ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3422/2009

Obiectul acțiunii Prin cererea adresată Tribunalului București, reclamanta SC L.A.I. SRL București a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Local al comunei Butimanu anularea Hotărârii nr. 37/2007 emisă de pârâtă, suspendarea actului administrativ atacat și obligarea pârâtului să lase reclamantei în liberă și netulburată posesie terenul ce face obiectul contractului de concesiune încheiat între părți. În motivarea cererii reclamanta a arătat că între reclamantă și autoritatea publică pârâtă a fost încheiat contractul de concesiune nr. 825/2001, modificat prin actul adițional nr. 1382/2003, având ca obiect concesionarea unui imobil teren aflat în proprietatea comunei Butimanu. S-a arătat că autoritatea pârâtă, prin hotărârea nr. 20/2005, a dispus retragerea concesiunii din partea concedentului, însă prin decizia nr. 284 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, pârâtul a fost obligat la punerea reclamantei în posesia imobilului-teren în discuție. S-a precizat că pârâtul nu a înțeles să respecte hotărârea judecătorească arătată și a emis o nouă hotărâre, care face obiectul litigiului de față.

Soluția Tribunalului București Prin sentința civilă nr. 3295 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția contencios administrativ, reținându-se că litigiul este în competența instanței în a cărui jurisdicție se află sediul concedentului.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței Tribunalul București a reținut că în litigiul anterior existent între părți și finalizat prin decizia nr. 2384 din 2 noiembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești a fost stabilită competența materială a Tribunalului Dâmbovița, întrucât acțiunea vizează denunțarea unilaterală a unui contract de concesiune de bunuri aflate în proprietate publică, conform art. 66 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006.

Soluția Tribunalului Dâmbovița Prin sentința nr. 191 din 24 martie 2009 a Tribunalului Dâmbovița a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București și s-a constatat ivit un conflict negativ de competență.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței Tribunalul Dâmbovița a reținut că, în cauza de față, contractul de concesiune a fost încheiat la data de 21 iunie 2001 sub imperiul Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, părțile convenind prin dispozițiile pct. VIII din contract, ca litigiile apărute în legătură cu interpretarea și executarea contractului să fie soluționate de instanțele judecătorești competente. Instanța a reținut că, dispozițiile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 potrivit cărora acțiunea în justiție se introduce la Secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicție se află sediul concedentului, nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecății, argumentând că prezentul contract de concesiune a fost încheiat la o dată anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ. Tribunalul Dâmbovița, a precizat că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 în conformitate cu care contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență rămân supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor. Tribunalul Dâmbovița a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 referitoare la competența de soluționare a cauzelor, dispoziții care prevăd expres faptul că reclamanta s-a adresat Tribunalului București și, văzând dispozițiile art. 12 C. proc. civ., a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, întrucât odată făcută alegerea în cazul competenței alternative, reclamanta nu mai poate reveni asupra ei, iar pârâtul nu va putea cerere declinarea competenței și nici instanța nu ar putea să o dispună din oficiu. Cauza a fost trimisă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul București și Tribunalul Dâmbovița. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță competentă să pronunțe regulatorul de competență. 1. Contractul de concesiune s-a încheiat între părți la data de 21 iunie 2001, iar denunțarea unilaterală a acestuia a avut loc la 25 aprilie 2007. 2. Prevederile art. 66 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 nu sunt aplicabile cauzei, deoarece concesiunea nu s-a încheiat sub imperiul acestui act normativ. Conform art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a ordonanței rămân supuse reglementărilor în vigoare la data încheierii lor. Dispoziția legală sus-menționată se referă, în mod firesc, atât la normele de drept material, cât și la cele de drept procesual. 3. Cum la data încheierii contractului erau pe deplin aplicabile prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamanta se putea adresa fie instanței de la domiciliul său fie celei de la domiciliul pârâtului, competența teritorială fiind alternativă. Textul este în vigoare și în prezent, astfel încât nu există nici un motiv de a nu se aplica prevederile generale stabilite de Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește competența teritorială, în vigoare la data încheierii contractului de concesiune. 4. Față de acestea, urmează a se stabili competența de soluționare a cauzei conform art. 22 C. proc. civ., în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.