ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1399/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.V. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună anularea Hotărârii nr. 22197 din 3 august 2007 eliberată de pârâtă, cu consecința obligării pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și se impune anularea acesteia, întrucât ignoră calitatea sa de persoană strămutată, calitate ce a fost dovedită prin declarații de martori și acte de stare civilă.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 543 din 2 noiembrie 2007 a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, dispunând anularea Hotărârii nr. 22197 din 3 august 2007 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de refugiat pe perioada 15 octombrie 1940 - 15 noiembrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.nr.

105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 noiembrie 2006. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că probele existente la dosar atestă cu caracter unitar împrejurarea că familia reclamantei s-a refugiat urmare a persecuțiilor etnice din localitatea de domiciliu satul Lunca Vișagului comuna Poieni în localitatea cătunul Alunul în luna octombrie 1940, reîntoarcerea având loc în cursul lunii noiembrie 1944. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj. Recurenta a susținut, în esență, ca în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, întrucât în lipsa ocupației hortiste, nu se poate susține că a existat persecuție etnică în respectiva localitate, care să fi constituit motiv al plecării.

Recurenta a mai susținut că declarațiile de martori sunt dovezi conform legii dar, în mod logic, numai în măsura în care concordă cu situația istorică. Recursul este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, respectiv a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate, a fost privată de libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare, a fost strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu, a făcut parte din detașamentele de muncă forțată, a fost supraviețuitoare a trenului morții, este soțul sau soția persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.

După cum se poate observa, din analiza acestui text de lege, condiția de bază pe care trebuie să o îndeplinească persoana care solicită drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000 este aceea de a fi fost persecutată pe criterii etnice și determinată să-și schimbe domiciliul, legea nefăcând nici o distincție între naționalitatea celor persecutați sau între localitățile unde a avut loc refugiul. Legea cadru are în vedere toate regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, regimuri instaurate atât în teritoriile cedate cât și în cele păstrate în continuare sub administrarea Statului Român.

Nu se poate susține ideea că prin folosirea în conținutul actului normativ a termenului de „persoană cetățean român” legiuitorul ar fi înțeles să distingă între anumite etnii existente pe teritoriul statului, ci dimpotrivă, s-au avut în vedere toți cetățenii români, indiferent de etnia lor care aflați pe teritoriul Statului Român, au avut de suferit persecuții pe motive etnice, persecuții care au determinat părăsirea localității de domiciliu, în sensul art. 1 alin. (1) lit. c) din O.G.nr. 105/1999. Potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În cauză, deși au fost depuse declarațiile autentificate ale martorilor P.I. și I.P. din al căror conținut rezultă că reclamanta împreună cu familia s-a refugiat din localitatea de domiciliu urmare a persecuțiilor etnice, instanța a dispus administrarea nemijlocită a probei cu martori. Astfel, în temeiul art. 193 pct. 1 C. proc. civ. martorul I.P. a confirmat calitatea de refugiați a reclamantei și membrilor familiei sale, dând instanței detalii privitoare la refugiu și relatând fapte pe care le-a cunoscut direct și în care a fost implicat personal. Față de cele ce preced, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică astfel că recursul fiind nefondat, urmează să fie respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 543 din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.