ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8032/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8032/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V – a civilă, la data de 11 martie 2008,

reclamanta D.G.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul L.M. restrângerea

dreptului la liberă circulație în Anglia pe o perioadă de cel mult 3 ani.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamanta, în motivarea căruia a arătat că returnarea pârâtului

din Anglia la data de 12 decembrie 2007 pentru ședere ilegală dovedește

încălcarea de către acesta a legislației statului, nefiind necesară efectuarea

și altor dovezi în acest sens.

S-a conchis de către

Tribunalul București că începând cu 01 ianuarie 2007 România a aderat la U.E.,

devenind astfel aplicabile dispozițiile Directivei nr. 2004/38/CE emisă de

Parlamentul European, și în temeiul acesteia prevederile interne urmează a fi

interpretate în concordanță cu reglementările acestei directive.

Împotriva sentinței a

declarat apel în termen legal D.G.P. din cadrul M.I.R.A., considerând-o a fi

nelegală față de prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 389 lit. a))

din aceeași lege deoarece în baza Acordului de Readmisie încheiat cu Anglia,

autoritățile române nu au putut decât să ia act de măsura dispusă de

autorități, fără a putea cenzura returnarea intimatului.

Prin Decizia civilă nr. 612

din 4 septembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de

apelantul reclamant M.I.R.A. – D.G.P. împotriva sentinței civile nr. 1159 din 3

iulie 2008 pe pronunțată de Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Curtea a reținut că din

cuprinsul normelor legale aplicabile în speță și anume art. 18 din Tratatul de

Înființare a Comunității Europene, rezultă conflictul dintre norma internă de

drept și norma comunitară.

S-a considerat de aceeași

instanță că justificarea unei restricții asupra liberei circulații a

persoanelor care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existența în

plus, față de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o

implică, a unei amenințări suficiente și severe la cerințele de ordine publică,

afectând unul din motivele fundamentale ale societății.

S-a conchis de către Curte

că, fată de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Constituție și de împrejurarea

că România a ratificat prin Legea nr. 30/1994 C.E.D.O., normele cuprinse în

Convenție și în protocoalele sale se impun autorităților naționale cu aceeași

forță juridică ca orice normă convențională.

Prin urmare, în baza

principiului supremației dreptului comunitar în ordinea juridică națională,

Curtea a constatat că normei juridice naționale ce stă la baza cererii

reclamantei nu-i pot fi recunoscute efectele solicitate câtă vreme ea e

incompatibilă cu norma comunitară aplicabilă în materie.

Împotriva deciziei a

declarat recurs D.G.P. care a invocat următoarele motive de nelegalitate a

deciziei atacate.

Nu s-a avut în vedere faptul

că Legea nr. 248/2005 modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006 a fost

elaborată în vederea rezolvării „problemei controlului migrației ilegale din

România spre statele europene”, așa cum se motivează și decizia Curții

Constituționale nr. 857/2006 și nr. 901/2006.

Se mai precizează că dreptul

la libera circulație este un drept fundamental consacrat la nivel constituțional

în art. 25, dar el nu e un drept absolut, condițiile exercitării sale fiind

stabilite prin lege inclusiv art. 5 din Legea nr. 248/2005.

În acest context, se

apreciază că în mod greșit instanța a considerat că nu rezultă împrejurările

care ar trebui cerute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura

restrângerii exercitării dreptului la libera circulație în străinătate.

Analizând sentința raportată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce succed:

Criticile formulate în

cadrul motivelor de recurs sunt nefondate, în primul rând în speța supusă

judecății se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor relative la

dreptul la libera circulație al unui cetățean român, în componența căruia intră

dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul

statelor U.E.

Instanțele de judecată sunt

obligate ca, după data de 1 ianuarie 2007, să analizeze compatibilitatea legii

naționale privind libera circulație a persoanelor (Legea nr. 248/2005) cu

legislația (primară și secundară) și cu jurisprudența comunitară, a Curții de

Justiție a Comunității Europene.

Judecătorul național este

obligat să aplice direct dreptul comunitar, dacă se constată incompatibilitatea

dreptului național cu acesta, în virtutea principiilor efectului direct al

dreptului comunitar și al supremației acestuia.

