ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 717/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 8 octombrie 2004, reclamantul C.L.M. Cluj Napoca prin primar cheamă în judecată pe pârâta SC A. SA Cluj Napoca solicitând instanței să constate încetarea de drept a contractului de închiriere nr. 943 din 26 iulie 1995 încheiat între părți, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, să oblige pârâta la plata sumei de 790.527.940 lei cu titlu de chirie, rata inflației, TVA, penalități și dobânzi datorate reclamantului în baza contractului de închiriere, să dispună evacuarea pârâtei din spațiul situat în municipiul Cluj Napoca, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5409 din 6 mai 2005, Judecătoria Cluj Napoca admite excepția de necompetență invocată de pârâtă și, în consecință, declină competența de soluționare a acțiunii reclamantului în favoarea Tribunalului Comercial Cluj, dat fiind petitul principal al acțiunii care vizează constatarea încetării unui contract comercial, deci neevaluabil în bani.

Prin sentința nr. 1378/ C din 27 septembrie 2005, Tribunalul Comercial Cluj respinge excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă, admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamant și, în consecință, obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 92.939,25 lei (RON) plus rata inflației începând cu anul 2000 și dobânda legală începând cu luna noiembrie 2001 aferentă fiecărei tranșe de 323,9 lei (RON) plus TVA, sumă ce reprezintă fructe civile aferente perioadei octombrie 2001 – februarie 2004, dispune evacuarea pârâtei din spațiul situat în Cluj Napoca, jud. Cluj, respinge capătul de cerere pentru constatarea încetării de drept a contractului de închiriere și pentru restul sumelor, cu 636 lei (RON) cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că reclamantul nu avea obligația îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., întrucât acțiunea formulată are un obiect neevaluabil în bani, precum și că la 1 ianuarie 2001, dată de la care reclamantul nu a făcut dovada finalizării negocierii privind noua chirie potrivit art. 7 din contract, acesta, în baza art. 20 raportat la art. 6 și 7, a încetat de drept, că reclamantul proprietar al bunului este îndreptățit la fructele civile ale imobilului, deoarece pârâta începând cu septembrie 2000 a folosit imobilul cu rea credință, neachitând nici o chirie, aceasta datorându-le și urmând a-i fi calculate cu începere din noiembrie 2001 întrucât, față de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, perioada septembrie 2000 – septembrie 2001 depășește termenul de 3 ani prin raportare la data introducerii acțiunii.

Prin încheierea comercială din 8 noiembrie 2005 a Camerei de Consiliu, Tribunalul Comercial Cluj dispune îndreptarea erorii materiale de calcul strecurată în cuprinsul sentinței de mai sus în sensul că pârâta este obligată să plătească reclamantului suma de 9.293,92 lei și nu 92.939,25 lei cum din eroare s-a menționat.

Prin decizia civilă nr. 50 din 8 martie 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, respinge excepția lipsei procedurii prealabile, admite în parte apelurile declarate de reclamant și de pârât împotriva sentinței instanței de fond, pe care o schimbă în parte în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului și obligă pârâta să plătească acestuia 9.293,92 lei cu titlu de chirie pentru perioada octombrie 2001 – februarie 2004, cu dobânda legală calculată asupra acestei sume începând cu 27 septembrie 2005 precum și suma reprezentând actualizarea lunară a chiriei de 323,9 lei pentru aceeași perioadă, constată încetarea contractului de închiriere intervenit între părți începând cu data de 1 martie 2004, dispune evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, cu 655 lei cheltuieli de judecată la instanța de fond în sarcina pârâtei și 8 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel în sarcina reclamantului.

Reține instanța de apel că procedura prealabilă prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., care era necesară în cauză față de capătul principal de cerere evaluabil în bani, s-a realizat, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, că în lipsa oricărei dovezi care să ateste realizarea procedurii prevăzute de contract pentru încetarea de drept a acestuia, contractul a fost reînnoit în mod tacit, pârâta datorând cu titlu de chirie suma stabilită în sarcina sa pentru perioada octombrie 2001 – februarie 2002, că pârâta, nedovedind că pe parcursul executării contractului a notificat reclamantului că utilizează în realitate o altă suprafață mai mică, aceasta este ținută la plata unei chirii lunare de 323,9 lei, cum au convenit părțile din 1995 precum și că, potrivit contractului [(art. 4 alin. (2)], părțile au convenit indexarea chiriei cu rata inflației și majorări de întârziere (art. 10), care, nefiind indicat actul normativ la care se raportează, au fost stabilite de instanța de fond corect la nivelul dobânzii legale, pârâta nedatorând însă TVA întrucât o asemenea clauză nu figurează în contract.

