ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 950/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 950/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 180 din 14 februarie 2008,
Curtea de Apel Cluj a respins acțiunea reclamantei Parohia Ortodoxă Română
Sisești formulată în contradictoriu cu Parohia Unită cu Roma Greco Catolică
Sisești, Comisia Specială de Retrocedare a Bunurilor Imobile care au aparținut
cultelor religioase din România, Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică
de Maramureș și Muzeul Județean de Istorie și arheologie Maramureș, prin care
solicita să se constate nulitatea absolută a deciziei de restituire nr. 345 din
24 iunie 2004 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile
care au aparținut Cultelor Religioase din România, prin care s-a restituit
Parohiei Greco Catolice din Sisești imobilul înscris în CF, respectiv, un
pavilion de vară și, totodată, a respins excepțiile invocate în cauză de
pârâte,cu cheltuieli de judecată
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit C.F. Sisești
asupra imobilul este intabulat dreptul de proprietate la 8 iulie 1910 a
Bisericii Greco Catolice Sisești.
După anul 1948, imobilul a
fost preluat de Statul Român și dat în administrarea Muzeului Județean
Maramureș cu destinația „C.M.D.V.L.”, muzeul memorial având în componență casa
parohială în care a locuit părintele V.L., școala înființată de acesta în 1905,
pavilionul sau locul de adunare a românilor și altarul vechii biserici din
lemn, potrivit adresei din 19 iunie 2003.
Aprobarea înființării
acestui muzeu memorial a avut loc prin Decizia nr. 743 din 4 decembrie 1975 a
fostului Consiliu popular al județului Maramureș – Comitetul executiv iar prin
cererea înregistrată la Comisie sub nr. 2860 din 24 februarie 2003 Biserica
Română Unită cu Roma Greco Catolică a solicitat retrocedarea imobilului înscris
în C.F. care în tot acest interval de timp a rămas proprietatea sa tabulară.
Având în vedere aceste
înscrisuri care constituie probe coroborate și cu adresa din 11 februarie 2004
emisă de Primăria comunei Sisești, instanța de fond a reținut că nu există nici
un motiv de nulitate a deciziei atacate, pârâta de rândul 1 fiind pe deplin
îndreptățită la retrocedarea bunului de a cărui folosință a fost lipsită în mod
abuziv.
Excepțiile procesuale
invocate de pârâți privind interesul reclamantei și calitatea procesuală pasivă,
instanța de fond le-a respins ca nefondate, reținând că interesul reclamantei
rezultă din folosul practic urmărit prin demersul său judiciar, iar calitatea
sa procesuală rezidă din afirmarea existenței unei identități între persoana sa
și titularul dreptului afirmat, în strânsă legătură cu interesul, respectiv cu
situația juridică pentru a cărei realizare este obligatorie calea justiției.
De asemenea, instanța de
fond a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie în considerarea calității sale de
administrator al bunului litigios, preluat ca atare conform celor reținute
anterior, calitate în care poziția sa procesuală poate prezenta relevanță sub
aspectul apărărilor vizând modalitatea de preluare în administrare a acestui
bun. Pentru aceleași rațiuni s-a respins și excepția lipsei calității
procesuale pasive a Consiliului Județean Maramureș.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs reclamanta Parohia Ortodoxă Română Sisești, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinice.
S-a învederat, prin motivele de
recurs, că instanța de fond nu a cercetat fondul pricinii. Astfel, s-a arătat
că apărarea reclamantei a fost aceea ca pavilionul este o anexa, un foișor
deschis, în care aveau loc agape, se desfășurau mesele cu ocazia sărbătorilor
religioase și el nu a fost niciodată în administrarea Muzeului Județean
Maramureș și că nu avea de ce acest obiectiv să fie în administrarea muzeului,
pentru că nu este o clădire de patrimoniu, așa cum este școala, clădirea care
este muzeu, după anul 1948 împreună cu biserica au trecut în proprietatea
Parohiei Ortodoxe Romane Sisești. De asemenea, s-a precizat că nici
reprezentanții Primăriei Sisești și nici cei ai muzeului nu au fost efectiv în
teren, la fața locului să vadă ce se cere la legea specială de retrocedare,
unde sunt amplasate construcțiile și în folosința cui se află acestea.
