ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6106/2009

Deliberând

asupra recursului civil de față, în condițiile art. 256

C. proc. civ.,

constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 4996 din 6 iunie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acțiunea

formulată de reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâtul C.M.V., a dispus

evacuarea pârâtului din imobilul reclamantului, situat în Cluj-Napoca, și a

fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1010,30 lei cheltuieli

de judecată, reținând, în esență, că pârâtul locuiește în apartamentul

restituit reclamantului prin decizia nr. 3019 din 12 noiembrie 2001, emisă de

Primarul municipiului Cluj-Napoca, că durata contractului de închiriere

încheiat de pârât cu Consiliul local Cluj-Napoca a expirat în luna mai 2004 și

că reclamantul, respectând dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr.

40/1999, a refuzat să prelungească contractul de închiriere pe motiv că

locuința este necesară pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit.

Tribunalul

Cluj, prin decizia civilă nr. 20/A din 11 ianuarie 2008, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe, reținând că reclamantul,

soția acestuia și copiii lor au domiciliul în Cluj-Napoca și au nevoie de

locuința care face obiectul pricinii, iar faptul restituirii sumei primită cu

titlu de despăgubiri în luna septembrie 2006 este lipsit de relevanță. Ocuparea

în continuare a locuinței de către pârât, după ce acesta a beneficiat de

prelungirea contractului de închiriere până la data de 8 aprilie 2004, dată de

la care a locuit în imobil fără vreun titlu locativ și fără să achite chirie,

constituie o sarcină disproporționată și excesivă pentru reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, arătând că în

cauză sunt incidente

prevederile O.U.G. nr. 40/1999, în raport de care proprietarul are obligația de

a solicita fostului chiriaș, în termen de 30 de zile de la deschiderea noului

rol fiscal, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii, în vederea

încheierii noului contract de închiriere. Nerespectarea de către proprietar a

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din ordonanță atrage, conform art. 11, prelungirea

de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou

contract de închiriere, iar neplata chiriei până la încheierea noului contract

nu poate fi invocată de proprietar, ca motiv de evacuare a chiriașului sau

fostului chiriaș.

A susținut

recurentul, că ordonanța se aplică și foștilor chiriași, iar termenul de 5 ani

pentru prelungirea contractelor de închiriere curge, în cazul acestora, ori de

la data intrării în vigoare a ordonanței ori de la data deschiderii noului rol

fiscal, care înseamnă data de la care persoana înscrisă în evidențele primăriei

locului unde este situat imobilul achită impozitul pentru imobil.

Ca o consecință

a neîndeplinirii obligației stabilite de art. 10 din ordonanță, contractul se

consideră prelungit până la data la care proprietarul notifică chiriașul pentru

încheierea unui nou contract, iar, în cauză, intimatul a transmis o notificare,

însă nu este menționată intenția acestuia de a încheia cu recurentul un

contract de închiriere. Notificarea cuprinde invitația de a se prezenta „la

sediul cabinet de avocat L.C. pentru a discuta condițiile referitoare la

imobilul în litigiu", iar prin procesul-verbal încheiat cu ocazia acestei

întâlniri, recurentul și-a manifestat intenția de a încheia un nou contract de

închiriere.

S-a mai

susținut, că s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii, deoarece termenul de 3 ani

prevăzut de lege pentru restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri este

de decădere și nu a fost respectat de către intimatul-reclamant.

Recursul a fost

înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. 1677/211/2007, iar la termenul din

18 aprilie 2008 recurentul-pârât a invocat excepția de neconstituționalitate a

art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, în raport de art. 16, art. 21 și art.

24 alin. (1) din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin încheierea

din 23 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția invocată, reținând că prima instanță și instanța de

apel au „statuat" că pârâtul nu mai beneficiază de protecția instituită

prin O.U.G. nr. 40/1999, în condițiile în care efectele contractului de

închiriere au încetat la data de 8 aprilie 2004, ceea ce evidențiază faptul că

excepția invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei, în sensul

prevederilor art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, deoarece

oricare ar fi rezolvarea dată excepției, ea nu ar putea influența în mod

decisiv soluționarea cauzei pendinte.

S-a mai reținut,

că O.U.G. nr. 40/1999, în ansamblu, precum și dispozițiile art. 10 și art. 11

au făcut obiectul controlului de constituționalitate, raportat la art. 21 și

art. 44 din Constituție.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs recurentul C.M.V., declarația de recurs

fiind depusă la dosar cu ocazia pronunțării, în ședința publică din 23 mai

2008, așa cum se consemnează în „nota" din finalul încheierii atacate.

Recurentul a

susținut, că prin memoriul depus la termenul din data de 18 martie 2008 a

invocat neconstitutionalitatea art. 9 din O.G. nr. 92/2003, excepție respinsă

ca inadmisibilă prin încheierea care face obiectul recursului și că, asupra

excepțiilor privind neconstitutionalitatea, ridicate în fața instanțelor

judecătorești, decide, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea

Constituțională. Instanța în fata căreia a fost invocată excepția o poate

respinge, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, numai dacă constată că

„excepția apare inadmisibilă" față de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

A arătat

recurentul că, în fata instanței de recurs, a invocat neconstitutionalitatea

dispozițiilor art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, de care depinde soluționarea

litigiului, iar încheierea prin care această excepție a fost respinsă ca

inadmisibilă este nelegală.

