ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3032/2009

Asupra recursului de față,

În motivarea Hotărârii

atacate Plenul C.S.M. a reținut că, în concordanță cu standardele europene în

materie, gradul profesional constituie un element esențial al carierei

magistratului, ce este privit în strânsă legătură cu statutul magistratului.

Plenul C.S.M. a reținut că normele europene subliniază importanța deosebită a

tuturor aspectelor ce țin de statutul și cariera magistratului, invocând

Recomandarea nr. R (94) 12 a Consiliului de Miniștri privind independența,

eficiența și rolul judecătorilor, care precizează la art. 2 lit. c) Principiul

I: toate deciziile privind cariera profesională trebuie să aibă la bază

criterii obiective.

De asemenea, Plenul C.S.M. a

reținut că nu există o definiție legală a noțiunii de grad profesional. S-a

arătat că dispozițiile Legii nr. 303/2004 reglementează problema promovării în

funcții de execuție, stabilind în mod unitar principiile care stau la baza

dobândirii gradului profesional, principii care răspund întocmai exigențelor

europene în materie: o unică autoritate, independentă, formată din magistrați

aleși de către colegi egali în grad decide asupra promovării.

Plenul C.S.M. a reținut că

definiția dată gradului profesional printr-o hotărâre a Plenului nu are forța

unei norme juridice, ci definiția a fost folosită într-un caz particular.

A fost criticată și argumentația

conform căreia exercitarea competențelor corespunzătoare unei anumite instanțe,

de un anumit grad, trebuie să corespundă gradului profesional, arătând că

procurorul se întoarce la unitatea de unde provine, conform art. 75 alin. (11)

și art. 87 alin (9) din Legea nr. 304/2004 și dacă s-ar fi dobândit gradul

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte, procurorul ar fi rămas la

această unitate, nefiind necesară o revenire la o unitate de parchet ierarhic

inferioară.

Plenul C.S.M. a mai precizat

că D.N.A. a fost și este o structură specializată în combaterea infracțiunilor

de corupție, cu personalitate juridică, ale cărei atribuții, competență,

organizare, funcționare și salarizare sunt stabilite prin lege specială.

De asemenea, Plenul a reținut

că a fost prevăzută și o procedură specială pentru încadrarea procurorilor la

această structură specializată, inițial prin O.U.G. nr. 43/2002 instituindu-se

regula numirii acestor procurori pe o perioadă limitată de timp, cu

posibilitatea prelungirii acestei durate, iar ulterior, prin Legea nr.

304/2004, au fost prevăzute, pe lângă condițiile inițiale de numire în funcție

și condiția privitoare la un interviu organizat de o comisie constituită în

scopul verificării pregătirii profesionale, a capacității de a lua decizii și

de a-și asuma răspunderi, a rezistenței la stres, etc.

Pentru considerentele arătate, Plenul C.S.M. a

apreciat că cei 3

procurori în cauză nu au

dobândit gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, întrucât promovarea în funcții

superioare de

execuție (pe loc sau efectivă), reprezintă o recunoaștere a

performanțelor profesionale ale magistraților și

constituie o componentă a

carierei acestora, fiind posibilă, atât în

condițiile Legii nr. 92/1992, republicată, cât și în prezent, conform Legii nr.

303/2004, republicată, numai prin examen/concurs, cu respectarea celorlalte

condiții prevăzute de lege.

Plenul C.S.M. a precizat că legiuitorul nu a

înțeles să facă o excepție de la regula promovării în funcții de execuție prin

concurs pentru procurorii P.N.A., în prezent D.N.A. întrucât se prevede, în mod

expres, faptul că la încetarea activității în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet

unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, iar împrejurarea că procurorii

de la Direcția Națională Anticorupție sunt salarizați cu un coeficient de

multiplicare corespunzător procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept și gradul profesional

corespunzător acestui parchet.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

E.I.F. solicitând ca, în condițiile art. 29 din Legea nr. 317/2004 și potrivit

principiului activității legii și succesiunii legilor în timp, să se constate

că a dobândit de drept gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul critică hotărârea

Consiliului Superior al Magistraturii pentru nelegalitate, arătând, în esență,

că motivarea ei constă într-o înșiruire de considerente ce țin de managementul

resurselor umane, fără să țină seama de situația individuală a fiecărei

persoane, în sensul că acesta a fost numit și a funcționat ca procuror în

cadrul unei structuri organizatorice a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, conform unei proceduri speciale, prevăzute de O.U.G. nr.

43/2002 și a dobândit gradul profesional corespunzător.