În ceea ce privește raportul

dintre legislația națională și legislația comunitară, Curtea va face aplicarea

principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea Europeană

de Justiție de la Luxemburg:

-  principiul efectului direct al tratatelor: dispozițiile Tratatului C.E.E.

au efect direct în dreptul intern (Hotărârea Curții din 5 februarie 1963, Van

Gend en Loos c. Administrație der Belastingen);

-

principiul efectului direct al

directivelor: atunci când dispozițiile unei directive apar, din punctul de

vedere al conținutului lor, ca fiind necondiționate

și suficient de precise, aceste dispoziții pot fi invocate, în absența

unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziții

de drept intern

neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să

definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului

(Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, cauza Becker v. Finanzamt Munster -

Innenstadt);

-

principiul supremației

dreptului comunitar: spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite,

Tratatul C.E.E. a instituit o ordine juridică proprie,

integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării

în vigoare a

Tratatului și care se impune organelor jurisdicționale de

drept intern. In fapt, prin

instituirea

unei Comunități cu o durată nelimitată, având instituții proprii, cu

personalitate

juridică, capacitate de reprezentare internațională și, în special, cu puteri

reale derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor

statelor către Comunitate, acestea din urmă au limitat, chiar dacă în domenii

restrânse, drepturile lor suverane și au creat

astfel un sistem de drept aplicabil

resortisanților lor și lor însele

(Hotărârea Curții din 15 iulie 1964, Costa c. E.N.E.L.);

-

obligația de a nu aplica

dreptul național contrar dreptului comunitar:

orice

instanță națională trebuie ca, într-o cauză ce intră în jurisdicția sa, să

aplice

dreptul comunitar în totalitatea sa și să protejeze drepturile pe

care acesta le conferă cetățenilor și este obligată, ca atare, să nu aplice

orice prevedere din

dreptul național care ar

putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară

sau

ulterioară intrării în vigoare a regulii comunitare (Hotărârea Curții din 9

martie 1978, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal).

Curtea

apreciază că noțiunea de libertate a circulației persoanelor având cetățenia

română (în speță se pune problema restrângerii dreptului la libera circulație a

unui cetățean român) include în sfera sa următoarele componente:

-

dreptul cetățeanului român de a

circula liber pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului Român de a-și

stabili domiciliul sau reședința pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a emigra

într-un alt stat;

-

dreptul cetățeanului român de a

intra pe teritoriul României;

-

dreptul cetățeanului român de a

părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili într-un alt stat.

Dintre

drepturile enumerate mai sus, în cauza de față este relevant doar ultimul,

respectiv dreptul pârâtei de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe

teritoriul altui stat membru (România devenind membră a U.E. de la 1 ianuarie

2007 rezultă că, potrivit art. 52 din legea nr. 248/2005, interdicția la liberă

circulație poate fi teoretic impusă, doar cu privire la  teritoriul statului

respectiv.

Împrejurarea

însă că autoritățile statului membru al Uniunii Europene au dispus expulzarea

pârâtului cetățean român nu este prin ea însăși suficientă pentru instanța

română de a interzice, la rândul său, dreptul de circulație al cetățeanului

său.

Se impune

deci a fi examinată situația de fapt a pârâtului în raport de noua ordine

juridică din România, determinată de aderarea țării noastre la U.E. la 1

ianuarie 2007.

În ceea ce

privește principiul de bază în materia liberei circulații a persoanelor având

cetățenia română, în prezent, atât legea internă, cât și legislația comunitară

stabilesc regula potrivit căreia dreptul la liberă circulație a cetățenilor

români pe teritoriul statelor membre ale U.E. este garantat – art. 25 din

Constituția României, art. 18 din Tratatul C.E.E., art. 4 din Directiva

2004/38/CE.

Cât privește

excepțiile de la această regulă, ele se regăsesc atât în cuprinsul legii

interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și în cuprinsul

legislației comunitare - art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

De la 1 ianuarie 2007, orice cetățean român este

cetățean al U.E., ceea ce înseamnă că se poate prevala, chiar și față de statul

a cărui cetățenie o are, de toate drepturile ce decurg din acest statut.