Decizia instanței de apel este atacată cu recurs de ambele părți. Reclamantul recurent, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii sale, cu cheltuieli de judecată. Recurentul reclamant apreciază, în esență, că instanța a făcut o greșită interpretare a actului dedus judecății și o greșită aplicare a H.G. nr. 251/1997, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001 și O.G. nr. 26/2001 când nu a obligat pârâta și la plata majorărilor de întârziere în conformitate cu prevederile legale în materie și a actelor normative în vigoare, considerând cuantumul chiriei ca fiind cel convenit în contract și nu cel stabilit prin H.C.L.

de către autoritatea locală deliberativă. Pârâta recurentă invocă în recursul său motivele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8,9 și 10 C. proc. civ., și solicită instanței admiterea acestuia și respingerea acțiunii reclamantului. În susținerea recursului recurenta pârâtă critică instanța de apel pentru respingerea excepției privind nerealizarea de către reclamant a procedurii prealabile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. și pentru a nu fi apreciat că instanța de fond a greșit când a stabilit că acțiunea reclamantului este neevaluabilă în bani, arătând că și instanța de apel a reținut neîntemeiat că reclamantul ar fi efectuat procedura concilierii prealabile, actele depuse în acest sens la dosar de către reclamantă fiind „prefabricate după introducerea acțiunii”.

Recurenta pârâtă reproșează instanței de apel, în esență, greșita apreciere a probelor administrate în cauză sau ignorarea acestora, refuzul administrării probei cu expertiza tehnică, greșita interpretare a dispozițiilor art. 4, 5 și 6 din contractul de închiriere în discuție, nemotivarea tuturor elementelor soluției pronunțate. Pârâta recurentă formulează și întâmpinare solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat, arătând, în esență, că recurentul reclamant tratează greșit pretențiile derivând din contractul de închiriere a spațiului în litigiu ca pretenții de natura impozitelor și taxelor și locale. Recursurile nu sunt fondate.

Cât privește recursul reclamantului se constată că instanța de apel în mod întemeiat, cu corecta interpretare a dispozițiilor contractului de închiriere în discuție și cu aplicarea dispozițiilor legale pertinente, a stabilit că în condițiile în care în contract nu s-a precizat cuantumul chiriei lunare aceasta a fost determinată prin acordul părților în singurul înscris semnat de ambele părți, fișa de calcul și, prin urmare, numai acest cuantum poate fi luat în considerare, modificările ulterioare fiind modificări unilaterale ale chiriei făcute de către reclamant, cu privire la care acesta nu a probat existența acordului pârâtei, precum și că, nefiind dovedit că au avut loc negocieri eșuate care să atragă încetarea contractului, conform dispozițiilor acestuia, iar pârâta a rămas în spațiu în continuare, a operat o tacită relocațiune și nu încetarea de drept a contractului de închiriere.

Cât privește actele normative evocate pentru prima dată în recurs, acestea nu puteau fi avute în vedere de instanța de apel și, prin urmare, orice critică în acest sens urmează a fi respinsă, reținându-se totodată că sumele acordate recurentului reclamant în apel sunt stabilite cu corecta aplicare de către instanță a dispozițiilor cuprinse în contractul părților, precum și a normelor legale pertinente (art. 1437 C. civ.). Cu privire la recursul pârâtei se reține că în mod întemeiat instanța de apel a respins excepția prematurității acțiunii reclamantului, constatând că procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., a fost îndeplinită potrivit actelor aflate la dosar și care nu pot fi calificate ca „fabricate” pro causa, prin înștiințarea de plată reclamantul comunicând pretențiile, modul de calcul și invitația la conciliere după 15 zile, această înștiințare parvenind pârâtei recurente la data de 27 februarie 2004 cum rezultă din data cuprinsă pe confirmarea de primire și din ștampila aplicată de pârâta însăși, iar procesul verbal de conciliere fiind redactat la 16 martie 2004 cu nr. 1911, de către reclamant, întrucât pârâta nu s-a prezentat. Se constată, de asemenea că, deși recurenta pârâtă invocă dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., aceasta își fundamentează recursul mai ales pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., respectiv pe neexaminarea, neacceptarea sau greșita apreciere a probelor de către instanța de apel, ignorând recurenta că acest motiv nu mai poate fi cercetat întrucât dispozițiile menționate au fost abrogate, acestea vizând netemeinicia și nu nelegalitatea deciziei cum cere art. 304 C. proc. civ. Nici critica întemeiată pe incorecta interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4, 5 și 6 din contractul părților nu poate fi acceptată întrucât instanța de apel, în mod întemeiat, a admis numai în parte apelul reclamantului împotriva sentinței instanței de fond, interpretând judicios tocmai dispozițiile art. 4, 5 și 6 din contract.

Nu poate fi primită nici critica întemeiată pe greșita aplicare a legii de către instanța de apel când a obligat pe pârâta recurentă, căzută în pretenții, la plata pro parte de cheltuieli de judecată făcute la fond de către reclamant, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 și 276 C. proc. civ. Examinând, deci, decizia recurată prin prisma motivelor invocate de recurenta pârâtă prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., se constată, în esență, că instanța nu a dat ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut întrucât a admis în parte apelul reclamantului și al pârâtei obligând pârâta la a plăti reclamantului mai puțin decât acesta a cerut, că instanța de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecății, pronunțând hotărârea cu corecta aplicare a legii, hotărârea cuprinzând explicit toate motivele pe care se sprijină, acestea nefiind contradictorii sau străine pricinii.

Astfel fiind, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de recurentul reclamant și de recurenta pârâtă împotriva deciziei instanței de apel urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul C.L.M. Cluj Napoca și de pârâta SC A. SA Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 50 din 8 martie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2007.