ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 4405 din 20 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

Maramureș urmare desființării sentinței fondului nr. 1122 din 17 noiembrie 2005

prin Decizia nr. 58/2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 1082/33/2006,

a fost admisă acțiunea formulată de G.J.A.L. dispunându-se rezilierea

contractului de închiriere încheiat de părți la data de 1 aprilie 2004 cu

privire la imobilul situat în Sighetu - Marmației și evacuarea pârâtei din

acest imobil sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 1.000.000 lei rol/zi

de întârziere până la executarea hotărârii. Prin aceeași sentință pârâta SC R.I.

SRL a mai fost obligată și la plata sumei de 21.350 euro reprezentând chirie

restantă cu dobândă calculată până la achitarea integrală a debitului iar pârâta

reclamantă reconvențional a fost obligată să-i achite reclamantului-pârât suma

de 6.810,19 euro, cu titlu de garanție pentru executarea contractului.

Instanța de fond a admis în parte și cererea

reconvențională formulată de pârâta SC R.I. SRL și în consecință a compensat

datoria reclamantului față de pârâtă, stabilită prin Decizia civilă nr. 149/2005

pronunțată de Curtea de Apel Cluj în Dosar nr. 874/2005 în sumă de 12.916 euro și

70.541.779 lei ROL, cu datoria pârâtei față de reclamant în sumă de 21.350 euro

stabilită până la concurența sumei de 14.876 euro, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

că reclamantul G.J.A.L. a solicitat instanței în contradictoriu cu SC R.I. SRL să

o oblige pe pârâtă la plata chiriei restante, cu dobândă calculată începând cu

data de 1 decembrie 2004 până la achitarea debitului precum și la plata sumei

de 6.850 euro, cu titlu de garanție de executare a convenției.

Această cerere a fost conexată prin

încheierea din 1 septembrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 2611/2005 cu cererea

prin care reclamantul a solicitat rezilierea contractului de închiriere

încheiat la data de 1 aprilie 2002 și plata de daune cominatorii. Reclamantul

și-a motivat cererea de reziliere pe neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor

contractuale cu privire la plata garanției de bună execuție și a echivalentului

folosinței spațiului închiriat, pe acest considerent solicitându-se și

desființarea contractului sinalagmatic cu titlu de sancțiune. De asemenea a

susținut că este în drept să pretindă chiria restantă și dobânda calculată până

la achitarea integrală a debitului.

În cauză, pârâta a formulat cerere

reconvențională prin care a solicitat ca reclamantul să fie obligat la plata

sumei de 16.140 euro cu titlu de redevență motivând că în calitate de locatar a

achitat impozitul pe redevență deși această obligație îi revenea reclamantului.

După examinarea actelor dosarului, instanța

de fond a reținut că, pârâta nu a achitat chiria, că neachitarea chiriei începând

cu luna noiembrie 2004 a fost recunoscută, că apărările formulate în cererea

reconvențională, prin care s-a arătat că este creditoarea reclamantului cu suma

de 14.876 euro și 70.541.770 lei așa cum s-a stabilit prin sentința nr. 149/2005

pronunțată în Dosarul nr. 874/2005 sunt întemeiate întrucât ambele creanțe erau

exigibile. În consecință compensarea solicitată de pârâtă prin cererea

reconvențională în temeiul art. 1144 C. civ. a fost admisă, până la concurența

sumei de 14.876 euro.

Pe considerentul că nu există temei legal pentru

a solicita restituirea plății făcută cu titlu de impozit pe redevență, cererea

reconvențională prin care s-a solicitat plata acestei sume a fost respinsă.

Instanța a admis și pretențiile reclamantului din cererea principală

referitoare la plata garanției de bună execuție a contractului în considerarea unei

clauze contractuale. Prin aceeași sentință instanța de fond a respins excepția

prescripției dreptului de a pretinde suma de 6.860,19 euro care trebuia

achitată cu titlu de garanție.