Art. 18 alin. (1) CE este

direct aplicabil în ordinea juridică internă națională, deci cetățenii U.E.,

inclusiv cetățenii români, beneficiază de dreptul de a părăsi teritoriul unui

stat membru, inclusiv statul membru de origine, pentru a intra pe teritoriul

unui alt stat membru.

Faptul că acest cetățean

român nu a exercitat încă dreptul la libera circulație nu implică ca situația

sa să fie asimilată unei situații pur interne (cauza Chen et Zhu-C200/02).

Dimpotrivă, prezintă o

legătură directă cu dreptul comunitar.

Dreptul de a circula liber

pe teritoriul statelor membre așa cum e prevăzut și garantat de art. 18 alin. (1)

C.E., cuprinde și dreptul de a părăsi statul de origine și acest drept

fundamental ar fi lipsit de substanța sa dacă statul membru, în speță România,

ar putea, fără o justificare valabilă, să interzică resortisanților proprii să

părăsească teritoriul său în scopul de a intra pe teritoriul altui stat membru.

Aceste restrângeri ar constitui adevărate obstacole în calea exercitării

dreptului la liberă circulație, atât în statul de origine, cât și în statul de

destinație (în acest sens jurisprudența, CEJ-Presa –C224/02) Singhe C370/90),

Internațional Transport Workers Federation et The Firmnish Seamen's Union,

C-438/05) Daily Mail and General Trust, 81/87; Bosman C 415/93).

De altfel, art. 4 alin. (1)

din Directiva 2004/38/ prevede în mod expres că toți cetățenii Uniunii care au

cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile, au dreptul de a părăsi

teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.

Dreptul la liberă circulație

al cetățenilor Uniunii nu este unul necondiționat, el poate fi supus

limitărilor și condițiilor prevăzute prin Tratat, precum și prin dispozițiile

adoptate pentru punerea sa în aplicare.

În privința limitărilor și

condițiilor ce decurg din art. 27 alin. (1) Directiva 2004/38, așa cum rezultă

din jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, deși, în

general, statele membre sunt libere să stabilească cerințele de ordine publică

și de siguranță publică, în conformitate cu nevoile lor naționale, care pot varia

de la un stat membru la altul și de la o persoană la alta, totuși, în contextul

comunitar și în special ca o justificare a unei derogări de la principiul

fundamental al liberei circulații a persoanelor, aceste cerințe trebuie

interpretate în mod strict, astfel încât sfera lor nu poate fi stabilită

unilateral de fiecare stat membru fără exercitarea unui control din partea

instituțiilor comunităților Europene.

Privite astfel, derogările

de la principiul fundamental menționat ce ar putea invocate de un stat membru

implică, în special, astfel cum reiese din art. 27 alin. (2) din Directiva

2004/38, că pentru a fi justificate, măsurile luate din motive de ordine

publică sau de siguranță publică, trebuie să se întemeieze exclusiv pe conduita

persoanei în cauză, neputând fi acceptate motive care nu sunt strict legate de

cazul respectiv sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

În această situație,

împrejurarea că, față de un cetățean al României s-a dispus măsura returnării

de pe teritoriul unui alt stat membru unde ședea în mod ilegal, nu ar putea fi

luată în considerare de statul membru de origine al acestuia pentru a limita

dreptul la liberă circulație al cetățenilor respectiv, decât în măsura în care

conduită acestuia reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă

la adresa unui interes fundamental al societății.

În speța supusă judecății,

cererea reclamantului prin care se urmărește limitarea dreptului la libera

circulație a pârâtului are ca unic temei măsura de returnare care s-a dispus

față de acesta în alt stat, lipsind orice apreciere specifică a conduitei

persoanei în cauză și orice referire la vreo amenințare pe care aceasta ar

constitui-o pentru ordinea publică sau siguranța publică.

Această „returnare pentru

ședere ilegală” nu poate constitui temei pentru a se dispune limitarea

dreptului de a ieși de pe teritoriul național, iar conduita pârâtului nu

reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății.

Pentru aceste considerente,

recursul va fi respins și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia

ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta D.G.P. împotriva Deciziei civile nr. 30/A din 10

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX – a civilă, și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

8

octombrie 2009

.