ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1621/2008

Asupra cererii de recurs de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată că, prin sentința comercială nr. 1961 din 28 aprilie 2005,

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 882/2005,

s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la

motivul de nulitate relativă constând în vicierea consimțământului și, în

consecință, s-a respins acțiunea, ca prescrisă, cu privire la acest motiv de

nulitate și s-a respins, ca neîntemeiată, cu privire la celelalte motive de

nulitate invocate acțiunea formulată de reclamantă SC J.I. SRL, în

contradictoriu cu parata SC D. SA, prin care s-a solicitat să se constate

nulitatea actului adițional nr. 1739 din 02 martie 1995, ca fiind încheiat cu

încălcarea dispozițiilor art. 953 C. civ., privitor la „vicierea consimțământului”

și art. I pct. 3 din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 11/1991 privind combaterea concurenței, referitor la „concurența neloială”.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că sancțiunea ce intervine în cazul

vicierii consimțământului prin eroare, violența sau dol este aceea a nulității

relative, al cărei regim juridic este guvernat de regula prescriptibilității,

ceea ce presupune că nulitatea relativa trebuie invocată pe cale de acțiune sau

excepție în termenul de 3 ani, reglementat cu caracter general de dispozițiile art.

3 din Decretul nr. 167/1958, care în speță a fost depășit, față de dispozițiile

art. 9 alin. (1) și (2) din același act normativ, actul de „violență”, astfel

cum a fost calificata de către reclamanta ceea ce s-a constatat în somația

trimisa de pârâtă, a încetat la data încheierii actului adițional. În același

context, tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiată, susținerea reclamantei

privind aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1900 C. civ., cu privire la

prescripție, aceste dispoziții fiind abrogate implicit prin Decretul nr. 167/1958

(art. 25).

În privința nulității

actului adițional pentru încălcarea dispozițiilor art. l pct. 1 și 3 din Legea nr.

298/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea

concurentei, precum și a dispozițiilor art. 1421 alin. (1) și (2) C. civ.,

instanța de fond a reținut că afirmațiile reclamantei nu sunt întemeiate,

întrucât nu s-a făcut dovada încălcării unor dispoziții legale, actul adițional

fiind încheiat si semnat de reclamanta, așadar, însușit de către aceasta, iar

aspectele referitoare la participarea la licitație cu o ofertă nelegală,

nesinceră și neloială, de asemenea nedovedite în speță, sunt anterioare

încheierii actului adițional și chiar contractului de închiriere pe care îl

modifică, în legătura cu care nu s-au invocat motive de nulitate.

S-a mai arătat că

nerespectarea dispozițiile art. 1421 alin. (1) si (2) C. civ., cu privire la

obligațiile locatorului nu poate conduce la nulitatea absoluta a actului adițional,

ci, în cazul dovedirii acestora, poate angaja răspunderea contractuala a

locatorului și nicidecum nulitatea actului juridic civil, iar reclamanta nu a

dovedit nici susținerile legate de dispozițiile  art. 36 și 37 din Legea nr. 15/1990

și nici cele legate de dispozițiile art. 54 din Legea nr. 21/1996, actul

adițional atacat necuprinzând încălcarea ale art. 5 si 6 din acest din urma act

normativ.

Prin sentința comerciala nr.

2735 din 09 iunie 2005 aceeași instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de

completare a sentinței comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, prin care

reclamanta solicita instanței să examineze capătul de cerere privind nulitatea

absolută a actului adițional nr. 1739 din 02 martie 1995.

Instanța de fond a reținut

ca prin sentința a cărei completare s-a cerut au fost analizate toate capetele

de cerere și motivele de nulitate invocate de reclamanta, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanta a formulat apel

atât împotriva sentinței comerciale nr. 1961 din 28 aprilie 2005, cât și

împotriva sentinței comerciale nr. 2735 din 09 iunie 2005, criticându-le pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 143 din 20

martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, s-au respins apelurile

formulate de apelanta SC J.I. SRL împotriva sentinței civile nr. 1961 din 28

aprilie 2004 și a sentinței nr. 2375 din 9 iunie 2005, pronunțate de Tribunalul

București, secția a VI a comercială, în dosarul nr. 882/2004, în contradictoriu

cu intimata SC D. SA.

Apelanta, în temeiul art. 281

1

alin. (1)

C.

proc. civ., a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării

dispozitivului deciziei pronunțate în apel.

Prin decizia comercială nr. 415

din 2 august 2006 a

Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cererea de lămurire a

dispozitivului deciziei nr. 143 din 20 martie 2006 a fost respinsă.

Atât împotriva deciziei

pronunțate în apel, cât și împotriva deciziei de respingere a cererii de

lămurire a dispozitivului, reclamanta a declarat recurs.

Recurenta a invocat

dispozițiile art. dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu

privire la decizia nr. 143/2006 și art. 304 pct. 5 și 9 cu privire la decizia nr.

415/2006.

Deciziile atacate sunt la

adăpost de criticile formulate, fiind pronunțate cu deplina respectare a legii.

