ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2905/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de 22 de procurori care funcționează sau au funcționat în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, recurenta fiind menționată la poziția 3 în enumerarea din cuprinsul hotărârii.

În motivarea hotărârii, Consiliul Superior al Magistraturii a reținut, în esență, următoarele: - procurorii din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care au solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu au susținut un concurs de promovare conform art. 43 raportat la - deși este organizată ca o structură specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism are personalitate juridică proprie, cu atribuții, competență, organizare și salarizare stabilite prin lege specială [art. 75 alin. (12) din Legea nr. 304/2004]; - competența prevăzută de Legea nr. 508/2004, cu modificările și completările ulterioare, aparține Direcției, astfel că nu poate fi pusă în discuție validitatea actelor procedurale întocmite de către procurorii specializați care nu au grad profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - numirea procurorilor într-o structură specializată făcută potrivit art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 508/2004 și ulterior, conform procedurii speciale prevăzute de art. 75 alin. (4)-(8) din Legea nr. 304/2004 republicată, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005,

nu se confundă cu promovarea în funcții de execuție, care se face numai prin concurs, în condițiile art. 43 și art. 44 din Legea nr. 303/2004; art. 26 din Legea nr. 508/2004 prevede că dispozițiile Legilor nr. 303, 304 și 317/2004, republicate, se aplică în mod corespunzător și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel că procurorii care activează în cadrul Direcției pot fi promovați în funcții de execuție numai prin concurs, conform art. 43 - 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 303/2004; - în temeiul art. 75 alin. (11) din Legea nr. 304/ 2004, la încetarea activității în cadrul D.I.I.C.O.T., procurorii revin la parchetele de unde provin; pentru situația în care la parchetul unde procurorul a solicitat să revină nu există posturi vacante, prin O.U.G.

nr. 100/2007 s-a constituit prin bugetul de stat, un fond de rezervă; - salarizarea procurorilor D.I.I.C.O.T. cu un coeficient de multiplicare corespunzător indemnizației procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă de drept și gradul profesional corespunzător; - hotărârile judecătorești pronunțate anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu au caracter obligatoriu în cauze similare supuse analizei pentru că nu au fost pronunțate în recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o dezlegare la o problemă de drept dedusă judecății. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs P.D., solicitând anularea acesteia ca nelegală și netemeinică și admiterea cererii sale de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivare, recurenta a arătat că prin Hotărârea nr. 97 din 01 noiembrie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii, Secția pentru Procurori, a fost avizată favorabil numirea sa în funcția de procuror la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar începând cu data de 01 noiembrie 2005, prin Ordinul nr. 2249/2005 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost numită în funcția de procuror la D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara, fiind declarată admisă la interviul organizat în perioada 10-13 octombrie 2005 de comisia constituită conform art. 75 din Legea nr. 304/2004.

A arătat recurenta că numirea sa a fost făcută pe perioadă nedeterminată și reprezintă promovarea realizată în urma admiterii în baza unui interviu, ca formă de examinare specială prevăzută de lege, în structura cu personalitate juridică specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De altfel, chiar în cuprinsul Hotărârii nr. 97/2005 a Secției pentru Procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii se precizează că din verificarea dosarelor procurorilor declarați admiși la interviu, a rezultat că aceștia îndeplinesc condițiile prevăzute de lege referitor la pregătirea profesională, conduita morală ireproșabilă și vechimea de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător.

De asemenea, ipoteza conform căreia procurorii D.N.A. și ai D.I.I.C.O.T. nu au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ar ridica o gravă problemă asupra validității actelor procedurale - penale întocmite de aceștia. Cu privire la jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, recurentul a arătat că Plenul CSM a ignorat atât punctul de vedere evocat constant în hotărârile judecătorești, cât și faptul că nu există o practică neunitară care să determine necesitatea unui recurs în interesul legii, realizând chiar o discriminare, cu încălcarea principiilor fundamentale menționate în art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a arătat că respingerea cererii recurentei s-a făcut cu interpretarea corectă și distincția cuvenită între noțiunile de „numire" și „promovare" pentru care legea prevede condiții și proceduri diferite, reluând, în esență, argumentele expuse în hotărârea atacată. A concluzionat în sensul că numirea la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism conferă dreptul procurorilor de a funcționa la această structură specializată, de a îndeplini atribuțiile ce intră în competența ei, de a fi remunerați cu indemnizația prevăzută de lege, dar nu și gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care poate fi obținut numai prin concurs.

