ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la Judecătoria Baia Mare sub nr. 11419 la data de 31 ianuarie

2006, reclamanta SC A. SRL Baia Mare, a solicitat ca, în contradictoriu cu

pârâtul R.I.D., instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea

acestuia să înapoieze reclamantului autoturismul marca RENAULT model TRAFIC,

înmatriculat cu nr., sub sancțiunea unor daune cominatorii de 50 lei RON pe zi

de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Judecătoria Baia Mare, prin sentința nr. 4414

din data de 22 iunie 2006, a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune invocată de pârâtul R.I.D. și a admis, în parte, acțiunea, a obligat

pârâtul să restituie reclamantului autoturismul și a respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la daune cominatorii, cu 160 lei RON – cheltuieli

de judecată.

Tribunalul Maramureș, prin decizia nr. 5

din data de 6 octombrie 2006, a admis apelul declarat de pârât, a anulat

sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru judecată.

Tribunalul Maramureș, prin sentința nr. 274

din data de 1 februarie 2007, a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul R.I.D., a respins

excepția privind calitatea procesuală pasivă a pârâtului, a admis acțiunea și a

obligat pârâtul la restituirea autoturismului și a respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la daune cominatorii, cu 508 lei, cheltuieli de

judecată.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 115

din data de 23 mai 2007, a admis apelul declarat de pârât, ca urmare a

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, a schimbat,

în tot, sentința instanței de fond și a respins cererea reclamantei.

Secția comercială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 187 din data de 25 ianuarie 2008, a admis

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva deciziei Curții de Apel

Cluj nr. 115 din 23 mai 2007, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs

a reținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a respins acțiunea

reclamantei pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 107

din data de 13 mai 2008, a admis excepția prescripției dreptului declarat de

acțiune și a admis apelul declarat de pârâtul R.I.D., împotriva sentinței nr. 274

din 1 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Maramureș, a schimbat, în tot,

sentința în sensul respingerii acțiunii reclamantei SC A. SRL, cu 500 lei,

cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantului-pârât.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

Cluj, sesizată cu rejudecarea cauzei în apel, a reținut, în esență, că acțiunea

reclamantei SC A. SRL a fost înregistrată la data de 31 ianuarie 2006,

autoturismul fiind împrumutat pârâtului de către reclamantă în anul 1998,

astfel încât, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către

pârât este întemeiată, nefiind incidente în cauza de față dispozițiile art. 16

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Notificările formulate de către

reclamantă, succesiv, la 15 mai 2000, 27 aprilie 2002 și 14 februarie 2005 nu

întrerup cursul prescripției și nici recunoașterea din data de 21 iunie 2005 de

către pârât a faptului că autoturismul este în posesia sa (fila 22 dosar penal

nr. 4150/2005), această recunoaștere fiind ulterioară împlinirii termenului de

prescripție a dreptului la acțiune a reclamantei de la sfârșitul anului 2001,

deci, neproducând efecte juridice.

Împotriva deciziei Curții de Apel Cluj

nr. 107 din data de 13 mai 2008 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL,

invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esență, că în mod

greșit instanța de apel a considerat că recunoașterea intimatului-pârât din

data de 21 iunie 2005 în dosarul penal al Judecătoriei Baia Mare nr. 4150/2005

nu produce niciun efect juridic asupra termenului de prescripție a dreptului la

acțiune.

În

continuare, recurenta a menționat că „din probele administrate în acest dosar

rezultă că intimatul-pârât a promis în repetate rânduri că va restitui

autoturismul și că prin declarația dată în fața instanței penale, pârâtul a

recunoscut că autoturismul se află la el și susține că îl va restitui după ce

va fi reparat, fapt ce echivalează cu o recunoaștere a dreptului recurentului

iar, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data

pronunțării hotărârii penale.

Recurenta a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în

fond instanței de apel.

Recursul este nefondat.

Autoturismul a fost împrumutat pârâtului

de către reclamant în anul 1998, iar, cererea de chemare în judecată a fost

înregistrată la data de 31 ianuarie 2006.

În pricina de față, dreptul reclamantului

la acțiune, în sens material, se exercită începând cu data la care autoturismul

a fost împrumutat pârâtului.

Prin neexecutarea dreptului la acțiune în

intervalul de timp stabilit de lege, reclamantul își pierde ocrotirea dreptului

său pe calea acțiunii în justiție și, deopotrivă, posibilitatea de a obține

executarea silită a obligației corelative acestuia.

Termenul general de stingere a dreptului

la acțiune este de 3 ani, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 3 din

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Așa fiind, față de cele de mai sus, în

prezenta cauză, termenul de prescripție extinctivă se împlinea după 3 ani de la

data la care autoturismul a fost împrumutat, ori, acțiunea în instanță a fost

înregistrată în anul 2006, deci, mult cu depășirea menționatului termen de

prescripție, în raport cu anul 1998.

Cu referire la motivele de recurs

circumscrise pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. instanța de recurs nu poate

constata nelegalitatea deciziei atacate pentru neluarea în considerare de către

instanța de apel a „recunoașterii pârâtului” a situației de fapt în fața

instanței penale, Judecătoria Baia Mare, pe rolul căreia se afla dosarul penal

nr. 4150/2005, întrucât, această „recunoaștere” nu echivalează cu recunoașterea

dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge

prescripția, în sensul cerințelor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

spre a da eficiență întreruperii cursului prescripției, „recunoașterea” despre

care face vorbire recurenta, neproducând efect întreruptiv de prescripție decât

dacă declarația de voință a pârâtului în acest sens este adresată direct

reclamantului, aceasta apărând, abia, în dosarul penal și purtând data de 21

iunie 2005.

Este

de observat, de asemenea, că, în speța de față, nici celelalte cazuri de

întrerupere a cursului prescripției, expres și limitativ prevăzute de alin. (1)

al art. 16 din menționatul decret nu se regăsesc, cum, în mod eronat, a

apreciat recurenta prin criticile aduse soluției date în apel.

În consecință, pentru motivele arătate,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să

respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Baia Mare, împotriva

deciziei Curții de Apel Cluj nr. 107 din 13 mai 2008, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

ianuarie 2009.