ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2009

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 1171/COM, pronunțată la data de 14 septembrie 2007,

Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bihor

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții T.D.R.F. și T.T., în

contradictoriu cu SC I.D. & C. SA Voluntari și Oficiul de Cadastru și

Publicitate Bihor, astfel cum a fost completată, cu consecința obligării

societății pârâte să predea reclamanților construcția tip VALETTA, edificată pe

lotul EB 66, înscrisă în C.F. nr. 5667 Oradea, cu număr de top 5538 și să

plătească acestora suma de 17,1 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a

dispus radierea mențiunii efectuate în favoarea societății pârâte, înscrisă în

C.F. nr. 5667 număr top 5538 de sub B 4, în baza Încheierii nr. 3052/2006 și a

respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor

cominatorii de 1.000 Ron/zi întârziere și a penalităților de întârziere în

executare pe perioada 12 decembrie 2005 – 25 ianuarie 2006 și în continuare

câte 350,96 Ron/zi, începând cu data pronunțării hotărârii, până la data

predării locuinței.

Spre

a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin exercitarea dreptului de

preferință și achitarea diferenței de preț reclamanții au dobândit calitatea de

beneficiari ai contractului de execuție; că, în lipsa clauzei penale, nu se

justifică cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților de

întârziere, iar cererea de obligare a acestei pârâte la plata daunelor

cominatorii este inadmisibilă, față de dispozițiile art. 580

2

C.

proc. civ., având în vedere, deopotrivă, și dispozițiile art. 580

3

alin. (2) C. proc. civ.

Apelurile

formulate de reclamanți împotriva sentinței tribunalului și de pârâta SC I.D.

& C. SA împotriva Încheierii din data de 4 septembrie 2007 și împotriva

aceleiași sentințe au fost respinse, ca nefondate, de Secția comercială a

Curții de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 112, pronunțată la data de 3

iunie 2008.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în ce privește apelul

reclamanților, că obligarea pârâtei să predea construcția în litigiu nu este de

natură a nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, în sensul

dispozițiilor art. 580

3

C. proc. civ., astfel că obligarea acesteia

la plata daunelor cominatorii nu se justifică; că obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere în executare este lipsită de temei, în condițiile

în care clauza contractuală invocată este subînțeleasă exclusiv în sarcina

beneficiarului M.T.S. L.G., în a cărui poziție, în mod evident, reclamanții nu

înțeleg să se substituie, refuzând să preia și obligațiile acestuia privind

penalitățile pentru întârzierea plății prețului, iar cererea având ca obiect

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, în sensul că

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției, cu titlu de

cumpărare - deși formulată și în primă instanță prin cererea de chemare în

judecată, chiar dacă în mod lapidar – nu putea fi analizată, indiferent dacă a

fost sau nu timbrată, dat fiind caracterul său subsidiar, menținut și în apel,

în măsura în care instanța se pronunță favorabil cu privire la varianta

principală a cererii.

Cu

referire la apelul pârâtei, instanța de apel a considerat că, deși completarea

de acțiune, depusă de reclamanți la termenul de judecată din data de 8 mai

2007, s-a făcut cu ignorarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și prima instanță

ar fi trebuit să procedeze la judecata sa separată, potrivit dispozițiilor art.

135 C. proc. civ., în măsura în care la termenul următor însăși pârâta a formulat

cererea reconvențională, care a fost primită chiar în condițiile în care s-a

formulat opoziție la aceasta, cauza fiind din nou amânată, dată fiind legătura

strânsă, care, în mod necontestat, există între cereri, conexarea acesteia s-ar

fi impus, nu mai există temei în apel pentru sancționarea judecății împreună a

celor două cereri; că prin modalitatea în care instanța a soluționat excepția

tardivității cererii completatoare a acțiunii principale, ca și cea în care a

soluționat aceeași excepție cu referire la cererea reconvențională, nu a produs

nicio vătămare părților și nu a fost afectată legalitatea hotărârii; că soluția

respingerii cererii de suspendare a judecății, formulată de pârâtă în temeiul

art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este legală, întrucât o atare măsură

reprezintă o posibilitate și nu o obligație pentru instanță; că, prin

trimiterea dosarului instanței competente în vederea soluționării apelului

declarat împotriva încheierii de ședință, prin care s-a respins cererea de

suspendare a judecății, prima instanță nu s-a pronunțat asupra apelului; că, pe

fond, dreptul de proprietate asupra construcției edificate nu trebuia oricum să

revină executantului lucrării, ci, în lipsa unor clauze explicite în acest sens

în contractul de execuție și potrivit înțelesului ce rezultă din ansamblul

prevederilor acestuia și actelor adiacente în speță, cum ar fi contractul de

vânzare-cumpărare al terenului, utilizatorilor, respectiv reclamanților,

obligarea pârâtei să predea construcția acestora este justificată; că, în lipsa

unei cereri reconvenționale privind pretențiile bănești ale pârâtei, instanța

nu avea a se preocupa de aspectele pecuniare ale relațiilor dintre părți, iar

radierea mențiunii privind dreptul de proprietate al pârâtei este posibilă, justificată

și admisibilă, față de hotărârea prin care înscrierea este declarată

nevalabilă, atât în baza Decretului-lege nr. 115/1938, cât și a art. 34 și a

art. 36 din Legea nr. 7/1995, republicată, ce conțin sub acest aspect

reglementări similare.