Sentința fondului a fost apelată de pârâta SC

R.I. SRL Sighetu - Marmației care a criticat soluția din perspectiva greșitei

admiteri a acțiunii principale și a admiterii numai în parte a cererii

reconvenționale.

În esență, pârâta a adus ca argumente în sprijinul

susținerii apelului său faptul că nu s-a examinat excepția de neexecutare pe

care i-a opus-o reclamantului, situație în care s-ar fi constatat că nu este culpabilă

pentru neachitarea chiriei. De asemenea a arătat că a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului pe care l-a deținut ca chiriaș precum și faptul

că tribunalul nu a ținut seama de regulile de interpretare ale contractului,

citând în acest scop art. 977 C. civ. și urm.

După analiza motivelor invocate, Curtea de

apel Cluj a pronunțat decizia nr. 17/2008 prin care a admis apelul pârâtei cu

consecința respingerii acțiunilor conexe formulate de reclamant și a admiterii

în totalitate a cererii reconvenționale urmare căreia reclamantul a fost

obligat la plata sumei de 16.140 Euro cu titlu de redevență, a constatat

compensarea parțială a sumei de 21.350 euro datorată de pârâtă cu titlu de

chirie și a dobânzii de 12%, datorată începând cu data scadenței de plată până

la 27 aprilie 2005, cu creanța atestată de decizia 149 din 27 aprilie 2005.

Prin aceeași decizie s-a dispus și compensarea judiciară a creanței de 16.140 euro

cu restul creanței reclamantului rămasă după compensarea legală respectiv a

diferenței de chirie, cu dobândă de 12% pe an, calculată începând cu scadența

ratelor restante și până la 6 februarie 2008 și a obligat reclamantul să-i

plătească pârâtei diferența rămasă după compensarea judiciară.

Pentru a ajunge la această soluție, Curtea de

apel a recurs la regulile de interpretare ale contractului cu referire expresă

la art. 970 (2), 977-985 C. civ. Potrivit instanței, voința reală a părților conform

prevederilor contractului a fost ca locatarul, în speță pârâta, să suporte

numai sarcinile care marchează bunul închiriat și nu sarcinile aflate în

legătură cu veniturile realizate de proprietar, clauzele îndoielnice în această

privință cât și cele susceptibile de două înțelesuri fiind interpretate în

favoarea pârâtei și după natura contractului, în conformitate cu art. 983 și art.

977 C. civ. Excepția de neexecutare a fost examinată de Curte care a avut în

vedere creanța deținută de pârâtă împotriva reclamantului potrivit sentinței nr.

149/2005, concluzia instanței fiind aceea că locatarul a considerat suspendată executarea

prestației (a plății chiriei) socotind că această excepție are un caracter cominatoriu

și că este un mijloc important de presiune pentru a obține de la reclamant

sumele plătite cu titlu de impozit pe redevență, obligații care-i reveneau

acestuia din urmă. Neexecutarea culpabilă a obligației, potrivit Curții, nu

justifică rezilierea contractului și evacuarea din spațiu în condițiile în care

pârâta a devenit proprietara imobilului, cu toate prerogativele acestui drept

real. A fost înlăturată și susținerea în legătură cu nedepunerea de către

pârâtă a garanției de bună executare, motivat de faptul că cererea a fost

formulată la mai mult de 3 ani de la încheierea convenției. Apărarea în

legătură cu traducerea contractului încheiat de părțile în proces, a fost examinată,

Curtea apreciind că prima instanță în mod corect a avut în vedere contractul de

la filele 5-7 fond pe care reclamantul l-a depus la dosar, interpretarea

clauzelor art. 10 și 22 bazându-se pe proba prezentată de reclamant încă de la introducerea

acțiunii.

Împotriva deciziei pronunțată de Curtea de

Apel Cluj a declarat recurs, reclamantul G.J.A.L. pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ. În susținerea motivelor s-a invocat de recurent

schimbarea de către instanța de apel a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății pe considerentul că s-a

raportat în interpretarea clauzelor contractului la traducerea de la filele

5-7, fără să țină seama de o altă traducere pe care a depus-o la dosar din care

s-ar fi văzut că între traduceri există neconcordanțe. Potrivit autorului,

instanța trebuia să dispună să fie prezentată o traducere opozabilă părților și

apoi să se treacă la interpretarea contractului potrivit regulilor cuprinse în art.

