ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3032/2009

Asupra recursului de față, În motivarea Hotărârii atacate Plenul C.S.M. a reținut că, în concordanță cu standardele europene în materie, gradul profesional constituie un element esențial al carierei magistratului, ce este privit în strânsă legătură cu statutul magistratului. Plenul C.S.M. a reținut că normele europene subliniază importanța deosebită a tuturor aspectelor ce țin de statutul și cariera magistratului, invocând Recomandarea nr. R (94) 12 a Consiliului de Miniștri privind independența, eficiența și rolul judecătorilor, care precizează la art. 2 lit. c) Principiul I: toate deciziile privind cariera profesională trebuie să aibă la bază criterii obiective. De asemenea, Plenul C.S.M. a reținut că nu există o definiție legală a noțiunii de grad profesional.

S-a arătat că dispozițiile Legii nr. 303/2004 reglementează problema promovării în funcții de execuție, stabilind în mod unitar principiile care stau la baza dobândirii gradului profesional, principii care răspund întocmai exigențelor europene în materie: o unică autoritate, independentă, formată din magistrați aleși de către colegi egali în grad decide asupra promovării. Plenul C.S.M. a reținut că definiția dată gradului profesional printr-o hotărâre a Plenului nu are forța unei norme juridice, ci definiția a fost folosită într-un caz particular.

A fost criticată și argumentația conform căreia exercitarea competențelor corespunzătoare unei anumite instanțe, de un anumit grad, trebuie să corespundă gradului profesional, arătând că procurorul se întoarce la unitatea de unde provine, conform art. 75 alin. (11) și art. 87 alin (9) din Legea nr. 304/2004 și dacă s-ar fi dobândit gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte, procurorul ar fi rămas la această unitate, nefiind necesară o revenire la o unitate de parchet ierarhic inferioară. Plenul C.S.M. a mai precizat că D.N.A. a fost și este o structură specializată în combaterea infracțiunilor de corupție, cu personalitate juridică, ale cărei atribuții, competență, organizare, funcționare și salarizare sunt stabilite prin lege specială.

De asemenea, Plenul a reținut că a fost prevăzută și o procedură specială pentru încadrarea procurorilor la această structură specializată, inițial prin O.U.G. nr. 43/2002 instituindu-se regula numirii acestor procurori pe o perioadă limitată de timp, cu posibilitatea prelungirii acestei durate, iar ulterior, prin Legea nr. 304/2004, au fost prevăzute, pe lângă condițiile inițiale de numire în funcție și condiția privitoare la un interviu organizat de o comisie constituită în scopul verificării pregătirii profesionale, a capacității de a lua decizii și de a-și asuma răspunderi, a rezistenței la stres, etc. Pentru considerentele arătate, Plenul C.S.M.

a apreciat că cei 3 procurori în cauză nu au dobândit gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât promovarea în funcții superioare de execuție (pe loc sau efectivă), reprezintă o recunoaștere a performanțelor profesionale ale magistraților și constituie o componentă a carierei acestora, fiind posibilă, atât în condițiile Legii nr. 92/1992, republicată, cât și în prezent, conform Legii nr. 303/2004, republicată, numai prin examen/concurs, cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege. Plenul C.S.M. a precizat că legiuitorul nu a înțeles să facă o excepție de la regula promovării în funcții de execuție prin concurs pentru procurorii P.N.A., în prezent D.N.A.

întrucât se prevede, în mod expres, faptul că la încetarea activității în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii, iar împrejurarea că procurorii de la Direcția Națională Anticorupție sunt salarizați cu un coeficient de multiplicare corespunzător procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept și gradul profesional corespunzător acestui parchet. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs E.I.F. solicitând ca, în condițiile art. 29 din Legea nr. 317/2004 și potrivit principiului activității legii și succesiunii legilor în timp, să se constate că a dobândit de drept gradul profesional de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul critică hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii pentru nelegalitate, arătând, în esență, că motivarea ei constă într-o înșiruire de considerente ce țin de managementul resurselor umane, fără să țină seama de situația individuală a fiecărei persoane, în sensul că acesta a fost numit și a funcționat ca procuror în cadrul unei structuri organizatorice a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform unei proceduri speciale, prevăzute de O.U.G. nr. 43/2002 și a dobândit gradul profesional corespunzător.

