ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1717/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 10 septembrie 2007 la Curtea de Apel Cluj, reclamanta G.M., născută D., a solicitat

anularea hotărârii nr. 21393 din 27 iunie 2007 emisă de pârâta Casa Județeană

de Pensii Cluj și obligarea acesteia de a emite o nouă hotărâre privind

acordarea drepturilor de refugiat din motive etnice, conform Legii nr.

189/2000.

În motivarea cererii sale, reclamanta a

arătat că în perioada martie 1941-martie 1944 s-a refugiat împreună cu părinții

săi din satul Valea Drăganului, comuna Poieni, județul Cluj în satul Vișagu,

comuna Săcuieu, județul Cluj, din motive de persecuție etnică, fapt ce l-a

dovedit cu declarații de martori.

Prin sentința civilă nr. 740 din 7 decembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta G.M.

împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj. A dispus anularea Hotărârii

nr. 21393 din 27 iunie 2007 emisă de pârâtă. A obligat pârâta să-i recunoască

reclamantei calitatea de refugiat în perioada 15 martie 1941-15 martie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2007. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 200 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că față de probațiunea existentă, la dosar, respectiv

declarațiile martorilor, situația reclamantei face obiectul Legii nr. 189/2000,

fiind demonstrat refugiul reclamantei împreună cu familia sa datorită

persecuțiilor etnice.

Împotriva sentinței civile sus menționate

a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj, care a motivat, în esență, că

declarațiile martorilor administrate în cauză nu au fost concludente, nu au

fost clare și nu au putut dovedi susținerile reclamantei.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art.304

1

din Codul de procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, după

cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile

instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile

acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada sus

menționată a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate.

Conform art. 2 din Normele de aplicare

ale O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană

strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanțe, se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să-și schimbe domiciliul în

altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate și persoanele

refugiate.

Din declarațiile susținute de martorii G.V.

și D.V., completate în cazul martorului G.V. și cu hotărârea nr. 6978 din 23

ianuarie 2003 emisă de către pârâtă, prin care i-a fost recunoscută acestuia

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, rezultă refugiul reclamantei,

împreună cu părinții săi, din satul Valea Drăganului, comuna Poieni, județul

Cluj, în satul Vișagu, comuna Săcuieu, județul Cluj, din martie 1941 până în

martie 1944. Martorii au relevat că motivul părăsirii domiciliului a fost

faptul că familia reclamantei a fost batjocorită, bătută de ocupanții unguri,

în contextul în care astfel de persecuții erau numeroase în zonă.

De altfel, raportat la contextul istoric

al evenimentelor din acea perioadă, de cedare către Ungaria a Ardealului de

Nord ca urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, această împrejurare denotă persecuțiile etnice la care intimata a fost supusă împreună cu

familia sa.

Prin urmare, cum recunoașterea calității

de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 a fost în mod

corect stabilită de către instanța de fond în beneficiul reclamantei G.M., se

reține că sentința atacată cu recurs este legală și temeinică iar recursul

declarat în cauză este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 740 din 7 decembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie 2008.