977 și urm. C. civ.

Prin cea de-a doua critică s-a susținut că

există neconcordanță între cele două traduceri și că instanța a înlăturat una

din ele fără să se discute în contradictoriu această problemă pentru ca partea,

recurentul, să-și facă apărări corespunzătoare.

În continuare, dezvoltând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut că interpretarea voinței

reale a părților încalcă principiul forței obligatorii a contractului. În

opinia sa, greșit s-a reținut că în sarcina locatarei a fost lăsată doar

obligația de plată a taxelor și impozitelor aflate în legătură directă cu

imobilul în litigiu.

Autorul recursului a apreciat că din prevederile

art. 10, 15, 22 și 23 stipulate în contractul de închiriere, dedus judecății,

se putea constata că locatarul era obligat să achite în întregime taxele și

impozitele precum și toate cheltuielile indiferent de natura lor. A citat în

acest scop art. 958 C. civ. și a ajuns la concluzia că exemplificarea

enumerării nu duce la concluzia că nu toate taxele se plătesc de pârâtă așa cum

greșit a reținut instanța de apel.

Recurentul a criticat și considerentele

deciziei prin care s-a reținut neexecutarea culpabilă a obligațiilor

contractuale, susținând că de vreme ce a pus la dispoziția pârâtei imobilul nu

se putea aprecia ca fiind justă practica pârâtei, de a nu achita chiria în condițiile

în care nu exista un titlu executor. Un alt argument în sprijinul aceluiași

motiv se referă la greșita apreciere a faptului că garanția pentru buna

derulare a contractului nu este datorată. Neexecutarea contractului de către

pârâtă a mai susținut recurentul trebuia să ducă la rezilierea acestuia din

culpa pârâtei, iar în ce privește îmbogățirea cu plata impozitului pe redevență

invocată în reconvențională, s-a susținut că aceasta trebuia să rezulte dintr-o

cauză justă și că o astfel de cauză se regăsește în contractul de închiriere.

Pentru aceste motive reclamantul recurent s-a

considerat îndreptățit să solicite admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii apelului pârâtei.

Intimata prin întâmpinare a solicitat

respingerea recursului după ce a adus argumente contrare celor susținute de

reclamantul recurent în legătură cu interpretarea clauzelor contractului și cu

voința reală a părților urmărită la încheierea convenției.

Recursul este nefondat.

civ. poate fi invocat atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura

pricinii”. Din expunerea motivelor de recurs rezultă cu evidență că nu s-au

adus argumente în sensul cerut de textul citat mai sus, astfel că în lipsa unei

motivări corespunzătoare se va reține că acesta a fost indicat „de formă” și că

nu a fost respectată condiția legală a „dezvoltării motivelor” prevăzută de art.

302

1

lit. c) C. proc. civ.

proc. civ. care vizează interpretarea greșită a actului dedus judecății ori a

înțelesului lămurit și neîndoielnic al acestuia a fost criticată de recurent alegerea

de către instanță a traducerii contractului de închiriere care, în opinia sa,

nu a fost luată corect în analiză și mai mult, a susținut recurentul,

principiul contradictorialității a fost nesocotit pentru că nu s-a pus în

discuția părților această alegere.

