nr.

4/2008 și art.

57

1

introdus prin O.U.G. nr. 47/2006,

funcționarii publici cu statut special din Administrația Națională a

Penitenciarelor pot înceta raporturile de

serviciu prin pensionare în

condițiile legii, neputând fi menținuți în

funcție după împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, iar,

în mod

excepțional , pot fi menținuți în

funcție, cel mult doi ani pete limita

de vârstă prevăzută la alin. (1),

la cerere, dacă starea sănătății le permite și cu aprobarea ministrului

justiției.

A constatat instanța de fond că prevederile legale menționate

au fost aplicate

anterior, la cererea reclamantului, fiindu-i aprobată

menținerea în activitate pentru

o perioadă de 6 luni, după vârsta de

55 ani, perioadă care expira la data de 20 iunie 2007, când reclamantul

a formulat o nouă cerere de menținere în activitate, aceasta din urmă fiindu-i

respinsă și ulterior emis ordinul de pensionare nr. 1692 din 03 iulie 2007.

A mai reținut prima instanță că potrivit dispozițiilor art. 12 din

Legea nr. 164/2001 au

dreptul la pensie de serviciu pentru limită de

vârstă cadrele militare în activitate care

îndeplinesc cumulativ

următoarele condiții:

vârsta de 55 ani; vechime minimă în serviciu

de 30 de ani bărbații și 25 ani femei, din care

efectiv ca militar 15 ani bărbații și 10 ani femeile, iar menținerea în

activitate după

această vârstă standard

este la aprecierea exclusivă a persoanei

competente în acest sens, în speță Ministerul Justiției.

A concluzionat instanța de fond în sensul că nu se poate reține

nelegalitatea ordinului

atacat, deoarece acesta a fost emis de organul

administrativ în limitele competențelor conferite de

lege și cu

respectarea tuturor dispozițiilor

legale de rang superior acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R.I.P.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și

ale art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant susține în esență

că instanța de fond a

interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale aplicabile speței, fără a

observa că art. 12 din Legea nr. 164/2001

stabilește un drept, un

beneficiu al legii și nu o obligație pentru

funcționarii publici cu statut special

din cadrul A.N.P., cărora, în lipsa

unor prevederi exprese de stabilire a vârstei

standard de pensionare, li se aplică art. 41 alin. (2) din legea generală a

pensiilor nr. 19/2000,

care menționează vârsta de 65 de ani pentru bărbați.

Se mai susține că nu există un ordin de respingere a cererii de

menținere în funcție,

semnat de Ministrul justiției, existând o simplă

mențiune olografa de clasare a dosarului, fiind emis,

în schimb, ordinul de pensionare.

Recursul este nefondat.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările

dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum

și cu

dispozițiile legale incidente în

cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.

, Curtea constată că recursul este nefondat,

după

cum se va arăta în continuare.

Potrivit

dispozițiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 293/2004

privind Statutul funcționarilor publici din Administrația Națională a

Penitenciarelor „până la intrarea în vigoare a

legii privind pensiile

funcționarilor

publici din sistemul administrației penitenciare, rămân

aplicabile, în

continuare, dispozițiile legale referitoare la pensionarea cadrelor

militare" (n.r. Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat).

In

conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 164/2001

„Au dreptul la pensie

de serviciu pentru limită de vârstă cadrele

militare în activitate care

îndeplinesc cumulativ următoarele condiții

a) vârsta minimă de 55 ani; și b) vechime minimă în

serviciu de 25

de ani, din care

efectiv ca militar 15 ani".

Pe

de altă parte, în Legea specială nr. 293/2004 aplicabilă

funcționarilor publici din

cadrul A.N.P., a fost introdusă prin O.U.G.

nr. 47/2006 o normă de excepție,

respectiv art. 57

1

prin care s-

a stabilit în alin. (1) că

funcționarii publici din sistemul administrației

penitenciare „nu pot fi

menținuți în funcție după împlinirea vârstei

standard de pensionare prevăzute de lege", iar

în alin. (2) s-a prevăzut posibilitatea menținerii în funcție, la cerere, cel

mult doi ani peste limita de vârstă prevăzută la alin. (1), cu aprobarea

ministrului justiției, a directorului general al Administrației

Naționale a Penitenciarelor sau, după caz, a

directorului unității

subordonate.

Prin

urmare, la momentul Ia care reclamantul a împlinit Vârstă

de 55 ani erau în vigoare

dispozițiile legale menționate mai sus.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în speță este aceea de a

stabili înțelesul juridic al noțiunii „vârsta standard de

pensionare prevăzută de

lege" uzitată de art. 57

1

din Legea nr. 294/2003, modificată

prin O.U.G. nr. 47/2006. După cum se

observă din redactarea textului de lege, rezultă că suntem în

prezența unei norme de trimitere la o „lege"

aplicabilă în materia

stabilirii

pensiilor acestei categorii de funcționari cu statut special

din cadrul A.N.P., iar această normă trebuie

raportată la dispozițiile

art. 79 alin.

