ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2905/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2905/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 190 din 5

februarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost

respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de 22 de

procurori care funcționează sau au funcționat în cadrul Direcției de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, recurenta

fiind menționată la poziția 3 în enumerarea din cuprinsul hotărârii.

În motivarea hotărârii, Consiliul

Superior al Magistraturii a reținut, în esență, următoarele:

- procurorii din cadrul Direcției

de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care au

solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au susținut un concurs de

promovare conform art. 43 raportat la

-

deși este organizată ca o structură specializată a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are

personalitate juridică proprie, cu atribuții, competență, organizare și

salarizare stabilite prin lege specială [art. 75 alin. (12) din Legea nr.

304/2004];

- competența prevăzută de Legea

nr. 508/2004, cu modificările și completările ulterioare, aparține Direcției,

astfel că nu poate fi pusă în discuție validitatea actelor procedurale

întocmite de către procurorii specializați care nu au grad profesional de

procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

- numirea procurorilor într-o

structură specializată făcută potrivit art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 508/2004

și ulterior, conform procedurii speciale prevăzute de art. 75 alin. (4)-(8) din

Legea nr. 304/2004 republicată, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

nu se confundă cu promovarea în funcții de execuție, care se face numai prin

concurs, în condițiile art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004; art. 26 din

Legea nr. 508/2004 prevede că dispozițiile Legilor nr. 303, 304 și 317/2004,

republicate, se aplică în mod corespunzător și Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel că procurorii

care activează în cadrul Direcției pot fi promovați în funcții de execuție

numai prin concurs, conform art. 43 - 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004;

- în temeiul art. 75 alin. (11)

din Legea nr. 304/ 2004, la încetarea activității în cadrul D.I.I.C.O.T.,

procurorii revin la parchetele de unde provin; pentru situația în care la

parchetul unde procurorul a solicitat să revină nu există posturi vacante, prin

O.U.G. nr. 100/2007 s-a constituit prin bugetul de stat, un fond de rezervă;

- salarizarea procurorilor D.I.I.C.O.T.

cu un coeficient de multiplicare corespunzător indemnizației procurorilor de la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept

și gradul profesional corespunzător;

- hotărârile judecătorești

pronunțate anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse

analizei pentru că nu au fost pronunțate în recurs în interesul legii, astfel

că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs P.D., solicitând anularea acesteia ca nelegală și netemeinică

și admiterea cererii sale de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivare, recurenta a arătat că

prin Hotărârea nr. 97 din 01 noiembrie 2005 a Consiliului Superior al

Magistraturii, Secția pentru Procurori, a fost avizată favorabil numirea sa în

funcția de procuror la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, iar începând cu data de 01 noiembrie 2005, prin Ordinul

nr. 2249/2005 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, a fost numită în funcția de procuror la D.I.I.C.O.T. -

Biroul Teritorial Hunedoara, fiind declarată admisă la interviul organizat în

perioada 10-13 octombrie 2005 de comisia constituită conform art. 75 din Legea

nr. 304/2004.

A arătat recurenta că numirea sa

a fost făcută pe perioadă nedeterminată și reprezintă promovarea realizată în

urma admiterii în baza unui interviu, ca formă de examinare specială prevăzută

de lege, în structura cu personalitate juridică specializată a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De altfel, chiar în

cuprinsul Hotărârii nr. 97/2005 a Secției pentru Procurori din cadrul

Consiliului Superior al Magistraturii se precizează că din verificarea

dosarelor procurorilor declarați admiși la interviu, a rezultat că aceștia

îndeplinesc condițiile prevăzute de lege referitor la pregătirea profesională,

conduita morală ireproșabilă și vechimea de cel puțin 6 ani în funcția de

procuror sau judecător.

De asemenea, ipoteza

conform căreia procurorii D.N.A. și ai D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ar

ridica o gravă problemă asupra validității actelor procedurale - penale

întocmite de aceștia.

Cu privire la

jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, recurentul a arătat că Plenul CSM a

ignorat atât punctul de vedere evocat constant în hotărârile judecătorești, cât

și faptul că nu există o practică neunitară care să determine necesitatea unui

recurs în interesul legii, realizând chiar o discriminare, cu încălcarea

principiilor fundamentale menționate în art. 1 din Protocolul nr. 12 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a arătat că respingerea cererii

recurentei s-a făcut cu interpretarea corectă și distincția cuvenită între noțiunile

de „numire" și „promovare" pentru care legea prevede condiții și

proceduri diferite, reluând, în esență, argumentele expuse în hotărârea

atacată. A concluzionat în sensul că numirea la Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism conferă dreptul

procurorilor de a funcționa la această structură specializată, de a îndeplini

atribuțiile ce intră în competența ei, de a fi remunerați cu indemnizația

prevăzută de lege, dar nu și gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, care poate fi obținut numai prin concurs. In caz

contrar - în optica intimatului - s-ar crea o situație discriminatorie,

dezavantajoasă pentru toți ceilalți procurori din cadrul Ministerului Public

care, pentru a promova la parchetele imediat superioare, trebuie să susțină

concursuri.

