ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2781/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 628/F din 5 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București,

secția I penală, în Dosarul nr. 17531/3/2008, în baza art. 25 C. pen. rap. la art.

3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 a

condamnat pe inculpatul Ș.T. la pedeapsa de 25 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc.

În sarcina acestuia s-a reținut că inculpatul

Ș.T. în perioada 2003-2005 în timp ce se afla în detenție în Spania, acționând în

baza aceleiași rezoluții infracționale a inițiat, constituit, coordonat și

finanțat un grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunilor prev.

de Legea nr. 143/2000 sub forma unei puternice și bine organizate rețea

internațională de traficanți de droguri de mare risc cu ramificații pe

teritoriile mai multor state, organizată în transportarea unor mari cantități de

heroină din Turcia în Spania, atât în tranzitarea României, cât și pe rute ocolitoare.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

a declarat apel inculpatul Ș.T., apel care formează Dosarul nr. 1725/3/2008 al

Curții de Apel București, secția I penală.

La termenul de judecată din 27 iulie

2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv

Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării

preventive a menținut starea de arest a inculpatului, în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Împotriva încheierii din 27 iulie

2009 a Curții de Apel București a declarat recurs, inculpatul Ș.T. care, prin

apărător din oficiu a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate

și revocarea măsurii arestării preventive .

Înalta Curte examinând motivele de

recurs invocate, cât și dispoziția dată prin încheierea atacată cât și din

oficiu cauza, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.

1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă

excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod

expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate,

Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea

detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra

că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag.

1.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte

constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă,

cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de

drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care au stat la baza luării măsurii

arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte constată, totodată că,

în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptei, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o este pedeapsa cu închisoarea mai

mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a justiției.

Conform art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat

recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 27 iulie 2009 a

Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008

(1725/2009).

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 27 iulie 2009 a Curții de

Apel București, Secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008

(1725/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 august 2009.