ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1637/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1637/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra cererii de recurs de
față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar constată că, prin sentința nr. 416/CA/2007 pronunțată de Tribunalul
Hunedoara a fost admisa acțiunea promovata de reclamantul D.D. si pe cale de
consecința s-a constatat nulitatea contractului de cesiune si a actului
adițional la statutul SC E.S. SRL încheiat la data de 16 noiembrie 2004 între D.C.
si M.S. precum și a contractului de cesiune și actului adițional încheiat la
data de 15 iulie 2005 între M.S. și D.S. și s-a dispus efectuarea cuvenitelor
mențiuni la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara
Pentru a pronunța o astfel
de hotărâre, instanța de fond a reținut ca D.D., prin faptul ca a contribuit la
renovarea Restaurantului P., a avut o activitate de administrator de fapt la SC
E.S. SRL, ca actele atacate au fost întocmite pentru ca reclamantul să nu-și
poată primi dreptul în bani pe care îl are din părțile sociale „la valoarea
reala raportat la întregul patrimoniu stabilit pe baza de expertiza”.
Apelul declarat de pârâți
împotriva acestei sentințe a fost admis, iar acțiunea respinsă în tot.
Împotriva deciziei
pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs.
Acesta a invocat
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Recurentul a susținut că
părțile sociale au fost achiziționate de soți sub durata căsătoriei și acestea
au implicit caracterul de bunuri comune, iar prin înstrăinarea lor, sunt
fraudate interesele reclamantului D.D., aflat în plin proces de partaj.
Mai susține recurentul că
încheierea contractului de cesiune din 27 februarie 2007 de care se prevalează
pârâții apelanți în cadrul motivelor de apel, nu reprezintă decât o dovada în
plus ca cele două contracte anterioare au avut un caracter fictiv, nu au
reprezentat niciodată în realitate o tranzacție comercială reală, iar părțile
sociale deținute la SC E.S.C. SRL au fost «de facto» întotdeauna in patrimoniul
paratei D.C. (prin utilizarea unor persoane interpuse), unica rațiune pentru
încheierea cesiunilor fiind aceea de a diminua masa bunurilor supuse
partajului.
Sunt invocate prevederile art.
30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt,
de la data dobândirii acestora, bunuri comune ale soților. În acest caz,
părțile sociale deținute de D.C. la SC E.S.C. SRL, SC G.P. SRL si acțiunile
aparținând SC M.A. SA sunt bunuri comune ale soților, fiind achiziționate in
timpul căsătoriei, din bani comuni. Totodată, investițiile efectuate la
Restaurantul P. principalul activ al SC E.S.C. SRL sunt făcute cu bani comuni
ai soților D., proveniți din S.U.A.
Concluzionând, recurentul
arată că încheierea contractului de cesiune din 16 noiembrie 2004 si ulterior a
celui din 15 iulie 2005 s-a făcut in scop ilicit, cu fraudarea legii, astfel că
acestea sunt lovite de nulitate absolută.
Analizând decizia atacată
prin prisma motivelor invocate, recursul urmează a fi respins pentru
următoarele considerente:
Motivul prevăzută de art. 304
pct. 7 este invocat în mod nefondat deoarece decizia atacată este motivată în
fapt și în drept, fiind posibil controlul judecătoresc, chiar dacă judecătorul
nu a răspuns fiecărui argument invocat de părți.
Nici motivul prevăzută de art.
304 pct. 8 nu este găsit întemeiat deoarece prin hotărârea atacată nici nu se
interpretează greșit actul juridic dedus judecății și nici nu se schimbă natura
ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Hotărârea este la adăpost și
de critica circumscrisă motivului prevăzută de art. 304 pct. 9, instanța de
control judiciar făcând o corectă aplicare a legii.
Potrivit art. 304 C. proc.
civ., «modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, în următoarele
situații, numai pentru motive de nelegalitate» ori în speța de față, practic,
nu s-au invocat astfel de motive, recursul vizând motive de netemeinicie a
hotărârii pronunțate.
În speță, prin contractul de
cesiune și actul adițional încheiat la data de 16 noiembrie 2004 cedenta a
transmis părțile sociale către M.S. și a renunțat la calitatea de asociat în SC
E.S.C. SRL. Prin același contract de cesiune si act adițional a mai fost
completat si obiectul de activitate al societarii.
Actul adițional a fost
operat la Registrul Comerțului prin admiterea cererii de înregistrare prin
încheierea nr. 8163 din 24 noiembrie 2004. Aceasta încheiere nu a fost atacata
cu recurs în termenul prevăzut de lege de 15 zile, situație în care a intrat în
circuitul civil.
Ulterior și M.S. a transmis
părțile mele sociale, preluate așa cum s-a arătat mai sus, către D.S.
Ambele acte adiționale au
fost încheiate în condiții legale, cu respectarea atât a cerințelor de forma
cat și de fond astfel încât nu exista motive de nulitate absoluta a acestora.
Reținerea instanței de fond,
în sensul ca D.D. ar fi fost un administrator de fapt al societarii contravine
dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 și intră în contradicție cu prevederile din
actul constitutiv al societății care arata care sunt atribuțiile unui
administrator. Simplul fapt ca ar fi contribuit la renovarea restaurantului nu
are nici o relevanta în prezenta cauza constituind, în măsura dovedirii, doar
un aport în plus față de contribuția intimatei D.C.
Pe de alta parte la data
cesionarii, D.C. era căsătorită cu reclamantul și nici măcar nu se afla pe
rolul instanțelor divorțul, aspect ignorat total de instanța de fond. Astfel,
acțiunea de divorț a fost înaintată, la data de 7 martie 2005, iar cesiunea a
avut loc la data de 16 noiembrie 2004 și nu în 22 mai 2005 așa cum se reține în
motivarea hotărârii instanței de fond. Iată deci ca la data transmiterii
parților sociale nu se punea problema divorțului situație în care nu poate fi
reținută cauza ilicită și frauda la lege.
În mod cu totul neîntemeiat se
susține că prin cedarea părților sociale intimata D.C. ar fi încălcat
dispozițiile art. 30 C. fam., în sensul că părțile sociale nu pot fi partajate „la
valoarea lor reala raportat la întreg patrimoniul stabilit pe baza de
expertiză”. Indiferent că au fost sau nu cesionate, părțile sociale rămân tot
la valoarea de capital subscris respectiv 1.361,5 lei iar partajarea parților
sociale însemnă un drept de creanța pentru reclamant în cota corespunzătoare.
Patrimoniul societății este
al societății și nu a persoanelor fizice, care au calitatea de asociat sau
administrator, și, de asemenea, reclamantul are un drept de creanța independent
de părțile sociale, față de acest patrimoniu.
În cauza de fata nu poate fi
reținută cauza ilicita constând în aceea ca s-a urmărit înlăturarea bunurilor
acestei societăți de la partaj.
În ceea ce privește frauda
la lege, care se invoca în prezenta cauză, ea nu a fost dovedita cu vreun
mijloc de probă.
Pentru considerentele de
fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge recursul declarat de
reclamantul D.D. împotriva deciziei comerciale nr. 66/ A din 28 septembrie 2007
a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamantul D.D. împotriva deciziei comerciale nr. 66/ A din 28 septembrie
2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 14 mai 2008.