ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2009

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1171/COM, pronunțată la data de 14 septembrie 2007, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții T.D.R.F. și T.T., în contradictoriu cu SC I.D. & C. SA Voluntari și Oficiul de Cadastru și Publicitate Bihor, astfel cum a fost completată, cu consecința obligării societății pârâte să predea reclamanților construcția tip VALETTA, edificată pe lotul EB 66, înscrisă în C.F. nr. 5667 Oradea, cu număr de top 5538 și să plătească acestora suma de 17,1 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a dispus radierea mențiunii efectuate în favoarea societății pârâte, înscrisă în C.F.

nr. 5667 număr top 5538 de sub B 4, în baza Încheierii nr. 3052/2006 și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 1.000 Ron/zi întârziere și a penalităților de întârziere în executare pe perioada 12 decembrie 2005 – 25 ianuarie 2006 și în continuare câte 350,96 Ron/zi, începând cu data pronunțării hotărârii, până la data predării locuinței. Spre a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin exercitarea dreptului de preferință și achitarea diferenței de preț reclamanții au dobândit calitatea de beneficiari ai contractului de execuție; că, în lipsa clauzei penale, nu se justifică cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, iar cererea de obligare a acestei pârâte la plata daunelor cominatorii este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 580 2 C. proc.

civ., având în vedere, deopotrivă, și dispozițiile art. 580 3 alin. (2) C. proc. civ. Apelurile formulate de reclamanți împotriva sentinței tribunalului și de pârâta SC I.D. & C. SA împotriva Încheierii din data de 4 septembrie 2007 și împotriva aceleiași sentințe au fost respinse, ca nefondate, de Secția comercială a Curții de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 112, pronunțată la data de 3 iunie 2008. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în ce privește apelul reclamanților, că obligarea pârâtei să predea construcția în litigiu nu este de natură a nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, în sensul dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ., astfel că obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii nu se justifică; că obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în executare este lipsită de temei, în condițiile în care clauza contractuală invocată este subînțeleasă exclusiv în sarcina beneficiarului M.T.S.

L.G., în a cărui poziție, în mod evident, reclamanții nu înțeleg să se substituie, refuzând să preia și obligațiile acestuia privind penalitățile pentru întârzierea plății prețului, iar cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, în sensul că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, cu titlu de cumpărare - deși formulată și în primă instanță prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă în mod lapidar – nu putea fi analizată, indiferent dacă a fost sau nu timbrată, dat fiind caracterul său subsidiar, menținut și în apel, în măsura în care instanța se pronunță favorabil cu privire la varianta principală a cererii. Cu referire la apelul pârâtei, instanța de apel a considerat că, deși completarea de acțiune, depusă de reclamanți la termenul de judecată din data de 8 mai 2007, s-a făcut cu ignorarea art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. și prima instanță ar fi trebuit să procedeze la judecata sa separată, potrivit dispozițiilor art. 135 C. proc. civ., în măsura în care la termenul următor însăși pârâta a formulat cererea reconvențională, care a fost primită chiar în condițiile în care s-a formulat opoziție la aceasta, cauza fiind din nou amânată, dată fiind legătura strânsă, care, în mod necontestat, există între cereri, conexarea acesteia s-ar fi impus, nu mai există temei în apel pentru sancționarea judecății împreună a celor două cereri; că prin modalitatea în care instanța a soluționat excepția tardivității cererii completatoare a acțiunii principale, ca și cea în care a soluționat aceeași excepție cu referire la cererea reconvențională, nu a produs nicio vătămare părților și nu a fost afectată legalitatea hotărârii; că soluția respingerii cererii de suspendare a judecății, formulată de pârâtă în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., este legală, întrucât o atare măsură reprezintă o posibilitate și nu o obligație pentru instanță; că, prin trimiterea dosarului instanței competente în vederea soluționării apelului declarat împotriva încheierii de ședință, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății, prima instanță nu s-a pronunțat asupra apelului; că, pe fond, dreptul de proprietate asupra construcției edificate nu trebuia oricum să revină executantului lucrării, ci, în lipsa unor clauze explicite în acest sens în contractul de execuție și potrivit înțelesului ce rezultă din ansamblul prevederilor acestuia și actelor adiacente în speță, cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare al terenului, utilizatorilor, respectiv reclamanților, obligarea pârâtei să predea construcția acestora este justificată; că, în lipsa unei cereri reconvenționale privind pretențiile bănești ale pârâtei, instanța nu avea a se preocupa de aspectele pecuniare ale relațiilor dintre părți, iar radierea mențiunii privind dreptul de proprietate al pârâtei este posibilă, justificată și admisibilă, față de hotărârea prin care înscrierea este declarată nevalabilă, atât în baza Decretului-lege nr. 115/1938, cât și a art. 34 și a art. 36 din Legea nr. 7/1995, republicată, ce conțin sub acest aspect reglementări similare.

