ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1999/2009

Asupra recursului de față; Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, pârâta a susținut că soluția instanței a fost greșită, fiind dată în baza unui probatoriu insuficient și cu ignorarea aspectelor contradictorii ce au rezultat din administrarea acestuia. Examinându-se sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii se constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român care în perioada regimurilor instaurate începând cu 6 septembrie 1940 și până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)]. Curtea nu poate lua în considerare susținerile recurentei-pârâte privind nelegalitatea sentinței atacate ca efect al pronunțării acesteia în baza unui probatoriu insuficient și cu ignorarea aspectelor contradictorii ce au rezultat din administrarea declarațiilor de martori, având în vedere că toate aspectele privitoare la situația de fapt a cauzei, precum și nelămuririle inițiale izvorâte din declarațiile de martori au fost pe deplin elucidate de instanța de fond cu ocazia rejudecării cauzei.

Înalta Curte constată astfel că, din probatoriul suplimentar administrat în cauză, respectiv audierea nemijlocită de către instanță a martorilor Z.S. și U.I., rezultă în mod neechivoc și unitar faptul că reclamantul împreună cu părinții săi, datorită persecuțiilor de natură etnică la care au fost supuși în localitatea lor de domiciliu (localitatea Taga) în urma instaurării administrației maghiare în Ardealul de Nord, au fost nevoiți ca în toamna anului 1940, să se refugieze în zona rămasă sub administrație românească, stabilindu-se inițial în localitatea Geaca iar ulterior în alte localități românești, unde s-au mutat în căutarea unui loc de muncă (Cătuna, Mociu). Așadar, întrucât incidența dispozițiilor legale cuprinse în art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, astfel cum a fost aceasta aprobată prin Legea nr. 189/2000, a fost stabilită cu certitudine în cauza de fată, în mod corect instanța de fond a constatat că acțiunea reclamantului, privind recunoașterea calității sale de refugiat în perioada 15 octombrie 1940 -06 martie 1945 și acordarea drepturilor aferente, este întemeiată. Față de toate cele expuse, Înalta Curte constată că sentința primei instanțe este temeinică și legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2009.