ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6106/2009

Deliberând asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4996 din 6 iunie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acțiunea formulată de reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâtul C.M.V., a dispus evacuarea pârâtului din imobilul reclamantului, situat în Cluj-Napoca, și a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1010,30 lei cheltuieli de judecată, reținând, în esență, că pârâtul locuiește în apartamentul restituit reclamantului prin decizia nr. 3019 din 12 noiembrie 2001, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, că durata contractului de închiriere încheiat de pârât cu Consiliul local Cluj-Napoca a expirat în luna mai 2004 și că reclamantul, respectând dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G.

nr. 40/1999, a refuzat să prelungească contractul de închiriere pe motiv că locuința este necesară pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit. Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 20/A din 11 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe, reținând că reclamantul, soția acestuia și copiii lor au domiciliul în Cluj-Napoca și au nevoie de locuința care face obiectul pricinii, iar faptul restituirii sumei primită cu titlu de despăgubiri în luna septembrie 2006 este lipsit de relevanță. Ocuparea în continuare a locuinței de către pârât, după ce acesta a beneficiat de prelungirea contractului de închiriere până la data de 8 aprilie 2004, dată de la care a locuit în imobil fără vreun titlu locativ și fără să achite chirie, constituie o sarcină disproporționată și excesivă pentru reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, arătând că în cauză sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 40/1999, în raport de care proprietarul are obligația de a solicita fostului chiriaș, în termen de 30 de zile de la deschiderea noului rol fiscal, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii, în vederea încheierii noului contract de închiriere. Nerespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din ordonanță atrage, conform art. 11, prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, iar neplata chiriei până la încheierea noului contract nu poate fi invocată de proprietar, ca motiv de evacuare a chiriașului sau fostului chiriaș.

A susținut recurentul, că ordonanța se aplică și foștilor chiriași, iar termenul de 5 ani pentru prelungirea contractelor de închiriere curge, în cazul acestora, ori de la data intrării în vigoare a ordonanței ori de la data deschiderii noului rol fiscal, care înseamnă data de la care persoana înscrisă în evidențele primăriei locului unde este situat imobilul achită impozitul pentru imobil. Ca o consecință a neîndeplinirii obligației stabilite de art. 10 din ordonanță, contractul se consideră prelungit până la data la care proprietarul notifică chiriașul pentru încheierea unui nou contract, iar, în cauză, intimatul a transmis o notificare, însă nu este menționată intenția acestuia de a încheia cu recurentul un contract de închiriere.

Notificarea cuprinde invitația de a se prezenta „la sediul cabinet de avocat L.C. pentru a discuta condițiile referitoare la imobilul în litigiu", iar prin procesul-verbal încheiat cu ocazia acestei întâlniri, recurentul și-a manifestat intenția de a încheia un nou contract de închiriere. S-a mai susținut, că s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii, deoarece termenul de 3 ani prevăzut de lege pentru restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri este de decădere și nu a fost respectat de către intimatul-reclamant. Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. 1677/211/2007, iar la termenul din 18 aprilie 2008 recurentul-pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 10 alin. (1) din O.U.G.

nr. 40/1999, în raport de art. 16, art. 21 și art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Prin încheierea din 23 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată, reținând că prima instanță și instanța de apel au „statuat" că pârâtul nu mai beneficiază de protecția instituită prin O.U.G. nr. 40/1999, în condițiile în care efectele contractului de închiriere au încetat la data de 8 aprilie 2004, ceea ce evidențiază faptul că excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, în sensul prevederilor art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, deoarece oricare ar fi rezolvarea dată excepției, ea nu ar putea influența în mod decisiv soluționarea cauzei pendinte.

S-a mai reținut, că O.U.G. nr. 40/1999, în ansamblu, precum și dispozițiile art. 10 și art. 11 au făcut obiectul controlului de constituționalitate, raportat la art. 21 și art. 44 din Constituție. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurentul C.M.V., declarația de recurs fiind depusă la dosar cu ocazia pronunțării, în ședința publică din 23 mai 2008, așa cum se consemnează în „nota" din finalul încheierii atacate. Recurentul a susținut, că prin memoriul depus la termenul din data de 18 martie 2008 a invocat neconstitutionalitatea art. 9 din O.G. nr. 92/2003, excepție respinsă ca inadmisibilă prin încheierea care face obiectul recursului și că, asupra excepțiilor privind neconstitutionalitatea, ridicate în fața instanțelor judecătorești, decide, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională.

