ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1757/2009

Asupra recursului de față,

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 62 din 16 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2077/2005, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind cererea de transferare a condamnatului M.B. pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Au fost recunoscute efectele sentințelor penale nr. K 100/96 a Tribunalului din Niș și nr. Kz I 1318/97 a Curții Supreme de Justiție a Serbiei.

S-a dispus transferul condamnatului M.B. în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare, într-un penitenciar din România.

S-a dedus din pedeapsă, arestarea preventivă de la 16 iulie 1996 la zi.

Hotărârea a rămas definitivă prin nerecurare la 22 iulie 2005.

Împotriva acestei hotărâri, condamnatul M.B. a formulat cerere de rejudecare la data de 10 februarie 2009.

Prin Referatul din 1 aprilie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București a propus calificarea cererii condamnatului ca fiind un recurs împotriva

sentinței penale nr. 62 din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, iar nu cerere de revizuire, și trimiterea cererii spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând recursul, Înalta Curte constată, că este tardiv, pentru următoarele argumente:

Hotărârea atacată a fost pusă în executare prin emiterea, la data de 22 iulie 2005, a Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii (dosar nr. 2077/2005).

La data de 26 aprilie 2007, condamnatul a fost predat I.P.J. Caraș Severin și a fost depus în Penitenciarul Timișoara la data de 9 mai 2007,

conform adresei nr. 220362/DSDRP din 4 mai 2009 a Administrației Naționale a

Penitenciarelor din România (aflată la fila nr. 35 din dosar), pentru continuarea executării pedepsei în România, în baza Mandatului de Executare a Pedepsei închisorii menționat mai sus.

Chiar dacă hotărârea redactată nu a fost comunicată integral condamnatului, acesta a luat cunoștință de dispozitivul ei, înserat în acest mandat, pus în executare încă din 2007.

Termenul de declarare a recursului este de 10 zile de la data comunicării, conform art. 385 alin. (1) și (2) raportat la art. 363-365 C. proc. pen., respectiv art. 363 alin. (3) din același cod, condamnatul nefiind prezent la dezbateri și nici la pronunțare (potrivit mențiunilor cuprinse în practicaua sentinței).

Recursul a fost declarat și depus la data de 10 februarie 2009, deci

peste termenul legal de recurs de 10 zile, calculat în modalitatea expusă mai

sus.

In consecință, Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de

condamnat.

Împotriva sentinței recurate, condamnatul are posibilitatea de a formula doar căi extraordinare de atac, în condițiile legii.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 520 lei, din care suma de 320 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției și al Drepturilor Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de condamnatul M.B. împotriva sentinței penale nr. 62 din 16 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 520 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, onorariul apărătorului din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și al Drepturilor Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 mai 2009.