ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1637/2008

Asupra cererii de recurs de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că, prin sentința nr. 416/CA/2007 pronunțată de Tribunalul

Hunedoara a fost admisa acțiunea promovata de reclamantul D.D. si pe cale de

consecința s-a constatat nulitatea contractului de cesiune si a actului

adițional la statutul SC E.S. SRL încheiat la data de 16 noiembrie 2004 între D.C.

si M.S. precum și a contractului de cesiune și actului adițional încheiat la

data de 15 iulie 2005 între M.S. și D.S. și s-a dispus efectuarea cuvenitelor

mențiuni la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Hunedoara

Pentru a pronunța o astfel

de hotărâre, instanța de fond a reținut ca D.D., prin faptul ca a contribuit la

renovarea Restaurantului P., a avut o activitate de administrator de fapt la SC

E.S. SRL, ca actele atacate au fost întocmite pentru ca reclamantul să nu-și

poată primi dreptul în bani pe care îl are din părțile sociale „la valoarea

reala raportat la întregul patrimoniu stabilit pe baza de expertiza”.

Apelul declarat de pârâți

împotriva acestei sentințe a fost admis, iar acțiunea respinsă în tot.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamantul a declarat recurs.

Acesta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că

părțile sociale au fost achiziționate de soți sub durata căsătoriei și acestea

au implicit caracterul de bunuri comune, iar prin înstrăinarea lor, sunt

fraudate interesele reclamantului D.D., aflat în plin proces de partaj.

Mai susține recurentul că

încheierea contractului de cesiune din 27 februarie 2007 de care se prevalează

pârâții apelanți în cadrul motivelor de apel, nu reprezintă decât o dovada în

plus ca cele două contracte anterioare au avut un caracter fictiv, nu au

reprezentat niciodată în realitate o tranzacție comercială reală, iar părțile

sociale deținute la SC E.S.C. SRL au fost «de facto» întotdeauna in patrimoniul

paratei D.C. (prin utilizarea unor persoane interpuse), unica rațiune pentru

încheierea cesiunilor fiind aceea de a diminua masa bunurilor supuse

partajului.

Sunt invocate prevederile art.

30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt,

de la data dobândirii acestora, bunuri comune ale soților. În acest caz,

părțile sociale deținute de D.C. la SC E.S.C. SRL, SC G.P. SRL si acțiunile

aparținând SC M.A. SA sunt bunuri comune ale soților, fiind achiziționate in

timpul căsătoriei, din bani comuni. Totodată, investițiile efectuate la

Restaurantul P. principalul activ al SC E.S.C. SRL sunt făcute cu bani comuni

ai soților D., proveniți din S.U.A.

Concluzionând, recurentul

arată că încheierea contractului de cesiune din 16 noiembrie 2004 si ulterior a

celui din 15 iulie 2005 s-a făcut in scop ilicit, cu fraudarea legii, astfel că

acestea sunt lovite de nulitate absolută.

Analizând decizia atacată

prin prisma motivelor invocate, recursul urmează a fi respins pentru

următoarele considerente:

Motivul prevăzută de art. 304

pct. 7 este invocat în mod nefondat deoarece decizia atacată este motivată în

fapt și în drept, fiind posibil controlul judecătoresc, chiar dacă judecătorul

nu a răspuns fiecărui argument invocat de părți.

Nici motivul prevăzută de art.

304 pct. 8 nu este găsit întemeiat deoarece prin hotărârea atacată nici nu se

interpretează greșit actul juridic dedus judecății și nici nu se schimbă natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Hotărârea este la adăpost și

de critica circumscrisă motivului prevăzută de art. 304 pct. 9, instanța de

control judiciar făcând o corectă aplicare a legii.

Potrivit art. 304 C. proc.

civ., «modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, în următoarele

situații, numai pentru motive de nelegalitate» ori în speța de față, practic,

nu s-au invocat astfel de motive, recursul vizând motive de netemeinicie a

hotărârii pronunțate.

În speță, prin contractul de

cesiune și actul adițional încheiat la data de 16 noiembrie 2004 cedenta a

transmis părțile sociale către M.S. și a renunțat la calitatea de asociat în SC

E.S.C. SRL. Prin același contract de cesiune si act adițional a mai fost

completat si obiectul de activitate al societarii.

Actul adițional a fost

operat la Registrul Comerțului prin admiterea cererii de înregistrare prin

încheierea nr. 8163 din 24 noiembrie 2004. Aceasta încheiere nu a fost atacata

cu recurs în termenul prevăzut de lege de 15 zile, situație în care a intrat în

circuitul civil.

Ulterior și M.S. a transmis

părțile mele sociale, preluate așa cum s-a arătat mai sus, către D.S.

Ambele acte adiționale au

fost încheiate în condiții legale, cu respectarea atât a cerințelor de forma

cat și de fond astfel încât nu exista motive de nulitate absoluta a acestora.

Reținerea instanței de fond,

în sensul ca D.D. ar fi fost un administrator de fapt al societarii contravine

dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 și intră în contradicție cu prevederile din

actul constitutiv al societății care arata care sunt atribuțiile unui

administrator. Simplul fapt ca ar fi contribuit la renovarea restaurantului nu

are nici o relevanta în prezenta cauza constituind, în măsura dovedirii, doar

un aport în plus față de contribuția intimatei D.C.

Pe de alta parte la data

cesionarii, D.C. era căsătorită cu reclamantul și nici măcar nu se afla pe

rolul instanțelor divorțul, aspect ignorat total de instanța de fond. Astfel,

acțiunea de divorț a fost înaintată, la data de 7 martie 2005, iar cesiunea a

avut loc la data de 16 noiembrie 2004 și nu în 22 mai 2005 așa cum se reține în

motivarea hotărârii instanței de fond. Iată deci ca la data transmiterii

parților sociale nu se punea problema divorțului situație în care nu poate fi

reținută cauza ilicită și frauda la lege.

În mod cu totul neîntemeiat se

susține că prin cedarea părților sociale intimata D.C. ar fi încălcat

dispozițiile art. 30 C. fam., în sensul că părțile sociale nu pot fi partajate „la

valoarea lor reala raportat la întreg patrimoniul stabilit pe baza de

expertiză”. Indiferent că au fost sau nu cesionate, părțile sociale rămân tot

la valoarea de capital subscris respectiv 1.361,5 lei iar partajarea parților

sociale însemnă un drept de creanța pentru reclamant în cota corespunzătoare.

Patrimoniul societății este

al societății și nu a persoanelor fizice, care au calitatea de asociat sau

administrator, și, de asemenea, reclamantul are un drept de creanța independent

de părțile sociale, față de acest patrimoniu.

În cauza de fata nu poate fi

reținută cauza ilicita constând în aceea ca s-a urmărit înlăturarea bunurilor

acestei societăți de la partaj.

În ceea ce privește frauda

la lege, care se invoca în prezenta cauză, ea nu a fost dovedita cu vreun

mijloc de probă.

Pentru considerentele de

fapt și de drept reținute mai sus, se va respinge recursul declarat de

reclamantul D.D. împotriva deciziei comerciale nr. 66/ A din 28 septembrie 2007

a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul D.D. împotriva deciziei comerciale nr. 66/ A din 28 septembrie

2007 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 14 mai 2008.