Din analiza lor, Înalta Curte reține că nu au fost încălcate formele de

procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, iar părții nu i s-a adus

vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de

procedură. Așadar, recurenta invocă în mod nefondat motivul prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ., privitor la ambele decizii.

Analizând decizia nr. 143/2006

în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă

lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente

elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel,

judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei

nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei

este invocat mai mult formal de către recurentă.

Curtea găsește nefondat și

motivul de recurs invocat de recurentă cu privire la ambele decizii și

prevederile de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care în cauza de

față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de

lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale,

interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta

aduce în discuție soluționarea, printr-o singură hotărâre, a apelurilor

declarate împotriva sentinței primei instanțe și a hotărârii dare în cererea de

completare a dispozitivului acesteia. Dar această modalitate de soluționare nu

încalcă dispozițiile legale invocate de recurentă.

Curtea găsește nefondat și

motivul de recurs invocat de recurentă și prevederile de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., în condițiile în care instanțele de fond și de apel s-au pronunțat

în raport de probele administrate. Judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nici nu a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Raporturile juridice

dintre părți au fost analizate din perspectiva înscrisurilor de la dosarul de

fond ce a guvernat relațiile cocontractanților, iar natura juridică a acestui

act nu a fost nici schimbată și nici denaturată de instanța de apel.

Instanța de apel a reținut

în mod corect că, la termenul din 17 martie 2005 instanța de fond a invocat,

din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune in ceea ce

privește motivul de nulitate relativa constând în vicierea consimțământului,

excepție pe care a unit-o cu fondul cauzei si, ulterior, a soluționat-o, în mod

judicios, cu prioritate, în temeiul dispozițiile art. 137 C. proc. civ.

Critica recurentei față de

admiterea acestei excepții a constat în invocarea unor motive de întrerupere a

termenului de prescripție, prin introducerea de către parata-intimata a unor acțiuni

în justiție, în toate fiind pronunțate soluții în defavoarea apelantei.

Or, pentru a opera efectul

întreruptiv al unei cereri de chemare în judecata [(art. 16 alin. (1) Iit. b)

din Decretul nr. 167/1958)], cererea trebuia să fie formulată de persoana îndreptățită

sau interesată, adică reclamanta-recurentă în cazul de față, să fie introdusă

la o instanță judecătorească sau alt organ cu atribuții jurisdicționale, chiar

necompetent, să fie serioasă, adică făcută cu scopul de a fi admisă și, mai

mult, să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă. În raport de

aceste împrejurări, Curtea va înlătura susținerile recurentei privind

întreruperea termenului de prescripție aplicabil în cauză, constatând că

instanțele de fond și de apel au făcut o aplicare corectă a prevederilor

Decretului nr. 167/1958.

După ce a soluționat

excepția prescripției dreptului material al reclamantei la acțiunea întemeiată

pe motivele de nulitate relativă instanțele de fond și de apel au procedat la

analizarea motivelor de nulitate absolută invocate prin cererea de chemare în

judecată, astfel încât sunt neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că

tribunalul nu ar fi analizat și aceste motive. De asemenea, față de petitul

acțiunii, respectiv nulitatea relativa și/sau absolută a unui actul adițional,

Curtea apreciază că în mod corect s-a considerat că nu este utilă cauzei

efectuarea unei expertize contabile.

Curtea mai reține că prin

actul adițional nr. 1739 din 02 martie 1995 (încheiat la contractul nr. 81/06.1993),

s-a modificat chiria lunară pentru folosirea suprafețelor închiriate,

făcându-se referire și la aspecte legate de modalitatea de plata a chiriei și

sancțiunea nerespectării de către chiriaș (reclamantă) a acestei obligații.

Acest act adițional a fost semnat de către reclamantă, modificările fiind

expresia voinței ambelor parți, în considerarea prevederilor art. 969 C. civ.

Așa cum a reținut și instanța de fond, nulitatea unui act intervine în situația

în care la momentul încheierii sale s-au încălcat normele juridice care se

referă la condițiile de fond și de forma ce trebuie îndeplinite de respectivul

act, reclamanta-apelantă nefăcând vreo dovadă în acest sens.

Curtea constată că

instanțele au analizat toate motivele invocate prin cererea de chemare în

judecată, chiar precizată, raportându-se în analiza sa la toate dispozițiile

legale invocate de reclamanta recurentă (inclusiv la dispozițiile art. 1421 C. civ.,

despre care s-a reținut în mod corect că nu pot atrage nulitatea absolută a

actului adițional și cele ale Legii nr. 11/1991 modificată, Legii nr. 1990 și Legii

nr. 21/1996) și la toate argumentele, în realitate, simple afirmații,

nesusținute de probe, prezentate de aceasta, concluzionând în mod just ca actul

contestat sub aspectul condițiilor sale de validitate nu este lovit de nici un

motiv de nulitate absolută.

Pentru considerentele

reținute conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat

de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și a deciziei comerciale nr.

415 pronunțată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC J.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 143 din 20 martie 2006

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și a deciziei comerciale nr.

415 pronunțată în Camera de Consiliu la 2 august 2006 de Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 14 mai 2008.