ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 717/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la 8 octombrie 2004, reclamantul C.L.M. Cluj Napoca prin primar cheamă în

judecată pe pârâta SC A. SA Cluj Napoca solicitând instanței să constate

încetarea de drept a contractului de închiriere nr. 943 din 26 iulie 1995

încheiat între părți, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, să

oblige pârâta la plata sumei de 790.527.940 lei cu titlu de chirie, rata

inflației, TVA, penalități și dobânzi datorate reclamantului în baza

contractului de închiriere, să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în

municipiul Cluj Napoca, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5409

din 6 mai 2005, Judecătoria Cluj Napoca admite excepția de necompetență

invocată de pârâtă și, în consecință, declină competența de soluționare a

acțiunii reclamantului în favoarea Tribunalului Comercial Cluj, dat fiind

petitul principal al acțiunii care vizează constatarea încetării unui contract

comercial, deci neevaluabil în bani.

Prin sentința nr. 1378/ C

din 27 septembrie 2005, Tribunalul Comercial Cluj respinge excepția lipsei

procedurii prealabile invocată de pârâtă, admite în parte acțiunea civilă

formulată de reclamant și, în consecință, obligă pârâta să plătească

reclamantului suma de 92.939,25 lei (RON) plus rata inflației începând cu anul

2000 și dobânda legală începând cu luna noiembrie 2001 aferentă fiecărei tranșe

de 323,9 lei (RON) plus TVA, sumă ce reprezintă fructe civile aferente

perioadei octombrie 2001 – februarie 2004, dispune evacuarea pârâtei din

spațiul situat în Cluj Napoca, jud. Cluj, respinge capătul de cerere pentru

constatarea încetării de drept a contractului de închiriere și pentru restul

sumelor, cu 636 lei (RON) cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a decide astfel,

instanța a reținut că reclamantul nu avea obligația îndeplinirii procedurii

prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., întrucât acțiunea

formulată are un obiect neevaluabil în bani, precum și că la 1 ianuarie 2001,

dată de la care reclamantul nu a făcut dovada finalizării negocierii privind

noua chirie potrivit art. 7 din contract, acesta, în baza art. 20 raportat la art.

6 și 7, a încetat de drept, că reclamantul proprietar al bunului este

îndreptățit la fructele civile ale imobilului, deoarece pârâta începând cu

septembrie 2000 a folosit imobilul cu rea credință, neachitând nici o chirie,

aceasta datorându-le și urmând a-i fi calculate cu începere din noiembrie 2001

întrucât, față de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, perioada

septembrie 2000 – septembrie 2001 depășește termenul de 3 ani prin raportare la

data introducerii acțiunii.

Prin încheierea comercială

din 8 noiembrie 2005 a Camerei de Consiliu, Tribunalul Comercial Cluj dispune

îndreptarea erorii materiale de calcul strecurată în cuprinsul sentinței de mai

sus în sensul că pârâta este obligată să plătească reclamantului suma de

9.293,92 lei și nu 92.939,25 lei cum din eroare s-a menționat.

Prin decizia civilă nr. 50

din 8 martie 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, respinge excepția lipsei procedurii prealabile, admite

în parte apelurile declarate de reclamant și de pârât împotriva sentinței

instanței de fond, pe care o schimbă în parte în sensul că admite în parte

acțiunea reclamantului și obligă pârâta să plătească acestuia 9.293,92 lei cu

titlu de chirie pentru perioada octombrie 2001 – februarie 2004, cu dobânda

legală calculată asupra acestei sume începând cu 27 septembrie 2005 precum și

suma reprezentând actualizarea lunară a chiriei de 323,9 lei pentru aceeași

perioadă, constată încetarea contractului de închiriere intervenit între părți

începând cu data de 1 martie 2004, dispune evacuarea pârâtei din spațiul

închiriat, cu 655 lei cheltuieli de judecată la instanța de fond în sarcina

pârâtei și 8 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel în sarcina

reclamantului.

Reține instanța de apel că

procedura prealabilă prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., care era

necesară în cauză față de capătul principal de cerere evaluabil în bani, s-a

realizat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, că în lipsa

oricărei dovezi care să ateste realizarea procedurii prevăzute de contract

pentru încetarea de drept a acestuia, contractul a fost reînnoit în mod tacit,

pârâta datorând cu titlu de chirie suma stabilită în sarcina sa pentru perioada

octombrie 2001 – februarie 2002, că pârâta, nedovedind că pe parcursul

executării contractului a notificat reclamantului că utilizează în realitate o

altă suprafață mai mică, aceasta este ținută la plata unei chirii lunare de 323,9

lei, cum au convenit părțile din 1995 precum și că, potrivit contractului [(art.

4 alin. (2)], părțile au convenit indexarea chiriei cu rata inflației și

majorări de întârziere (art. 10), care, nefiind indicat actul normativ la care

se raportează, au fost stabilite de instanța de fond corect la nivelul dobânzii

legale, pârâta nedatorând însă TVA întrucât o asemenea clauză nu figurează în

contract.

Decizia instanței de apel

este atacată cu recurs de ambele părți.

Reclamantul recurent, cu

invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită

admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în

totalitate a acțiunii sale, cu cheltuieli de judecată. Recurentul reclamant

apreciază, în esență, că instanța a făcut o greșită interpretare a actului

dedus judecății și o greșită aplicare a H.G. nr. 251/1997, H.G. nr. 354/1999, H.G.

nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001 și O.G. nr. 26/2001 când nu a obligat pârâta

și la plata majorărilor de întârziere în conformitate cu prevederile legale în

materie și a actelor normative în vigoare, considerând cuantumul chiriei ca

fiind cel convenit în contract și nu cel stabilit prin H.C.L. de către

autoritatea locală deliberativă.

