ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1621/2008

Asupra cererii de recurs de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin sentința comercială nr. 1961 din 28 aprilie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 882/2005, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la motivul de nulitate relativă constând în vicierea consimțământului și, în consecință, s-a respins acțiunea, ca prescrisă, cu privire la acest motiv de nulitate și s-a respins, ca neîntemeiată, cu privire la celelalte motive de nulitate invocate acțiunea formulată de reclamantă SC J.I.

SRL, în contradictoriu cu parata SC D. SA, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea actului adițional nr. 1739 din 02 martie 1995, ca fiind încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 953 C. civ., privitor la „vicierea consimțământului” și art. I pct. 3 din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței, referitor la „concurența neloială”.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sancțiunea ce intervine în cazul vicierii consimțământului prin eroare, violența sau dol este aceea a nulității relative, al cărei regim juridic este guvernat de regula prescriptibilității, ceea ce presupune că nulitatea relativa trebuie invocată pe cale de acțiune sau excepție în termenul de 3 ani, reglementat cu caracter general de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care în speță a fost depășit, față de dispozițiile art. 9 alin. (1) și (2) din același act normativ, actul de „violență”, astfel cum a fost calificata de către reclamanta ceea ce s-a constatat în somația trimisa de pârâtă, a încetat la data încheierii actului adițional.

În același context, tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiată, susținerea reclamantei privind aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1900 C. civ., cu privire la prescripție, aceste dispoziții fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958 (art. 25). În privința nulității actului adițional pentru încălcarea dispozițiilor art. l pct. 1 și 3 din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurentei, precum și a dispozițiilor art. 1421 alin. (1) și (2) C. civ., instanța de fond a reținut că afirmațiile reclamantei nu sunt întemeiate, întrucât nu s-a făcut dovada încălcării unor dispoziții legale, actul adițional fiind încheiat si semnat de reclamanta, așadar, însușit de către aceasta, iar aspectele referitoare la participarea la licitație cu o ofertă nelegală, nesinceră și neloială, de asemenea nedovedite în speță, sunt anterioare încheierii actului adițional și chiar contractului de închiriere pe care îl modifică, în legătura cu care nu s-au invocat motive de nulitate.

S-a mai arătat că nerespectarea dispozițiile art. 1421 alin. (1) si (2) C. civ., cu privire la obligațiile locatorului nu poate conduce la nulitatea absoluta a actului adițional, ci, în cazul dovedirii acestora, poate angaja răspunderea contractuala a locatorului și nicidecum nulitatea actului juridic civil, iar reclamanta nu a dovedit nici susținerile legate de dispozițiile art. 36 și 37 din Legea nr. 15/1990 și nici cele legate de dispozițiile art. 54 din Legea nr. 21/1996, actul adițional atacat necuprinzând încălcarea ale art. 5 si 6 din acest din urma act normativ.

Prin sentința comerciala nr. 2735 din 09 iunie 2005 aceeași instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a sentinței comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, prin care reclamanta solicita instanței să examineze capătul de cerere privind nulitatea absolută a actului adițional nr. 1739 din 02 martie 1995. Instanța de fond a reținut ca prin sentința a cărei completare s-a cerut au fost analizate toate capetele de cerere și motivele de nulitate invocate de reclamanta, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 2 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanta a formulat apel atât împotriva sentinței comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, cât și împotriva sentinței comerciale nr. 2735 din 09 iunie 2005, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 143 din 20 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-au respins apelurile formulate de apelanta SC J.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 1961 din 28 aprilie 2004 și a sentinței nr. 2375 din 9 iunie 2005, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a comercială, în dosarul nr. 882/2004, în contradictoriu cu intimata SC D. SA. Apelanta, în temeiul art. 281 1 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului deciziei pronunțate în apel. Prin decizia comercială nr. 415 din 2 august 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a fost respinsă.

