ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2009

Asupra

recursului civil de față, constată:

Prin dispoziția nr. 1012 din 17 mai

2006, Primarul municipiului Zalău

a respins cererea nr.

22338 din 25 iulie 2005 formulată de petenta S.E., motivat de faptul că nu a

fost transmisă prin intermediul executorului judecătoresc și în termenul legal.

Prin cererea înregistrată la 31 iulie 2007,

reclamanta S.E. a cerut anularea dispoziției și retrocedarea imobilului

înscris în C.F. 1 Zalău sub nr. top 534/a, compus din 1570 mp și construcții,

preluat de stat în mod abuziv prin naționalizare în baza Decretului nr.

92/1950.

În motivarea cererii reclamanta a

susținut că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea formulată în acest sens la

data de 25 iulie 2005, motivat de faptul că nu ar fi transmis-o prin

intermediul executorului judecătoresc.

Reclamanta a arătat că este o persoană în

vârstă, că demersurile pentru obținerea restituirii au fost făcute în numele

său de fiica sa și a susținut că este îndreptățită să ceară retrocedarea

imobilului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 2398 din 7

decembrie 2007, Tribunalul Sălaj

a respins cererea.

În motivarea sentinței, tribunalul a

reținut că reclamanta a formulat notificare după expirarea termenului prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (14 februarie 2002), anume la data de 25 iulie

2005, caz în care, fiind tardivă nu mai poate fi analizată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că a

procedat la o verificare a cererilor pe care reclamanta Ie-a adresat pârâtei și

a constatat că acestea nu au fost formulate în procedura Legii nr. 10/2001 ci

în baza legilor funciare și ele care fac obiectul unei alte judecăți.

Prima instanță a reținut și că lipsa

formalității înregistrării notificării prin intermediul executorul judecătoresc

nu era de natură să conducă la respingerea cererii, astfel cum s-a statuat prin

decizia nr. 2401 din 25 martie 2005 a I.C.C.J., însă, pentru ca să fi putut fi

soluționată, era necesar ca pretenția reclamantei să fi fost adusă la

cunoștința entității deținătoare în termenul legal.

Prin decizia civilă nr. 108/A din 18 aprilie

2008, Curtea de Apel Cluj

a respins apelul declarat de

reclamantă pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut și că prin

dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu s-a dispus prelungirea termenului de

notificare și nici nu s-a instituit posibilitatea repunerii în termenul de

notificare, astfel cum invocă apelanta.

Totodată, instanța a constatat că nu

poate primi nici critica privind refuzul nejustificat al primarului localității

de a trimite cererea reclamantei comisiei de aplicare a legilor funciare,

măsură care nu se impunea cât timp prin cerere s-au formulat pretenții cu

privire la un imobil care cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta, fără a arăta criticile de nelegalitate pe care își întemeiază

recursul.

În motivarea recursului reclamanta susține că

hotărârile instanțelor de fond sunt nelegale întrucât nu au dispus repunerea sa

în termenul de notificare, măsură care se impunea dat fiind că este o persoană

în vârstă care domiciliază în străinătate, motiv pentru care nu a avut

cunoștință de legile române.

Recurenta reiterează și faptul că lipsa

formalității transmiterii notificării prin executorul judecătoresc nu justifica

decăderea sa din dreptul de a cere retrocedarea și că se impunea verificarea

tuturor cererilor pe care Ie-a adresat entității deținătoare și efectuarea unei

expertize de identificare a imobilului. Totodată, recurenta susține că în

aplicarea Legii nr. 247/2005 și prin interpretarea cererii sale de o manieră ca

aceasta să producă efecte juridice, se impunea retrocedarea cel puțin a

terenului liber de construcții.

Analizând criticile care se fundamentează

pe conținutul hotărârii recurate și care circumscriu motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi

primite pentru următoarele considerente:

În drept, notificarea, act procedural necesar

fi efectuat de persoanele îndreptățite în scopul obținerii unor măsuri

reparatorii pentru

imobile preluate de

stat, a fost prevăzută prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții care nu

fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în forma inițială, persoanele pretins îndreptățite la măsuri

reparatorii aveau obligația să notifice cererea lor entității deținătoare a

imobilului în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen

care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 până la

data de14 februarie 2002.

Termenul de notificare este un termen de

decădere întrucât durata sa este determinată prin lege iar, potrivit art. 21 alin.

(5) din lege, nerespectarea sa atrage pierderea dreptului persoanei

îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent pentru astfel de bunuri.

Fiind un termen de decădere, sancțiunea

decăderii poate fi înlăturată în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 103 C.

proc. civ., anume când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei să acționeze, caz în care, actul de

procedură (în discuție, notificare) se va îndeplini în termen de 15 zile de la

încetarea împiedicării și în același termen vor fi arătate și motivele

împiedicării.

În speța supusă analizei, reclamanta nu a

formulat notificare în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 (prima

instanță analizând cererile transmise de reclamantă pârâtului) ci a formulat o

cerere de retrocedare a imobilului în litigiu la data de 25 iulie 2005,

întemeiată pe dispozițiilor Legii nr. 247/2005, susținând, fără a argumenta, că

prin acest act normativ este instituită o astfel de posibilitate.

Nici prin cererea transmisă pârâtului și nici

prin cererea introductivă în justiție reclamanta nu a susținut că ar fi fost

împiedicată să formuleze notificarea în termenul legal și nu a invocat

existența unor împrejurări în acest sens, cerințe impuse de dispozițiile art.

103 C. proc. civ., ci s-a rezumat să afirme că a fost repusă în termen prin

dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Or, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005

nu a fost prevăzută posibilitatea formulării de notificări pentru acordarea de

măsuri reparatorii privind imobilele care cad în sfera de aplicare a Legii

nr.10/2001 și nici nu s-a dispus repunerea în termenul de notificare, caz în

care invocarea dispozițiilor acestui act normativ de către reclamantă este

formală și nu poate fi primită.

În acest context al analizei este de menționat

că aspectele de fapt invocate de reclamantă prin recurs, după aproximativ 6 ani

de la expirarea termenul legal, anume faptul că este în vârstă, că domiciliază

în străinătate și nu cunoștea dispozițiile legii române, în scopul obținerii

repunerii în termenul de notificare nu constituie împrejurări fortuite care să

justifice o asemenea măsură.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea corectă a legii și cum motivul reținut, tardivitatea

notificării, face inutilă analizarea împrejurărilor de fapt ale cauzei și a

celorlalte aspecte invocate de reclamantă, Înalta Curte urmează a constata că

recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.E.

împotriva deciziei nr. 108 A din 18 aprilie 2008

a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru

minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie

2009.