S-a apreciat de
către recurentă că trebuie efectuate în cauză două expertize, una topografică
și una în construcții care să stabilească exact ce a constituit obiect al
reconstituiri, pe ce amplasament se află bunurile restituite și în folosința
cui, regimul pavilionului de vară anexă fiind diferit de regimul muzeului
memorial din Sisești, ultimul fiind de necontestat o construcție distinctă.
S-a solicitat
de către recurenta Parohia Ortodoxă Român Sisești, în consecință, apreciindu-se
că se impune completarea probațiunii, în principal admiterea recursului,
casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași
instanță, și în subsidiar, admiterea căii de atac și modificarea sentinței
recurate în sensul admiterii acțiunii reclamantei așa cum a fost formulată în
scris.
Recurenta
Parohia Ortodoxă Română Șișești a depus, în recurs, o expertiză tehnică
topografică extrajudiciară, efectuată la cererea reclamantei de către expertul
P.C.G., de care însă, în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. civ. - potrivit
cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția
înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor - nu se va
ține seama la soluționarea căii de atac. Or, prin noțiunea de „înscrisuri”,
admisibile a fi administrate în recurs, se înțeleg toate actele scrise, emanate
de la părțile din proces sau de la terți, susceptibile să contribuie la
stabilirea adevărului în raporturile dintre părți și la corecta soluționare a
litigiului; sunt asimilate cu înscrisurile și relațiile scrise solicitate de
instanța de recurs de la diferite autorități și instituții publice, dar nu pot
avea un asemenea caracter, cum s-a stabilit constant în jurisprudență,
declarațiile date de martori, chiar în formă autentificată, după judecarea
cauzei de către instanța de fond, cererile recurentului sau intimatului de
chemare la interogatoriu a părților, cererile de efectuare a unei cercetări
locale sau de efectuare a unei expertize judiciare sau cererile de administrare
a probei cu o expertiză extrajudiciară.
Recursul este
nefondat.
Într-adevăr,
cum a reținut și instanța de fond, în condițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr.
94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost
preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile
cooperatiste sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului,
a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane
juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în
condițiile ordonanței de urgență.
S-a probat în cauză, la
judecata în fața primei instanțe, că proprietar tabular asupra imobilului anexă
gospodărească în intravilan înscris în C.F figurează Biserica Greco Catolică
Sișești din anul 1910 și că din anul 1948 acest imobil a fost preluat de Statul
român și dat ulterior în administrarea Muzeului Județean Maramureș cu
destinația „C.M.D.V.L.” (având în componență casa parohială în care a locuit
părintele V.L., școala înființată de acesta în anul 1905, pavilionul sau locul
de adunare a românilor și altarul vechii biserici din lemn), astfel că pârâta
Parohia Unită cu Roma Greco Catolică a fost îndreptățită, conform art. 1 alin. (1)
din O.U.G. nr. 94/2000, la retrocedarea, prin Decizia nr. 345 din 24 iunie 2004
a Comisiei speciale de retrocedare a bunurilor imobile care au aparținut
cultelor religioase din România, nudei proprietăți asupra imobilului în discuție.
În aceste
condiții, reținând că motivele invocate de reclamantă sunt neîntemeiate și că
sentința atacată este legală și temeinică, urmează a se dispune, în temeiul
prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a
recursului declarat de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Sișești împotriva
sentinței civile nr. 180 din 14 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția
comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Recurenta va fi obligată, pe temeiul
culpei procesuale, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la plata în
favoarea intimatei Parohia Română Unită cu Roma Greco Catolică Șișești a sumei
de 392 RON și la plata în favoarea intimaților Consiliul Județean Maramureș și
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a sumei de 666 RON,
reprezentând cheltuieli de judecată suportate în recurs
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de Parohia Ortodoxă Română Sisești, împotriva sentinței civile nr. 180 din 14
februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata
cheltuielilor de judecată către intimata Parohia Română Unită cu Roma Greco
Catolică Sistești în cuantum de 392 RON și către intimații C.J. Maramureș și
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș în cuantum de 666 RON,
reprezentând cheltuieli de transport.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 februarie 2009.