ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7196/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1086 din 4 decembrie 2008, Tribunalul Vâlcea, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative, în contradictoriu cu pârâtul I.M. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâtul a plecat din țară la data de 31 august 2007 și a ajuns în Italia, unde a fost reținut la data de 11 martie 2008 de carabinieri, pentru faptul că avea asupra sa 50 EURO falși, fiind judecat și returnat în țară la data de 3 mai 2008, pentru motiv de ședere nelegală.

Tribunalul a reținut că limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă în condițiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38, doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și că o asemenea măsură trebuie să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză. Cum, în prezenta cauză, returnarea pârâtului s-a dispus fără a se face dovada unor astfel de motive și cum, simplu fapt al expulzării reclamantului nu este de natură să atragă o asemenea măsură, tribunalul a apreciat că se impune respingerea cererii dedusă judecății. Prin decizia civilă nr. 12/A.

Din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel Pitești, s ecția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamant. Instanța de apel a reținut că, potrivit principiilor în domeniul liberei circulații, cetățenii români pot fi supuși legislației naționale (Legea nr. 248/2005) numai în măsura în care aceasta este concordantă cu legislația comunitară (Directiva nr. 2004/38/CE). Or, motivul imputat pârâtului, anume faptul că nu ar fi respectat condițiile de ședere prevăzute de legea italiană, nu poate fi încadrat în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică, în sensul art. 27 din Directiv 2004/38/CE, caz în care, în mod just prima instanță a apreciat că nu se justifică solicitarea formulată de reclamant.

Instanța de apel a reținut că soluția se impune și raport de mențiunile declarației olografe dată de pârât, potrivit cărora ar fi suferit o condamnarea pe teritoriul statului italian pentru deținerea de valută falsă întrucât, în caz contrar, principiul proporționalității în adoptarea măsurii nu ar fi respectat. Totodată, instanța de apel a reținut și faptul că prin tratatul de readmisie încheiat de cele două țări, nu se instituie o obligație a statului român în sensul de a restrânge dreptul la liberă circulația al persoanelor expulzate, cu mențiunea că, dacă o astfel de obligație ar fi fost asumată, fiind contrară prevederilor art. 234 paragraful I și II din Tratat, se impunea constatarea inaplicabilității sale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat că, față de prevederile obiectivului nr. 2 lit. d din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația să înainteze instanței competente dosarul de îndepărtare a cetățenilor români expulzați din Italia, iar autoritățile judecătorești urmează să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați din Italia pe o perioadă determinată. Recurentul reiterează faptul că, potrivit mențiunilor talonului de returnare și procesului verbal de predare a pârâtului și a declarației sale olografe, precum și a Documentului emis de Oficiul de Imigrări al Chesturii Viterbo, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 3 mai 2008. Analizând recursul, în limita susținerilor recurentului care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că nu este întemeiat. Prin H.G. nr. 1347/2007 s-a stabilit pentru Direcția Generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor obligația înaintării către instanță a dosarului de îndepărtare, demers care trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, potrivit cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație se dispune de către instanță, în raport de prevederile acestui text, care trebuie interpretate prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate. Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest Tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare. De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele Protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita celui în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica, în sine, luarea unor asemenea masuri. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară. În cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Potrivit actelor anexate cererii, pârâtul a fost returnat de autoritățile italiene pentru motiv de ședere nelegală iar în declarația dată de pârât, aflată la fila 3 din dosarul primei instanțe, acesta arată că a fost reținut de autoritățile italiene întrucât avea asupra sa o bancnotă de 50 EURO falsă, fiind judecat și condamnat, fără însă ca, referitor la acest aspect, la dosar să fi fost depuse înscrisuri care să ateste faptul condamnării. În raport de situația de fapt menționată și de considerentele de drept mai sus arătate, în mod just instanțele de fond au statuat în sensul că nu se justifică restrângerea libertății de circulație. Măsura restrângerii dreptului la liberă circulație doar pentru fapta recunoscută de pârât nu ar respecta principiul proporționalității și nu s-ar baza pe comportamentul acestuia.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul Internelor și Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administrației și Internelor) împotriva deciziei nr. 12/A din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2009.