Împotriva menționatei decizii au formulat recurs, atât apelanții reclamanți, cât și apelanta pârâtă. Recurenții reclamanți au invocat în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, în dezvoltarea acestuia că instanța de apel a reținut greșit în considerentele deciziei dispozițiile art. 580 2 C. proc. civ., în loc de cele ale art. 580 3 C. proc. civ., în conformitate cu care cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor cominatorii este admisibilă și a dat o greșită soluționare cererii privind penalitățile de întârziere, față de prevederile art. 7.1 lit. b) din contractul nr. 28/2004, neprecizând relevanța afirmațiilor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. care statuează asupra obiectului recursului. Recurenta pârâtă a invocat în drept, deopotrivă, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând, în principal, că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la soluțiile primei instanțe, în ce privește excepția de tardivitate a cererii completatoare și cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., criticând instanța de apel pentru confirmarea acestor soluții, pentru că a considerat corectă soluția de respingere a cererii de trimitere a dosarului Curții de Apel Oradea pentru soluționarea apelului declarat împotriva încheierii din 4 septembrie 2007, prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. și pentru că a reținut, în mod greșit, că prima instanță nu avea a se preocupa de aspectele pecuniare ale relațiilor dintre părți, atât timp cât nu a fost formulată o cerere reconvențională privind pretențiile bănești, reiterând apărările formulate în susținerea excepției tardivității cererii completatoare și argumentele aduse în susținerea cererii de suspendare a judecății în fața instanței de fond, precum și aspecte referitoare la netemeinicia cererii de chemare în judecată și la fondul cauzei, irelevante, față de decizia atacată, ce face obiectul recursului său, din perspectiva art. 299 alin. (1) C. proc. civ., precizat. Prin întâmpinarea formulată în cauză intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului apelantei pârâte, considerând că starea de fapt prezentată în motivarea recursului acestei părți este contrară probelor administrate în cauză.

Recursurile sunt nefondate. Astfel, examinarea considerentelor deciziei atacate nu relevă textul pretins a fi fost greșit aplicat de instanța de apel, prevăzut de art. 580 2 C. proc. civ., ci doar cel pe care recurenții reclamanți îl consideră incident, respectiv art. 580 3 C. proc. civ., a cărui aplicare a fost corect înlăturată de instanța de control, având în vedere că textul are în vedere obligațiile de a face strict personale, care implică faptul personal al debitorului, situație ce nu se regăsește în cauză, iar, potrivit reglementărilor acestui text, creditorul nu poate cere și obligarea la daune cominatorii.

Este de observat că recurenții reclamanți nu pot invoca în justificarea cererii de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere clauza penală stipulată prin art. 7.1 lit. b), în conformitate cu care executantul, pentru finalizarea cu întârziere a lucrărilor contractate, va achita majorări de 0,20 % din valoarea lucrărilor rămase de executat pentru fiecare zi de întârziere peste data stabilită la art. 3, calculate la 5 zile după acea dată, întrucât această clauză este în favoarea beneficiarului M.T.S.L.G., cum corect a reținut instanța de apel, așa încât, în ce privește acest recurs, nu se poate reține incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere că, în raport cu caracterul dispozitiv al normelor înscrise în art. 132 C. proc.

civ., reclamantul poate să-și modifice sau să-și întregească acțiunea și după prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., dacă pârâtul consimte, expres sau tacit, se constată că instanța de apel examinând criticile apelantei pârâte vizând completarea cererii introductive din perspectiva menționatelor dispoziții legale față de atitudinea acestei părți, care, ulterior, a formulat, cererea reconvențională, a considerat, cu justețe, că prin primirea celor două cereri nu a fost afectată legalitatea hotărârii. Cum încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății, formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., este o încheiere premergătoare, iar potrivit art. 282 alin. (2) împotriva acestor încheieri nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății, caz care nu se regăsește în speță, rezultă că instanța de apel a respins, în mod corect, criticile apelantei – pârâte referitoare la refuzul instanței de fond de a trimite instanței de control dosarul pentru a soluționa apelul declarat împotriva menționatei încheieri premergătoare și a reținut, cu justețe, că instanța de fond a statuat în limitele investirii sale, conform cerințelor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., astfel că, nici în ce privește recursul apelantei pârâte, nu-și găsesc aplicare dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocate. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții T.D.R.F. și T.T. și de pârâta SC I.D. & C. SA București împotriva deciziei civile nr. 112 din 3 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2009.