ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4023/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul S.I. a chemat în judecată

Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Inspectoratul General al

Poliției Române, Direcția Generală de Poliție a Municipiului București și

Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca în contradictoriu

cu pârâții să dispună obligarea acestora la plata primelor de vacanță pentru

perioada 2004-2005 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că obligația de plată a primei de vacanță se întemeiază pe dispozițiile

art. 37 din O.G. nr. 38/2003 iar faptul că acest act normativ a fost suspendat

succesiv nu reprezintă relevanță în cauză, deoarece pe calea suspendării nu se

poate ajunge la anularea unui drept legal acordat.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2734 din 6

noiembrie 2007 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Economiei și Finanțelor și excepția inadmisibilității cererii de

chemare în garanție a acestuia.

De asemenea, a admis acțiunea formulată

de reclamant, obligând Ministerul Internelor și Reformei Administrative,

Inspectoratul General al Poliției Române și Direcția Generală de Poliție a

Municipiului București la plata primelor de vacanță pentru anii 2004 - 2006,

actualizate cu rata inflației, precum și la plata sporului de fidelitate pentru

perioada 1 ianuarie 2005 – 27 noiembrie 2005, actualizat în raport de rata

inflației.

Totodată, a dispus și obligarea

chematului în garanție să aloce fonduri pentru plata acestor drepturi

salariale.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că, într-adevăr prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

118/2004 s-a dispus suspendarea dispozițiilor art. 6 din O.G. nr. 38/2003, însă

această suspendare nu echivalează cu anularea dreptului, astfel că la încetarea

perioadei de suspendare se impunea plata retroactivă a drepturilor salariale

menționate.

În caz contrar dreptul ar fi lipsit de

conținutul lui, ceea ce nu poate fi acceptat.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor.

Recurentul a susținut în esență că

nu are calitate procesuală în cauză astfel încât se impunea respingerea cererii

de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.

De asemenea, a susținut că nicio cerere de

chemare în garanție a recurentului, nu poate fi admisă, întrucât raportul de

muncă este între reclamant pe de o parte și instituția în care acesta își desfășoară

activitatea pe de altă parte.

Examinând cauza în raport cu actele și

lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte constată că cererea de

chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în mod greșit a fost

admisă de către instanța de fond.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între autoritatea

chemată în garanție și autoritățile pârâte nu există un raport juridic

obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina

Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind

finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art. 34

din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt

și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a

fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru

proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu

încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani,

comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări

detaliate" [alin. (l)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează

proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite

asupra acestora. In caz de divergență hotărăște Guvernul".

Astfel

fiind, Înalta Curte va admite recursul formulat de Ministerul Economiei și

Finanțelor și pe cale de consecință va respinge cererea de chemare în garanție

a acestuia.

Potrivit

art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu".

De

asemenea, conform art. 6 din acest act normativ polițiștilor li se acordă un

spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.

Or,

dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în

discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme

cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a

constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea

primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo

referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea

exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor

2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul

respectiv.

A

considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de

suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi

de neconceput și inadmisibil.

Astfel,

s-ar ajunge la situația ca un, drept patrimonial, a cărui existentă este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

In consecință, pentru considerentele reținute și în conformitate cu

dispozițiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de

Ministerul Economiei și Finanțelor, va modifica sentința atacată în sensul

respingerii cererii de chemare în garanție a acestuia, cu menținerea celorlalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 2734 din 6 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică sentința recurată în sensul că

respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.