Pârâta recurentă invocă în

recursul său motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8,9 și 10 C. proc. civ.,

și solicită instanței admiterea acestuia și respingerea acțiunii reclamantului.

În susținerea recursului

recurenta pârâtă critică instanța de apel pentru respingerea excepției privind

nerealizarea de către reclamant a procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. și pentru a nu fi apreciat că instanța de fond a greșit când a

stabilit că acțiunea reclamantului este neevaluabilă în bani, arătând că și

instanța de apel a reținut neîntemeiat că reclamantul ar fi efectuat procedura

concilierii prealabile, actele depuse în acest sens la dosar de către

reclamantă fiind „prefabricate după introducerea acțiunii”.

Recurenta pârâtă reproșează

instanței de apel, în esență, greșita apreciere a probelor administrate în

cauză sau ignorarea acestora, refuzul administrării probei cu expertiza

tehnică, greșita interpretare a dispozițiilor art. 4, 5 și 6 din contractul de

închiriere în discuție, nemotivarea tuturor elementelor soluției pronunțate.

Pârâta recurentă formulează

și întâmpinare solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat,

arătând, în esență, că recurentul reclamant tratează greșit pretențiile

derivând din contractul de închiriere a spațiului în litigiu ca pretenții de

natura impozitelor și taxelor și locale.

Recursurile nu sunt fondate.

Cât privește recursul

reclamantului se constată că instanța de apel în mod întemeiat, cu corecta interpretare

a dispozițiilor contractului de închiriere în discuție și cu aplicarea

dispozițiilor legale pertinente, a stabilit că în condițiile în care în

contract nu s-a precizat cuantumul chiriei lunare aceasta a fost determinată

prin acordul părților în singurul înscris semnat de ambele părți, fișa de

calcul și, prin urmare, numai acest cuantum poate fi luat în considerare,

modificările ulterioare fiind modificări unilaterale ale chiriei făcute de

către reclamant, cu privire la care acesta nu a probat existența acordului

pârâtei, precum și că, nefiind dovedit că au avut loc negocieri eșuate care să

atragă încetarea contractului, conform dispozițiilor acestuia, iar pârâta a

rămas în spațiu în continuare, a operat o tacită relocațiune și nu încetarea de

drept a contractului de închiriere. Cât privește actele normative evocate

pentru prima dată în recurs, acestea nu puteau fi avute în vedere de instanța

de apel și, prin urmare, orice critică în acest sens urmează a fi respinsă,

reținându-se totodată că sumele acordate recurentului reclamant în apel sunt

stabilite cu corecta aplicare de către instanță a dispozițiilor cuprinse în

contractul părților, precum și a normelor legale pertinente (art. 1437 C. civ.).

Cu privire la recursul

pârâtei se reține că în mod întemeiat instanța de apel a respins excepția

prematurității acțiunii reclamantului, constatând că procedura concilierii

prealabile prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., a fost îndeplinită

potrivit actelor aflate la dosar și care nu pot fi calificate ca „fabricate”

pro causa, prin înștiințarea de plată reclamantul comunicând pretențiile, modul

de calcul și invitația la conciliere după 15 zile, această înștiințare

parvenind pârâtei recurente la data de 27 februarie 2004 cum rezultă din data

cuprinsă pe confirmarea de primire și din ștampila aplicată de pârâta însăși,

iar procesul verbal de conciliere fiind redactat la 16 martie 2004 cu nr. 1911,

de către reclamant, întrucât pârâta nu s-a prezentat.

Se constată, de asemenea că,

deși recurenta pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C.

proc. civ., aceasta își fundamentează recursul mai ales pe motivul prevăzut de art.

304 pct. 10 C. proc. civ., respectiv pe neexaminarea, neacceptarea sau greșita

apreciere a probelor de către instanța de apel, ignorând recurenta că acest

motiv nu mai poate fi cercetat întrucât dispozițiile menționate au fost

abrogate, acestea vizând netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei cum cere art.

304 C. proc. civ.

Nici critica întemeiată pe

incorecta interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4, 5 și 6

din contractul părților nu poate fi acceptată întrucât instanța de apel, în mod

întemeiat, a admis numai în parte apelul reclamantului împotriva sentinței

instanței de fond, interpretând judicios tocmai dispozițiile art. 4, 5 și 6 din

contract. Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe greșita aplicare a

legii de către instanța de apel când a obligat pe pârâta recurentă, căzută în

pretenții, la plata pro parte de cheltuieli de judecată făcute la fond de către

reclamant, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

art. 274 și 276 C. proc. civ.

Examinând, deci, decizia

recurată prin prisma motivelor invocate de recurenta pârâtă prevăzute de art. 304

pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., se constată, în esență, că instanța nu a dat

ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut întrucât a admis în parte apelul

reclamantului și al pârâtei obligând pârâta la a plăti reclamantului mai puțin

decât acesta a cerut, că instanța de apel a interpretat corect actul juridic

dedus judecății, pronunțând hotărârea cu corecta aplicare a legii, hotărârea

cuprinzând explicit toate motivele pe care se sprijină, acestea nefiind

contradictorii sau străine pricinii.

Astfel fiind, cu aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de recurentul reclamant și

de recurenta pârâtă împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respinse

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul C.L.M. Cluj Napoca și de pârâta SC A. SA

Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 50 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 februarie 2007.