In caz contrar - în optica intimatului - s-ar crea o situație discriminatorie, dezavantajoasă pentru toți ceilalți procurori din cadrul Ministerului Public care, pentru a promova la parchetele imediat superioare, trebuie să susțină concursuri. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a apărărilor formulate în întâmpinare, ținând seama de înscrisurile depuse la dosar și de normele aplicabile în materia supusă analizei, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Este necontestat faptul că D.I.I.C.O.T. face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acest fapt rezultând în mod expres și fără echivoc din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 131/2006, conform cărora: Art. 1 (1) - Prin prezenta lege se înființează Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, este necontestat faptul că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit dispozițiilor Legii nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) dispoziții cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcții de execuție sau de conducere, reprezentat de dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor.

Este evident faptul că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004 și promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în condițiile și potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că recurenta nu a solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci recunoașterea gradului profesional corespunzător acestui parchet. Rezultă așadar că prin hotărârea recurată se face confuzie între efectele instituției promovării procurorilor și cele ale instituției numirii acestora.

Pe de altă parte Curtea reține că existenta unei anumite conjuncturi socio-politice, a făcut necesară înființarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce a determinat adoptarea unei legi speciale (Legea nr. 508/2004) de reglementare a condițiilor și procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori competenți, în condițiile și conform unei procedurii derogatorii de la dreptul comun (Legea nr. 303/2004). Aceleași necesități în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism explică și existența în cadrul D.I.I.C.O.T.

a serviciilor și birourilor teritoriale, fără a trage însă concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competențe sau grade diferite, deoarece ei își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași structuri, și anume D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Având în vedere modalitatea de înființare a D.I.I.C.O.T. și de numire a procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T. urmează a fi înlăturată apărarea intimatului referitoare la o eventuală discriminare ce s-ar naște în raport cu procurorii care pentru a accede la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au urmat procedura de promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.

De altfel, în ceea ce privește noțiunea de discriminare, Curtea are în vedere și practica constantă a CEDO (a se vedea și Decizia CEDO din 6 decembrie 2007 în cauza Beian contra României) în care s-a reținut că „o distincție este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă ea nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat". Or, în speță, justificarea obiectivă constă în necesitatea combaterii infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism. materializată în adoptarea Legii nr. 508/2004 și înființarea D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar justificarea rezonabilă rezidă în faptul că îndeplinind, în condițiile legii, o funcție în cadrul unei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul numit la D.I.I.C.O.T.

dobândește ipso facto gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ceea ce nu s-ar justifica în cazul unor eventuale detașări sau delegări - instituții care nu se confundă cu „numirea" în funcție). Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M. prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale ce reglementează carierea magistraților", prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror. Or, în cauză este necontestat faptul că recurenta a fost numită în condițiile legii speciale (Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, potrivit raționamentului din Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor. Pe de altă parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare prin lege.

De reținut este și faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu se poate face abstracție de practica deja existentă la nivelul instanței în care, admițând cereri de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul procurorilor numiți la Parchetul Național Anticorupție, structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reținute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza intimatului „ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene". În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala cu acceptarea unor divergente de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cu privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Cât privește susținerea intimatului relativă la deciziile pronunțate anterior în această materie de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta urmează a fi înlăturată pentru următoarele considerente: - rolul unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie este acela „de a regla contradicțiile jurisprudenței" {Zielinski și Pradal & Gonzalez și alții împotriva Franței, nr. 24846/94, §59; Pădurarii împotriva României, nr. 63252/00, §98); - cât privește menținerea acelorași soluții în cauze similare, aceasta este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii îrr scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale {mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §96; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §98; Beian împotriva României, nr.30658/05, §37-39); - invocarea caracterului obligatoriu numai în privința problemelor de drept dezlegate prin intermediul recursurilor în interesul legii este lipsită de relevanță în cauza dedusă judecății deoarece: pe de o parte, nu suntem în prezența unei practici contradictorii în sensul dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca jurisdicție unică în această materie, judecă în primă și ultimă instanță, având obligația de a aplica și interpreta unitar legea, ceea ce implică în mod necesar respectarea propriei jurisprudențe. In raport de cele mai sus reținute, Curtea apreciază că hotărârea recurată este nelegală în ceea ce o privește pe recurenta P.D., motiv pentru care, față de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va anula Hotărârea nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului C.S.M. în ceea ce o privește pe recurentă, va admite cererea acesteia și îl va obliga pe intimat să recunoască recurentei gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.D. împotriva Hotărârii nr. 190 din 5 februarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Anulează hotărârea atacată în ceea ce o privește pe recurentă și obligă intimatul Consiliul Superior al Magistraturii să recunoască acesteia gradul profesional de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2009.