Recurentul a făcut, de asemenea, referire la evoluția în timp a actelor normative care au reglementat succesiv promovarea procurorilor în funcții de execuție și organizarea structurii specializate în combaterea infracțiunilor de corupție, concluzionând că principiul activității legii, aplicarea normelor juridice în timp și interpretarea logică și sistematică a acestora i-au creat o situație favorabilă în sensul că numirea procurorilor în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a avut ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător nivelului acestui parchet. În sprijinul cererii formulate, recurentul a anexat, în copie, hotărârea atacată, ordinul de numire în funcție și practică judiciară în această materie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a susținut că recursul este neîntemeiat, arătând că procedura și condițiile pentru promovarea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt diferite de cele pentru numirea în funcția de procuror la Direcția Națională Anticorupție. În sprijinul acestei apărări, Consiliul Superior al Magistraturii a făcut referire la considerentele hotărârii recurate și a arătat, în concluzie, că numirea la Direcția Națională Anticorupție conferă dreptul procurorilor de a funcționa la această structură specializată, de a îndeplini atribuțiile ce intră în competența ei și de a fi remunerați cu salariul prevăzut de lege, dar nu și gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate fi obținut numai prin concurs.

Cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de recurent, intimatul C.S.M. susține că deciziile respective au fost pronunțate în soluționarea unor recursuri, iar nu a unui recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse judecății. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a apărărilor intimatului, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de normele aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Parchetul Național Anticorupție a fost înființat prin O.U.G.

nr. 43/2002, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, care își exercită atribuțiile pe întregul teritoriu al României, prin procurori specializați. Inițial, Parchetul Național Anticorupție a fost organizat ca o structură autonomă, cu personalitate juridică, în cadrul Ministerului Public, fiind condus de un procuror general și coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar în O.U.G. nr. 102/2003, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 26/2004, s-a prevăzut că acest parchet specializat funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Concepția cu privire la acest organism specializat în combaterea corupției a fost radical modificată prin O.U.G.

nr. 134/2005 care, la art. 1, a prevăzut reorganizarea Parchetului Național Anticorupție sub forma Departamentului Național Anticorupție, structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, „în cadrul" Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, ulterior, prin Legea nr. 54/2006 de aprobare a O.U.G. nr. 134/2005, care a modificat dispoziția legală susmenționată, în sensul înființării Direcției Naționale Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nemaifiind prevăzut de lege caracterul autonom. Direcția Națională Anticorupție este condusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul procurorului șef al direcției (art. 1) din O.U.G.

nr. 43/2002, cu modificările și completările ulterioare). Evoluția legislativă rezumată mai sus nu poate fi interpretată decât în sensul caracterizării Direcției Naționale Anticorupție drept o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înglobată acestuia, alături de toate celelalte direcții componente. În aceste condiții, numirea procurorilor specializați potrivit reglementărilor care s-au succedat în timp și îndeplinirea de către aceștia a atribuțiilor specifice funcției are ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează carierea magistraților", prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror. Or, în cauză este necontestat faptul că recurentul E.I.F. a fost numit, în condițiile legii speciale, la Direcția Națională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.N.A. în exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare prin lege.

De reținut este și faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de practica unitară existentă la nivelul instanței, unde au fost deja admise cereri de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la Parchetul Național Anticorupție, și reținute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar, cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene.

În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat și va dispune anularea hotărârii atacate în ceea ce-1 privește pe recurent și, în consecință, va obliga C.S.M. să recunoască gradul profesional dobândit prin numirea la D.N.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de E.I.F. împotriva Hotărârii nr. 1387 din 11 decembrie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Anulează Hotărârea atacată în ceea ce-l privește pe recurentul E.I.F. Obligă intimatul să recunoască recurentului gradul profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2009.