ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul S.I. a chemat în judecată Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâții să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanță pentru perioada 2004-2005 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că obligația de plată a primei de vacanță se întemeiază pe dispozițiile art. 37 din O.G. nr. 38/2003 iar faptul că acest act normativ a fost suspendat succesiv nu reprezintă relevanță în cauză, deoarece pe calea suspendării nu se poate ajunge la anularea unui drept legal acordat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2734 din 6 noiembrie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a acestuia. De asemenea, a admis acțiunea formulată de reclamant, obligând Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al Poliției Române și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata primelor de vacanță pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflației, precum și la plata sporului de fidelitate pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 27 noiembrie 2005, actualizat în raport de rata inflației.

Totodată, a dispus și obligarea chematului în garanție să aloce fonduri pentru plata acestor drepturi salariale. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, într-adevăr prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004 s-a dispus suspendarea dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, însă această suspendare nu echivalează cu anularea dreptului, astfel că la încetarea perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a drepturilor salariale menționate. În caz contrar dreptul ar fi lipsit de conținutul lui, ceea ce nu poate fi acceptat. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor. Recurentul a susținut în esență că nu are calitate procesuală în cauză astfel încât se impunea respingerea cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.

De asemenea, a susținut că nicio cerere de chemare în garanție a recurentului, nu poate fi admisă, întrucât raportul de muncă este între reclamant pe de o parte și instituția în care acesta își desfășoară activitatea pe de altă parte. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Înalta Curte constată că cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în mod greșit a fost admisă de către instanța de fond. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc.

civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergență hotărăște Guvernul". Astfel fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor și pe cale de consecință va respinge cererea de chemare în garanție a acestuia.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu". De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Astfel, s-ar ajunge la situația ca un, drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. In consecință, pentru considerentele reținute și în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, va modifica sentința atacată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2734 din 6 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.