Critica este nefondată. Chestiunea alegerii

traducerii nu vizează motivul pe care l-a indicat recurentul, repunerea în

discuție a probelor nefiind admisă într-o cale extraordinară de atac cum este

recursul. Se observă că actul juridic dedus judecății este contractul de închiriere,

iar problema traducerii contractului pe care reclamantul însuși a depus-o la

cererea introductivă (filele 5-7) nu mai poate fi rediscutată în recurs câtă

vreme această chestiune a fost tranșată de instanța de fond iar soluția nu a

fost apelată pe acest aspect. Din considerentele deciziei pronunțată de

instanța de apel rezultă cu evidență că problema traducerii contractului dintre

părți a fost examinată, Curtea apreciind corect că reclamantul nu a justificat

în mod rezonabil necesitatea retraducerii acestui înscris pe care el însuși l-a

prezentat ca probă. În sensul faptului că nu s-a contestat în apel alegerea

traducerii contractului sunt și apărările din întâmpinare prin care în calitate

de intimat, în acea cale de atac a considerat soluția fondului, care s-a bazat

pe interpretarea înscrisului de la filele 5-7 fond, ca fiind legală (fila 45).

În consecință, afirmația că s-a încălcat principiul contradictorialității nu se

susține, dincolo de faptul că invocarea acestui motiv nu se încadrează în

punctul 8 al art. 304 C. proc. civ.

proc. civ. poate fi invocat atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Prima

ipoteză a articolului menționat nu a fost criticată, cu alte cuvinte nu s-a

demonstrat că lipsește fundamentul juridic și faptic pe care se bazează soluția

instanței de apel. Pentru cea de-a doua ipoteză „încălcarea sau aplicarea

greșită a legii” s-a pus în discuție alegerea discreționară a traducerii

contractului cu consecința nesocotirii voinței părților. Prin prisma acestui

motiv s-a readus în discuție interpretarea art. 3, 10, 15, 22 și 23 din

contract pentru a se demonstra că locatarul trebuia să achite toate impozitele,

taxele și cheltuielile de orice natură. Critica nu va fi primită întrucât în

situația în care se sesizează un diferend în legătură cu o convenție, sau când

clauzele contractului sunt îndoielnice sau susceptibile de mai multe

înțelesuri, instanța poate să apeleze la regulile de interpretare prevăzute de

codul civil. Se observă astfel din considerentele deciziei, că instanța de apel

a aplicat corect regulile de interpretare pornind tocmai de la faptul că există

dubii asupra clarității clauzelor referitoare la obligațiile asumate de părțile

în proces. Apelând la dispozițiile art. 970 alin. (2), art. 977 - 985 C. civ.,

Curtea a ajuns la o concluzie pertinentă în sensul că intenția părților a fost

de a lăsa în sarcina locatarei numai cheltuielile aflate în legătură directă cu

imobilul nu și cheltuielile aflate în legătură directă cu veniturile realizate

de locator din închirierea imobilului care sunt supuse unor obligații către

stat. În interpretarea clauzelor contractului curtea de apel a avut în vedere

și cerința prevăzută de art. 982 C. civ. potrivit căreia clauzele se

interpretează unele prin altele dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din

actul întreg. În acest sens sunt edificatoare dispozițiile art. 10 care au fost

coroborate cu art. 22 din contract, din care rezultă că obligațiile către stat

care marchează bunul închiriat sunt în sarcina locatorului. Art. 958 C. civ.

indicat de recurent ca fiind încălcat se constată că nu are nici o legătură cu

regulile de interpretare ale contractului, astfel că nu va fi reținută critica

referitoare la încălcarea dispozițiilor menționate. Ceea ce este însă esențial,

este faptul că toate chestiunile legate de interpretarea dată conținutului

convenției sunt chestiuni de fapt care nu pot fi criticate în recurs. Singura

apreciere care poate fi făcută prin prisma ipotezei a doua a art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. este cu referire la textele de lege avute în vedere de instanța de

apel în interpretarea clauzelor contractului în scopul determinării drepturilor

și obligațiilor părților iar concluzia este că acestea s-au aplicat judicios

instanța ajungând la o corectă lămurire a sensului lor. Nu în ultimul rând

trebuie reținut că recurentul scoate din contextul contractului numai aspectele

care vizează obligațiile locatarului fără să țină seama de faptul că orice

clauză s-a înscris în contract cu scopul de a produce efecte așa încât, acestea

(clauzele) trebuie interpretate unele prin altele dându-le sensul care rezultă

din actul întreg (art. 982 C. civ.).

