ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3031/2009

Asupra

recursului de față,

În motivarea Hotărârii atacate Plenul

C.S.M. a reținut că, în concordanță cu standardele europene în materie, gradul

profesional constituie un element esențial al carierei magistratului, ce este

privit în strânsă legătură cu statutul magistratului. Plenul CSM a reținut că

normele europene subliniază importanța deosebită a tuturor aspectelor ce țin de

statutul și cariera magistratului, invocând Recomandarea nr. R (94) 12 a

Consiliului de Miniștri privind independența, eficiența și rolul judecătorilor,

care precizează la art. 2 lit. c) Principiul I: toate deciziile privind cariera

profesională trebuie să aibă la bază criterii obiective.

De asemenea, Plenul CSM a reținut că nu

există o definiție legală a noțiunii de grad profesional. S-a arătat că

dispozițiile Legii nr. 303/2004 reglementează problema promovării în funcții de

execuție, stabilind în mod unitar principiile care stau la baza dobândirii

gradului profesional, principii care răspund întocmai exigențelor europene în

materie: o unică autoritate, independentă, formată din magistrați aleși de

către colegi egali în grad decide asupra promovării.

Plenul CSM a reținut că definiția dată

gradului profesional printr-o hotărâre a Plenului nu are forța unei norme

juridice, ci definiția a fost folosită într-un caz particular.

A fost criticată și argumentația conform căreia

exercitarea competențelor corespunzătoare unei anumite instanțe, de un anumit

grad, trebuie să corespundă gradului profesional, arătând că procurorul se

întoarce la unitatea de unde provine, conform art. 75 alin. (11) și art. 87

alin. (9) din Legea nr. 304/2004 și dacă s-ar fi dobândit gradul corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte, procurorul ar fi rămas la această

unitate, nefiind necesară o revenire la o unitate de parchet ierarhic

inferioară.

Plenul CSM a

mai precizat că D.N.A. a fost și este o structură specializată în combaterea

infracțiunilor de corupție, cu personalitate juridică, ale cărei atribuții,

competență, organizare, funcționare și salarizare sunt stabilite prin lege

specială.

De asemenea,

Plenul a reținut că a fost prevăzută și o procedură specială pentru încadrarea

procurorilor la această structură specializată, inițial prin O.U.G. nr. 43/2002

instituindu-se regula numirii acestor procurori pe o perioadă limitată de timp,

cu posibilitatea prelungirii acestei durate, iar ulterior, prin Legea nr.

304/2004, au fost prevăzute, pe lângă condițiile inițiale de numire în funcție

și condiția privitoare la un interviu organizat de o comisie constituită în

scopul verificării pregătirii profesionale, a capacității de a lua decizii și

de a-și asuma răspunderi, a rezistenței la stres, etc.

Pentru

considerentele arătate, Plenul CSM a apreciat că cei 3

procurori în cauză nu au dobândit gradul profesional corespunzător

Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât

promovarea în funcții superioare de execuție (pe loc sau efectivă), reprezintă

o recunoaștere a

performanțelor profesionale

ale magistraților și constituie o componentă a

carierei acestora, fiind

posibilă, atât în condițiile Legii nr. 92/1992, republicată, cât și în prezent,

conform Legii nr. 303/2004, republicată, numai prin examen/concurs, cu

respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege.

Plenul CSM a

precizat că legiuitorul nu a înțeles să facă o excepție de la regula promovării

în funcții de execuție prin concurs pentru procurorii P.N.A., în prezent D.N.A.

întrucât se prevede, în mod expres, faptul că la încetarea activității în

cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde

provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, iar

împrejurarea că procurorii de la Direcția Națională Anticorupție sunt

salarizați cu un coeficient de multiplicare corespunzător procurorilor de la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept

și gradul profesional corespunzător acestui parchet.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs R.C.G. solicitând ca, în condițiile art. 29

din Legea nr. 317/2004 și potrivit principiului activității legii și

succesiunii legilor în timp, să se constate că a dobândit de drept gradul

profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Recurenta

critică hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii pentru nelegalitate,

arătând, în esență, că motivarea ei constă într-o înșiruire de considerente ce

țin de managementul resurselor umane, fără să țină seama de situația

individuală a fiecărei persoane, în sensul că acesta a fost numit și a

funcționat ca procuror în cadrul unei structuri organizatorice a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform unei proceduri speciale,

prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002 și a dobândit gradul profesional corespunzător.