(2) din Legea nr. 293/2004, precizate, care, la rândul lor

fac trimitere expresă la aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 164/2001

privind pensiile militare de stat.

Prin urmare,

afirmația recurentului-reclamant tăcută în susținerea recursului, în sensul că

dispozițiile art. 57

1

din

Legea

nr. 293/2004 fac trimitere la Legea generală a pensiilor nr.

19/2000 nu poate fi acceptată, în condițiile în

care legea specială (

Legea nr.

293/2004) trimite în mod expres la aplicarea dispozițiilor speciale ale Legii

nr. 164/2001 în ceea ce privește pensionarea

funcționarilor publici cu statut special din cadrul A.N.P.

Din

economia dispozițiilor legale prevăzute în secțiunea

I

a

Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat

rezultă că

destinatarii acestei legi

(inclusiv recurentul-reclamant, în calitate de

funcționar public în cadrul A.N.P.) beneficiază de trei tipuri de

pensii

și anume: pensie de serviciu, pensie de invaliditate și pensie de

urmaș, iar potrivit dispozițiilor art. 11

din acest act normativ pensia de serviciu poate fi: pentru limită de vârstă,

anticipată și anticipată

parțial.

Prin urmare pensia de serviciu prevăzută de Legea specială

nr. 164/2001 reprezintă echivalentul noțiunii de

pensie pentru limită

de vârstă și vechime în muncă menționată în Legea nr. 19/2000, dar

pensia de serviciu are caracter special din

cauza specificului

activității desfășurate

de persoanele cărora li se aplică, motiv pentru

care se stabilește în funcție de alte criterii decât cele enumerate în

legea generală, expres menționate în art. 12 din

Legea nr. 164/2001.

În sensul

acestei interpretări sunt și dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.

164/2001 care prevăd că "principiile generale

prevăzute de art. 2 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de

pensii

și alte drepturi de asigurări sociale se aplică în mod

corespunzător și pensiilor militare de stat, exceptând situațiile în

care

prin prezenta lege se dispune altfel".

În acest context faptic și juridic, este evident, că în materia

pensionării

funcționarilor publici cu statut special din cadrul A.N.P., cel puțin la

momentul la care s-a emis ordinul atacat, vârsta standard

de pensionare era cea de 55 de ani,

recurentului-reclamant, fiindu-i

pe deplin aplicabile aceste dispoziții, nefiind vorba de

o pensionare

anticipată, astfel

cum susține reclamantul, pensia de serviciu anticipată fiind reglementată

distinct în art. 13 din Legea nr. 164/2001.

De menționat este și aspectul că pe parcursul judecării cauzei a

fost adoptată O.U.G. nr.

4/2008 de modificare și completare a Legii

nr. 293/2004, prin care s-a modificat textul art. 57

1

,

menționându-se în mod explicit că

„funcționarii publici cu statut special nu pot fi menținuți în activitate și

funcție după împlinirea vârstei de pensionare pentru limită de vârstă de 55 de

ani.

Pe de altă parte, recurentul însuși a acceptat această realitate

juridică, având în

vedere că imediat după împlinirea vârstei de 55 de ani, apreciind-o ca fiind

cea standard de pensionare pentru limită de

vârstă, a dorit să beneficieze

de dispozițiile art. 57

1

din Legea

nr. 293/2004, solicitând

menținerea în funcție, cerere care i-a fost

aprobată succesiv pentru două perioade de câte 6

luni, respectiv până la data de 20 iunie 2007.

În altă

ordine de idei, din interpretarea literală a art. 57

1

alin. (2) din Legea nr. 293/2004 modificată,

rezultă că menținerea în

activitate

și funcție pe o perioadă de cel mult 2 ani este, în cazul

reclamantului, care îndeplinea funcția de

director de penitenciar, un

atribut

exclusiv al ministrului justiției, iar măsura este lăsată la

aprecierea acestuia, fiind vorba de puterea

discreționară a organului

administrativ.

Prin

urmare, nemulțumirea recurentului-reclamant constă, de

fapt, în refuzul ministrului

justiției de a aviza favorabil a treia cerere

de menținere în activitate

formulată de reclamant la data de 20 iunie

2007, situație care nu putea fi

analizată de instanță, având în vedere

că a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni

privind anularea unui

ordin de pensionare

și nu a unui refuz nejustificat din partea autorității.

Referitor

la aspectul că nu s-a emis un ordin de respingere a

cererii de menținere în funcție,

se reține că acest fapt nu poate duce

la nelegalitatea ordinului de pensionare, având în

vedere că legea

prevede obligativitatea emiterii unui ordin doar în cazul acceptării

cererii de menținere în activitate și în

funcție, nu și în cazul respingerii acesteia.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată ca instanța

de fond a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de R.I.P., împotriva

sentinței civile nr. 703 din 10

noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2009.