ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2781/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 628/F din 5 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. 17531/3/2008, în baza art. 25 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 75 lit. a) C. pen. și art. 14 lit. c) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul Ș.T. la pedeapsa de 25 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit internațional de droguri de mare risc. În sarcina acestuia s-a reținut că inculpatul Ș.T.

în perioada 2003-2005 în timp ce se afla în detenție în Spania, acționând în baza aceleiași rezoluții infracționale a inițiat, constituit, coordonat și finanțat un grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunilor prev. de Legea nr. 143/2000 sub forma unei puternice și bine organizate rețea internațională de traficanți de droguri de mare risc cu ramificații pe teritoriile mai multor state, organizată în transportarea unor mari cantități de heroină din Turcia în Spania, atât în tranzitarea României, cât și pe rute ocolitoare. Împotriva hotărârii primei instanțe, a declarat apel inculpatul Ș.T., apel care formează Dosarul nr. 1725/3/2008 al Curții de Apel București, secția I penală.

La termenul de judecată din 27 iulie 2009, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel București, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a menținut starea de arest a inculpatului, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. Împotriva încheierii din 27 iulie 2009 a Curții de Apel București a declarat recurs, inculpatul Ș.T. care, prin apărător din oficiu a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive . Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și dispoziția dată prin încheierea atacată cât și din oficiu cauza, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen. constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag. 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1. În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”. În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de apel a constatat că temeiurile de fapt și de drept – art. 148 lit. f) C. proc. pen. - care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte constată, totodată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o este pedeapsa cu închisoarea mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției. Conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 27 iulie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008 (1725/2009).

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.T. împotriva încheierii din 27 iulie 2009 a Curții de Apel București, Secția I Penală, pronunțată în Dosarul nr. 17531/3/2008 (1725/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 august 2009.