Împotriva

menționatei decizii au formulat recurs, atât apelanții reclamanți, cât și

apelanta pârâtă.

Recurenții

reclamanți au invocat în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., arătând, în esență, în dezvoltarea acestuia că instanța

de apel a reținut greșit în considerentele deciziei dispozițiile art. 580

2

C. proc. civ., în loc de cele ale art. 580

3

C. proc. civ., în

conformitate cu care cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor

cominatorii este admisibilă și a dat o greșită soluționare cererii privind

penalitățile de întârziere, față de prevederile art. 7.1 lit. b) din contractul

nr. 28/2004, neprecizând relevanța afirmațiilor vizând fondul cauzei, față de

decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care

statuează asupra obiectului recursului.

Recurenta

pârâtă a invocat în drept, deopotrivă, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând, în principal, că hotărârea instanței de apel este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la soluțiile primei

instanțe, în ce privește excepția de tardivitate a cererii completatoare și

cererea de suspendare a judecății formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ., criticând instanța de apel pentru confirmarea acestor soluții,

pentru că a considerat corectă soluția de respingere a cererii de trimitere a

dosarului Curții de Apel Oradea pentru soluționarea apelului declarat împotriva

încheierii din 4 septembrie 2007, prin care s-a respins cererea de suspendare a

judecății formulată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și

pentru că a reținut, în mod greșit, că prima instanță nu avea a se preocupa de

aspectele pecuniare ale relațiilor dintre părți, atât timp cât nu a fost

formulată o cerere reconvențională privind pretențiile bănești, reiterând

apărările formulate în susținerea excepției tardivității cererii completatoare

și argumentele aduse în susținerea cererii de suspendare a judecății în fața

instanței de fond, precum și aspecte referitoare la netemeinicia cererii de

chemare în judecată și la fondul cauzei, irelevante, față de decizia atacată,

ce face obiectul recursului său, din perspectiva art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., precizat.

Prin

întâmpinarea formulată în cauză intimații reclamanți au solicitat respingerea

recursului apelantei pârâte, considerând că starea de fapt prezentată în

motivarea recursului acestei părți este contrară probelor administrate în

cauză.

Recursurile

sunt nefondate.

Astfel,

examinarea considerentelor deciziei atacate nu relevă textul pretins a fi fost

greșit aplicat de instanța de apel, prevăzut de art. 580

2

C. proc.

civ., ci doar cel pe care recurenții reclamanți îl consideră incident,

respectiv art. 580

3

C. proc. civ., a cărui aplicare a fost corect

înlăturată de instanța de control, având în vedere că textul are în vedere

obligațiile de a face strict personale, care implică faptul personal al

debitorului, situație ce nu se regăsește în cauză, iar, potrivit

reglementărilor acestui text, creditorul nu poate cere și obligarea la daune

cominatorii.

Este

de observat că recurenții reclamanți nu pot invoca în justificarea cererii de

obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere clauza penală stipulată

prin art. 7.1 lit. b), în conformitate cu care executantul, pentru finalizarea

cu întârziere a lucrărilor contractate, va achita majorări de 0,20 % din

valoarea lucrărilor rămase de executat pentru fiecare zi de întârziere peste

data stabilită la art. 3, calculate la 5 zile după acea dată, întrucât această

clauză este în favoarea beneficiarului M.T.S.L.G., cum corect a reținut

instanța de apel, așa încât, în ce privește acest recurs, nu se poate reține

incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având

în vedere că, în raport cu caracterul dispozitiv al normelor înscrise în art. 132

C. proc. civ., reclamantul poate să-și modifice sau să-și întregească acțiunea

și după prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., dacă pârâtul

consimte, expres sau tacit, se constată că instanța de apel examinând criticile

apelantei pârâte vizând completarea cererii introductive din perspectiva

menționatelor dispoziții legale față de atitudinea acestei părți, care,

ulterior, a formulat, cererea reconvențională, a considerat, cu justețe, că

prin primirea celor două cereri nu a fost afectată legalitatea hotărârii.

Cum

încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății, formulată

în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este o încheiere

premergătoare, iar potrivit art. 282 alin. (2) împotriva acestor încheieri nu

se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a

întrerupt cursul judecății, caz care nu se regăsește în speță, rezultă că

instanța de apel a respins, în mod corect, criticile apelantei – pârâte

referitoare la refuzul instanței de fond de a trimite instanței de control

dosarul pentru a soluționa apelul declarat împotriva menționatei încheieri

premergătoare și a reținut, cu justețe, că instanța de fond a statuat în

limitele investirii sale, conform cerințelor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

astfel că, nici în ce privește recursul apelantei pârâte, nu-și găsesc aplicare

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate.

Așa

fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamanții T.D.R.F. și T.T. și de pârâta SC I.D. & C. SA București

împotriva deciziei civile nr. 112 din 3 iunie 2008, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

24 februarie 2009.