Examinând

cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a apărărilor formulate în

întâmpinare, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de normele

aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte constată că recursul este

fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Este

necontestat faptul că D.I.I.C.O.T. face parte din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acest fapt rezultând în mod expres

și fără echivoc din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004,

modificată și completată prin O.U.G. nr. 131/2006, conform cărora:

Art. 1 (1) -

Prin prezenta lege se înființează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură cu personalitate juridică,

specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și

terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea,

este necontestat faptul că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face

potrivit dispozițiilor Legii nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și

funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) dispoziții cu caracter

special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în

funcții de execuție sau de conducere, reprezentat de dispozițiile Legii nr.

303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Este evident

faptul că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în

condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004 și promovarea

procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în

condițiile și potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004.

Sub acest

aspect, Curtea are în vedere faptul că recurenta nu a solicitat promovarea la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci recunoașterea

gradului profesional corespunzător acestui parchet.

Rezultă așadar

că prin hotărârea recurată se face confuzie între efectele instituției

promovării procurorilor și cele ale instituției numirii acestora.

Pe de altă

parte Curtea reține că existenta unei anumite conjuncturi socio-politice, a

făcut necesară înființarea în timp util a unei structuri specializate în

combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, organizată

în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce

a determinat adoptarea unei legi speciale (Legea nr. 508/2004) de reglementare

a condițiilor și procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor

procurori competenți, în condițiile și conform unei procedurii derogatorii de

la dreptul comun (Legea nr. 303/2004).

Aceleași

necesități în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism

explică și existența în cadrul D.I.I.C.O.T. a serviciilor și birourilor teritoriale,

fără a trage însă concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competențe

sau grade diferite, deoarece ei își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași

structuri, și anume D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Având în

vedere modalitatea de înființare a D.I.I.C.O.T. și de numire a procurorilor în

cadrul D.I.I.C.O.T. urmează a fi înlăturată apărarea intimatului referitoare la

o eventuală discriminare ce s-ar naște în raport cu procurorii care pentru a

accede la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au urmat

procedura de promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.

De altfel, în

ceea ce privește noțiunea de discriminare, Curtea are în vedere și practica

constantă a CEDO (a se vedea și Decizia CEDO din 6 decembrie 2007 în cauza

Beian contra României) în care s-a reținut că „o distincție este

discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică dacă ea nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".

Or, în speță,

justificarea obiectivă constă în necesitatea combaterii infracțiunilor de

criminalitate organizată și terorism. materializată în adoptarea Legii nr. 508/2004

și înființarea D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, iar justificarea rezonabilă rezidă în faptul că

îndeplinind, în condițiile legii, o funcție în cadrul unei structuri din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul numit

la D.I.I.C.O.T. dobândește

ipso facto

gradul profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ceea ce nu s-ar

justifica în cazul unor eventuale detașări sau delegări - instituții care nu se

confundă cu „numirea" în funcție).

Sub acest

aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr. 878 din 13

decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat

de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi

câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor

legale ce reglementează carierea magistraților", prin această hotărâre

fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror.

Or, în cauză este

necontestat faptul că recurenta a fost numită în condițiile legii speciale

(Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, astfel că, potrivit raționamentului din Hotărârea

nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel

în ierarhia parchetelor.

Pe de altă

parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în fapt, cu o

nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea

atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare prin lege.

De reținut este și

faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în

primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de

practica deja existentă la nivelul instanței în care, admițând cereri de

recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la Parchetul Național

Anticorupție, structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reținute argumente ce

vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza intimatului

„ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al protecției

încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe

și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în

sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene".

În acest

sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o

altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție ar echivala cu acceptarea unor divergente de jurisprudență (practică

contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu

privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de

jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în

sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate

articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Cât privește

susținerea intimatului relativă la deciziile pronunțate anterior în această

materie de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta urmează

a fi înlăturată pentru următoarele considerente:

- rolul unei

jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela „de a

regla contradicțiile jurisprudenței" {Zielinski și Pradal & Gonzalez

și alții împotriva Franței, nr. 24846/94, §59; Pădurarii împotriva României,

nr. 63252/00, §98);

- cât

privește menținerea acelorași soluții în cauze similare, aceasta este de natură

a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii îrr scopul de a evita

apariția unor divergențe jurisprudențiale {mutatis mutandis, Sovtransavto

Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §96; Păduraru împotriva României, nr.

63252/00, §98; Beian împotriva României,

nr.30658/05, §37-39);

-

invocarea caracterului obligatoriu numai în

privința problemelor de drept dezlegate prin intermediul recursurilor în

interesul legii este lipsită de relevanță în cauza dedusă judecății deoarece:

pe de o parte, nu suntem în prezența unei practici contradictorii în sensul

dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

jurisdicție unică în această materie, judecă în primă și ultimă instanță, având

obligația de a aplica și interpreta unitar legea, ceea ce implică în mod

necesar respectarea propriei jurisprudențe.

In raport de

cele mai sus reținute, Curtea apreciază că hotărârea recurată este nelegală în

ceea ce o privește pe recurenta P.D., motiv pentru care, față de dispozițiile

art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va anula Hotărârea nr. 190 din 5

februarie 2009 a Plenului C.S.M. în ceea ce o privește pe recurentă, va admite

cererea acesteia și îl va obliga pe intimat să recunoască recurentei gradul

profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de P.D. împotriva Hotărârii nr. 190 din 5 februarie 2009 a

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Anulează hotărârea atacată în

ceea ce o privește pe recurentă și obligă intimatul Consiliul Superior al

Magistraturii să recunoască acesteia gradul profesional de procuror

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2009.