Recurenta a făcut, de

asemenea, referire la evoluția în timp a actelor normative care au reglementat succesiv

promovarea procurorilor în funcții de execuție și organizarea structurii

specializate în combaterea infracțiunilor de corupție, concluzionând că

principiul activității legii, aplicarea normelor juridice în timp și

interpretarea logică și sistematică a acestora i-au creat o situație favorabilă

în sensul că numirea procurorilor în cadrul Direcției Naționale Anticorupție,

structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, a avut ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător

nivelului acestui parchet.

In sprijinul cererii

formulate, recurenta a anexat, în copie, hotărârea atacată, ordinul de numire

în funcție și practică judiciară în această materie.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimatul a susținut că recursul este neîntemeiat, arătând că

procedura și condițiile pentru promovarea în funcția de procuror la Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt diferite de cele pentru

numirea în funcția de procuror la Direcția Națională Anticorupție.

În sprijinul acestei

apărări, Consiliul Superior al Magistraturii a făcut referire la considerentele

hotărârii recurate și a arătat, în concluzie, că numirea la Direcția Națională

Anticorupție conferă dreptul procurorilor de a funcționa la această structură

specializată, de a îndeplini atribuțiile ce intră în competența ei și de a fi

remunerați cu salariul prevăzut de lege, dar nu și gradul corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate fi

obținut numai prin concurs.

Cu referire la

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, invocată de recurent, intimatul C.S.M. susține că

deciziile respective au fost pronunțate în soluționarea unor recursuri, iar nu

a unui recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare la o

problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu în cauze

similare supuse judecății.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate în recurs și a apărărilor intimatului, ținând seama

de înscrisurile depuse la dosar și de normele aplicabile în materia supusă

analizei, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Parchetul Național

Anticoruptie a fost înființat prin O.U.G. nr. 43/2002, ca parchet specializat

în combaterea infracțiunilor de corupție, care își exercită atribuțiile pe

întregul teritoriu al României, prin procurori specializați.

Inițial, Parchetul

Național Anticoruptie a fost organizat ca o structură autonomă, cu

personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind condus de un

procuror general și coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, iar în O.U.G. nr. 102/2003, aprobată, cu

modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a prevăzut că acest parchet specializat

funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Concepția cu privire

la acest organism specializat în combaterea corupției a fost radical modificată

prin O.U.G. nr. 134/2005 care, la art. 1, a prevăzut reorganizarea Parchetului

Național Anticoruptie sub forma Departamentului Național Anticoruptie,

structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, „în cadrul"

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ulterior, prin

Legea nr. 54/2006 de aprobare a O.U.G. nr. 134/2005, care a modificat

dispoziția legală susmenționată, în sensul înființării Direcției Naționale

Anticoruptie, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nemaifiind prevăzut de lege

caracterul autonom.

Direcția Națională

Anticoruptie este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef al

direcției (art. l) din O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările și completările

ulterioare).

Evoluția legislativă

rezumată mai sus nu poate fi interpretată decât în sensul caracterizării

Direcției Naționale Anticoruptie drept o structură specializată a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înglobată acestuia, alături de

toate celelalte direcții componente.

În aceste

condiții, numirea procurorilor specializați potrivit reglementărilor care s-au

succedat în timp și îndeplinirea de către aceștia a

atribuțiilor specifice funcției are ca efect dobândirea gradului

profesional

corespunzător Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub acest

aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 878 din 13

decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat

de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi

câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale

ce reglementează carierea magistraților", prin această hotărâre fiind de

altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror.

Or, în cauză

este necontestat faptul că recurenta R.C.M. a fost numită, în condițiile legii

speciale, la Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că a câștigat dreptul de a

funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Pe de altă

parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în fapt, cu o

nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.N.A. în exercitarea

atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare prin lege.

De reținut este

și faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în

primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de

practica unitară existentă la nivelul instanței, unde au fost deja admise

cereri de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la

Parchetul Național Anticorupție, și reținute argumente ce vizează aplicarea

dreptului comunitar, cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al

echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii,

principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în sfera largă a

raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene.

În acest sens,

față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă

soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar

echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică

contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu

privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de

jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în

sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate

articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Având în vedere

toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat și va dispune

anularea hotărârii atacate în ceea ce o privește pe recurentă și, în

consecință, va obliga C.S.M. să recunoască gradul profesional dobândit prin

numirea la D.N.A.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Admite recursul

declarat de R.C.M. împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Anulează Hotărârea

atacată în ceea ce o privește pe recurenta R.M.C.

Obligă

intimatul să recunoască recurentei gradul profesional de procuror corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2009.