S-a mai

susținut, că soluționarea excepției de neconstitutionalitate fiind de atributul

exclusiv al Curții Constituționale, instanța de judecată trebuia să dispună

sesizarea Curții Constituționale. Neprocedând în acest mod, și soluționând pe

fond excepția, instanța și-a depășit atribuțiile, asumându-și atribuții

rezervate în exclusivitate Curții Constituționale. Nu s-a examinat dacă

situațiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 se regăsesc în

excepția invocată, iar de prevederile legale a căror constituționalitate a fost

contestată depinde modul de soluționare a pricinii.

Analizând

recursul, în raport de motivele invocate de recurent și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., se constată că este fondat.

Recurentul a tăcut referiri

la memoriul prin care, la termenul de judecată din data de 18 martie 2008, a

invocat excepția de neconstitutionalitate a prevederilor art. 9 din O.G. nr.

92/2003, însă la curtea de apel pricina a avut primul termen de judecată la

data de 18 aprilie 2008, iar la dosar nu se află vreun memoriu prin care s-a

invocat neconstitutionalitatea prevederilor art. 9 din O.G. nr. 92/2003.

Prin cererea aflată la

filele 16 - 18 din dosarul în care s-a pronunțat încheierea atacată, s-a

invocat excepția de neconstituționalitate a art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr.

40/1999, iar prin încheierea atacată s-a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea acestei excepții.

Susținerea

recurentului că prin încheierea atacată instanța a soluționat excepția pe fond,

asumându-și atribuții rezervate în exclusivitate Curții Constituționale, nu

este întemeiată.

Prin încheierea

atacată nu a fost soluționată excepția de neconstituționalitate. Curtea de

Apel, pronunțându-se în limitele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ( și nu excepția),

reținând că nu este îndeplinită condiția ca art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 să

aibă legătură cu soluționarea cauzei, deoarece modul de rezolvare a excepției

nu ar putea influența în mod decisiv soluționarea pricinii, iar dispozițiile

art. 10 și art. 11 din O.U.G. nr. 40/1999 au făcut obiectul controlului de

constituționalitate.

Față de

prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, instanța în fața căreia se

ridică excepția de neconstituționalitate trebuie să analizeze admisibilitatea

ei, însă, în prezenta cauză, cererea a fost analizată raportat la alte condiții

decât cele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) sau (3), la care face trimitere

aliniatul 6 al textului.

Condițiile ca

modul de soluționare a excepției să influențeze în mod decisiv soluționarea

cauzei pendinte și ca textul a cărui neconstituționalitate se invocă să nu fi

făcut obiectul controlului de

constituționalitate

nu sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Potrivit

acestui text, pentru sesizarea Curții Constituționale, dispoziția a cărei

neconstituționalitate se invocă trebuie să aibă legătură cu soluționarea

cauzei, excepția să fie invocată de una dintre părți sau, din oficiu, de către

instanță și printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale să nu se fi

constatat neconstitutionalitatea prevederilor respective.

Or, în prezenta

cauză, sunt îndeplinite aceste condiții, deoarece excepția a fost invocată de

una din părți, nu s-a pronunțat de către Curtea Constituțională o decizie prin

care să se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor art. 10 din O.U.G.

nr. 40/1999, iar acest text, invocat de recurent în recursul declarat împotriva

deciziei civile nr. 20/A din 11 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj și de prima

instanță în motivarea soluției admiterii acțiunii, are legătură cu soluționarea

pricinii având ca obiect evacuarea.

Excepția nefiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3)

din

Legea nr.

47/1992, curtea de apel trebuia ca, în baza art. 29 alin. (4) din lege, să

sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea ei.

Pentru

considerentele expuse, conform art. 312 (1) C. proc. civ., se va admite

recursul, va fi casată încheierea atacată, va fi sesizată Curtea

Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate invocată de

recurent, iar, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cauza în care

s-a ridicat excepția va fi suspendată până la soluționarea de către Curtea

Constituțională a excepției invocate.

În opinia

Înaltei Curți, excepția de neconstitutionalitate nu este întemeiată, deoarece

art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999, care stabilește procedura încheierii noului

contract de închiriere între proprietarul locuinței și chiriaș sau fostul

chiriaș, nu este contrar dispozițiilor art. 16, art. 21 și art. 24 alin. (1)

din Constituția României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul C.M.V. împotriva încheierii nr. 1140/R din 23 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie, în dosarul nr. 1677/211/2007, pe care o

casează.

Sesizează

Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstitutionalitate

invocată de recurentul C.M.V.

Suspendă

judecata cauzei în care s-a invocat excepția de neconstitutionalitate până la

soluționarea acesteia de către Curtea Constituțională.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 mai 2009.