- Excepția de neexecutare care a fost pusă în

discuție de recurent, nu vizează nici un text de lege care a fost încălcat de

instanța de apel pentru a putea fi examinată prin prisma art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Întrucât temeiul juridic al invocării

excepției de neexecutare îl constituie interdependența obligațiilor din

contract și cum aceste chestiuni au fost dezlegate în devoluția apelului,

aspectele evocate de recurent în legătură cu faptul că i-a fost opusă această

excepție în executarea contractului nu mai pot fi rediscutate în recurs. Se

impune să se precizeze în legătură cu susținerea recurentului potrivit căreia

prin opunerea excepției de neexecutare intimata nu s-a bazat pe un titlu, că

invocarea acestei excepții poate să aibă loc și direct între părți independent

de o apărare care poate fi făcută în fața instanței după promovarea unei cereri

pentru valorificarea unor pretenții.

Pe de altă parte, se observă că, opunerea

abuzivă a excepției nu a fost demonstrată iar analiza fondului a confirmat

faptul că intimata deținea un titlu (sentința nr. 149/2005) și că ulterior

acestuia a fost introdusă acțiunea de către reclamant pentru plata chiriei.

Prin urmare  s-a evidențiat că nu a existat o neexecutare culpabilă a intimatei

și că aceasta era în drept să opună excepția de neexecutare față de cererea

pentru plata chiriei în condițiile în care a recunoscut debitul și a solicitat

compensarea datoriilor reciproce.

În fine, chestiunile legate de obligația

intimatei la plata garanției pentru derularea contractului, în sumă de 6860,19

Euro, nu vizează încălcarea legii de drept substanțial pentru a fi examinate și

cum recursul nu este cale de atac devolutivă care să-și propună rejudecarea

fondului, ci prin intermediul acesteia se realizează numai un examen de

legalitate a soluției, critica nu va fi reținută.

- Îmbogățirea fără justă cauză invocată pe

cale reconvențională de intimată, pentru a obține suma de 16140 Euro

reprezentând plata impozitului pe redevență, potrivit recurentului, a încălcat

dispozițiile art. 992 C. civ. întrucât plățile s-au efectuat în temeiul

contractului de închiriere ceea ce demonstrează că nu se impunea restituirea

sumei.

Înalta Curte, distinct de faptul că această

sumă reprezintă taxa de redevență datorată de locator către Statul Român pentru

veniturile obținute din chirii, observă că această plată s-a impus pe parcursul

derulării contractului pentru a se putea realiza transferul valutei cu titlu de

chirie către proprietar. În aceste condiții, faptul juridic prin care

patrimoniul recurentului s-a mărit pe seama intimatei fără ca pentru plățile

făcute să existe temei juridic a fost realizat. Din acest fapt juridic se naște

în sarcina recurentului obligația de restituire, în limita măririi

patrimoniului iar mijlocul juridic ales, acțiunea reconvențională, nu este în dezacord

cu cererea de restituire formulată. Nu este mai puțin adevărat că locațiunea

și-a avut izvorul în contract, însă suma în discuție nu marchează plata chiriei

și raporturile dintre locator și locatar în baza convenției ci obligațiile

proprietarului nerezident către stat în legătură cu veniturile percepute din

chirie așa încât bine s-a reținut în apel că plata acestei sume este în

legătură cu derularea contractului dar nu are ca temei juridic convenția

părților.

În contextul arătat dispozițiile art. 992 C.

civ. citate de recurent nu susțin teza sa în legătură cu obligația de

restituire, această obligație, principial subzistând și în cazul plății

nedatorate cât și al îmbogățirii fără just temei, cu deosebirea că în ultima

ipoteză se cere ca plata să fie lipsită de cauză așa cum s-a reținut corect

prin decizia criticată.

În consecință, față de cele ce preced conform

art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta G.J.A.L. împotriva deciziei civile nr. 17 din data de 6 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

ianuarie 2009.