Atât împotriva deciziei pronunțate în apel, cât și împotriva deciziei de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, reclamanta a declarat recurs. Recurenta a invocat dispozițiile art. dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu privire la decizia nr. 143/2006 și art. 304 pct. 5 și 9 cu privire la decizia nr. 415/2006. Deciziile atacate sunt la adăpost de criticile formulate, fiind pronunțate cu deplina respectare a legii. Din analiza lor, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate formele de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, iar părții nu i s-a adus vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură. Așadar, recurenta invocă în mod nefondat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., privitor la ambele decizii. Analizând decizia nr. 143/2006 în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal de către recurentă. Curtea găsește nefondat și motivul de recurs invocat de recurentă cu privire la ambele decizii și prevederile de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta aduce în discuție soluționarea, printr-o singură hotărâre, a apelurilor declarate împotriva sentinței primei instanțe și a hotărârii dare în cererea de completare a dispozitivului acesteia. Dar această modalitate de soluționare nu încalcă dispozițiile legale invocate de recurentă. Curtea găsește nefondat și motivul de recurs invocat de recurentă și prevederile de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond și de apel s-au pronunțat în raport de probele administrate.

Judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Raporturile juridice dintre părți au fost analizate din perspectiva înscrisurilor de la dosarul de fond ce a guvernat relațiile cocontractanților, iar natura juridică a acestui act nu a fost nici schimbată și nici denaturată de instanța de apel. Instanța de apel a reținut în mod corect că, la termenul din 17 martie 2005 instanța de fond a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune in ceea ce privește motivul de nulitate relativa constând în vicierea consimțământului, excepție pe care a unit-o cu fondul cauzei si, ulterior, a soluționat-o, în mod judicios, cu prioritate, în temeiul dispozițiile art. 137 C. proc.

civ. Critica recurentei față de admiterea acestei excepții a constat în invocarea unor motive de întrerupere a termenului de prescripție, prin introducerea de către parata-intimata a unor acțiuni în justiție, în toate fiind pronunțate soluții în defavoarea apelantei. Or, pentru a opera efectul întreruptiv al unei cereri de chemare în judecata [(art. 16 alin. (1) Iit. b) din Decretul nr. 167/1958)], cererea trebuia să fie formulată de persoana îndreptățită sau interesată, adică reclamanta-recurentă în cazul de față, să fie introdusă la o instanță judecătorească sau alt organ cu atribuții jurisdicționale, chiar necompetent, să fie serioasă, adică făcută cu scopul de a fi admisă și, mai mult, să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

În raport de aceste împrejurări, Curtea va înlătura susținerile recurentei privind întreruperea termenului de prescripție aplicabil în cauză, constatând că instanțele de fond și de apel au făcut o aplicare corectă a prevederilor Decretului nr. 167/1958. După ce a soluționat excepția prescripției dreptului material al reclamantei la acțiunea întemeiată pe motivele de nulitate relativă instanțele de fond și de apel au procedat la analizarea motivelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât sunt neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că tribunalul nu ar fi analizat și aceste motive. De asemenea, față de petitul acțiunii, respectiv nulitatea relativa și/sau absolută a unui actul adițional, Curtea apreciază că în mod corect s-a considerat că nu este utilă cauzei efectuarea unei expertize contabile.

Curtea mai reține că prin actul adițional nr. 1739 din 02 martie 1995 (încheiat la contractul nr. 81/06.1993), s-a modificat chiria lunară pentru folosirea suprafețelor închiriate, făcându-se referire și la aspecte legate de modalitatea de plata a chiriei și sancțiunea nerespectării de către chiriaș (reclamantă) a acestei obligații. Acest act adițional a fost semnat de către reclamantă, modificările fiind expresia voinței ambelor parți, în considerarea prevederilor art. 969 C. civ. Așa cum a reținut și instanța de fond, nulitatea unui act intervine în situația în care la momentul încheierii sale s-au încălcat normele juridice care se referă la condițiile de fond și de forma ce trebuie îndeplinite de respectivul act, reclamanta-apelantă nefăcând vreo dovadă în acest sens.

Curtea constată că instanțele au analizat toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar precizată, raportându-se în analiza sa la toate dispozițiile legale invocate de reclamanta recurentă (inclusiv la dispozițiile art. 1421 C. civ., despre care s-a reținut în mod corect că nu pot atrage nulitatea absolută a actului adițional și cele ale Legii nr. 11/1991 modificată, Legii nr. 1990 și Legii nr. 21/1996) și la toate argumentele, în realitate, simple afirmații, nesusținute de probe, prezentate de aceasta, concluzionând în mod just ca actul contestat sub aspectul condițiilor sale de validitate nu este lovit de nici un motiv de nulitate absolută. Pentru considerentele reținute conform art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și a deciziei comerciale nr. 415 pronunțată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și a deciziei comerciale nr. 415 pronunțată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 mai 2008.