Recurentul a făcut, de asemenea, referire la

evoluția în timp a actelor normative care au reglementat succesiv promovarea

procurorilor în funcții de execuție și organizarea structurii specializate în

combaterea infracțiunilor de corupție, concluzionând că principiul activității

legii, aplicarea normelor juridice în timp și interpretarea logică și

sistematică a acestora i-au creat o situație favorabilă în sensul că numirea

procurorilor în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, structură specializată

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a avut ca efect

dobândirea gradului profesional corespunzător nivelului acestui parchet.

În sprijinul cererii formulate, recurentul

a anexat, în copie, hotărârea atacată, ordinul de numire în funcție și practică

judiciară în această materie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a

susținut că recursul este neîntemeiat, arătând că procedura și condițiile

pentru promovarea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție sunt diferite de cele pentru numirea în funcția de

procuror la Direcția Națională Anticorupție.

În sprijinul acestei apărări, Consiliul

Superior al Magistraturii a făcut referire la considerentele hotărârii recurate

și a arătat, în concluzie, că numirea la Direcția Națională Anticorupție conferă

dreptul procurorilor de a funcționa la această structură specializată, de a

îndeplini atribuțiile ce intră în competența ei și de a fi remunerați cu

salariul prevăzut de lege, dar nu și gradul corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate fi obținut numai prin

concurs.

Cu referire la practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de

recurent, intimatul C.S.M. susține că deciziile respective au fost pronunțate

în soluționarea unor recursuri, iar nu a unui recurs în interesul legii, astfel

că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au

caracter obligatoriu în cauze similare supuse judecății.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate

în recurs și a apărărilor intimatului, ținând seama de înscrisurile depuse la

dosar și de normele aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Parchetul Național Anticorupție a fost

înființat prin O.U.G. nr. 43/2002, ca parchet specializat în combaterea

infracțiunilor de corupție, care își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu

al României, prin procurori specializați.

Inițial, Parchetul Național Anticorupție a fost

organizat ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul

Ministerului Public, fiind condus de un procuror general și coordonat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar

în O.U.G. nr. 102/2003, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a

prevăzut că acest parchet specializat funcționează pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Concepția cu privire la acest organism

specializat în combaterea corupției a fost radical modificată prin O.U.G. nr.

134/2005 care, la art. 1, a prevăzut reorganizarea Parchetului Național

Anticorupție sub forma Departamentului Național Anticorupție, structură

autonomă, cu personalitate juridică proprie, „în cadrul" Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ulterior, prin Legea nr. 54/2006

de aprobare a O.U.G. nr. 134/2005, care a modificat dispoziția legală

susmenționată, în sensul înființării Direcției Naționale Anticorupție, ca

structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, nemaifiind prevăzut de lege caracterul autonom.

Direcția Națională Anticorupție este condusă de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin intermediul procurorului șef al direcției (art. 1) din O.U.G. nr.

43/2002, cu modificările și completările ulterioare).

Evoluția legislativă rezumată mai sus nu poate

fi interpretată decât în sensul caracterizării Direcției Naționale Anticorupție

drept o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, înglobată acestuia, alături de toate celelalte direcții

componente.

În aceste condiții, numirea procurorilor

specializați potrivit reglementărilor care s-au succedat în timp și îndeplinirea

de către aceștia a atribuțiilor specifice funcției are ca efect dobândirea

gradului profesional

corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul

C.S.M., prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul

profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel

în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare

sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează carierea

magistraților", prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul

profesional al unui procuror.

Or, în cauză este necontestat faptul că

recurentul E.I.F. a fost numit, în condițiile legii speciale, la Direcția

Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, astfel că a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel

în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte, nerecunoașterea gradului

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine

procurorilor D.N.A. în exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură

înființată ca atare prin lege.

De reținut este și faptul că, în această

materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă și ultimă

instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de practica unitară

existentă la nivelul instanței, unde au fost deja admise cereri de recunoaștere

a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la Parchetul Național

Anticorupție, și reținute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar,

cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a

gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale

dreptului comunitar aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în

spațiul Uniunii Europene.

În acest sens, față de practica anterioară a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție decât cea de admitere a

cererii de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala cu acceptarea unor

divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o

încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reținut

că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte

autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității

juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care

constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian

împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Având în vedere toate aceste motive, Înalta

Curte va admite recursul declarat și va dispune anularea hotărârii atacate în

ceea ce-1 privește pe recurent și, în consecință, va obliga C.S.M. să

recunoască gradul profesional dobândit prin numirea la D.N.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de E.I.F. împotriva

Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii.

Anulează Hotărârea atacată în ceea ce-l

privește pe recurentul E.I.F.

Obligă intimatul să recunoască recurentului

gradul profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2009.