Instanța în fata căreia a fost invocată excepția o poate respinge, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, numai dacă constată că „excepția apare inadmisibilă" față de art. 29 din Legea nr. 47/1992. A arătat recurentul că, în fata instanței de recurs, a invocat neconstitutionalitatea dispozițiilor art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, de care depinde soluționarea litigiului, iar încheierea prin care această excepție a fost respinsă ca inadmisibilă este nelegală. S-a mai susținut, că soluționarea excepției de neconstitutionalitate fiind de atributul exclusiv al Curții Constituționale, instanța de judecată trebuia să dispună sesizarea Curții Constituționale. Neprocedând în acest mod, și soluționând pe fond excepția, instanța și-a depășit atribuțiile, asumându-și atribuții rezervate în exclusivitate Curții Constituționale.

Nu s-a examinat dacă situațiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 se regăsesc în excepția invocată, iar de prevederile legale a căror constituționalitate a fost contestată depinde modul de soluționare a pricinii. Analizând recursul, în raport de motivele invocate de recurent și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., se constată că este fondat. Recurentul a tăcut referiri la memoriul prin care, la termenul de judecată din data de 18 martie 2008, a invocat excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 9 din O.G. nr. 92/2003, însă la curtea de apel pricina a avut primul termen de judecată la data de 18 aprilie 2008, iar la dosar nu se află vreun memoriu prin care s-a invocat neconstitutionalitatea prevederilor art. 9 din O.G.

nr. 92/2003. Prin cererea aflată la filele 16 - 18 din dosarul în care s-a pronunțat încheierea atacată, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, iar prin încheierea atacată s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții. Susținerea recurentului că prin încheierea atacată instanța a soluționat excepția pe fond, asumându-și atribuții rezervate în exclusivitate Curții Constituționale, nu este întemeiată. Prin încheierea atacată nu a fost soluționată excepția de neconstituționalitate. Curtea de Apel, pronunțându-se în limitele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ( și nu excepția), reținând că nu este îndeplinită condiția ca art. 10 din O.U.G.

nr. 40/1999 să aibă legătură cu soluționarea cauzei, deoarece modul de rezolvare a excepției nu ar putea influența în mod decisiv soluționarea pricinii, iar dispozițiile art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 40/1999 au făcut obiectul controlului de constituționalitate. Față de prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, instanța în fața căreia se ridică excepția de neconstituționalitate trebuie să analizeze admisibilitatea ei, însă, în prezenta cauză, cererea a fost analizată raportat la alte condiții decât cele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) sau (3), la care face trimitere aliniatul 6 al textului. Condițiile ca modul de soluționare a excepției să influențeze în mod decisiv soluționarea cauzei pendinte și ca textul a cărui neconstituționalitate se invocă să nu fi făcut obiectul controlului de constituționalitate nu sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit acestui text, pentru sesizarea Curții Constituționale, dispoziția a cărei neconstituționalitate se invocă trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, excepția să fie invocată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanță și printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale să nu se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor respective. Or, în prezenta cauză, sunt îndeplinite aceste condiții, deoarece excepția a fost invocată de una din părți, nu s-a pronunțat de către Curtea Constituțională o decizie prin care să se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, iar acest text, invocat de recurent în recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 20/A din 11 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj și de prima instanță în motivarea soluției admiterii acțiunii, are legătură cu soluționarea pricinii având ca obiect evacuarea.

Excepția nefiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, curtea de apel trebuia ca, în baza art. 29 alin. (4) din lege, să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea ei. Pentru considerentele expuse, conform art. 312 (1) C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată încheierea atacată, va fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate invocată de recurent, iar, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cauza în care s-a ridicat excepția va fi suspendată până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției invocate. În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstitutionalitate nu este întemeiată, deoarece art. 10 din O.U.G.

nr. 40/1999, care stabilește procedura încheierii noului contract de închiriere între proprietarul locuinței și chiriaș sau fostul chiriaș, nu este contrar dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 24 alin. (1) din Constituția României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul C.M.V. împotriva încheierii nr. 1140/R din 23 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, în dosarul nr. 1677/211/2007, pe care o casează. Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate invocată de recurentul C.M.V. Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepția de neconstitutionalitate până la soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 mai 2009.