ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1615/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 2 noiembrie 2007, reclamanta R.A.D.E.T a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.E, obligarea pârâtei să modifice art. 2 al Deciziei nr. 1464 din 28 septembrie 2007, în sensul că articolele rămase în divergență, respectiv art. 11, art. 12 alin. (4) și art. 13 alin. (1) din Propunerea de contract de vânzare-cumpărare nr. 1/2007, să rămână în formularea propusă de R.A.D.E.T. S-a arătat în acțiune că, după desfășurarea de negocieri, s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2006 de către SC E. București SA și R.A.D.E.T., contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea energiei termice din sistemul de alimentare centralizată, astfel cum a fost reglementat prin decizia A.N.R.E.

nr. 4/2000. Întrucât, cu ocazia negocierilor s-au ivit divergențe privind unele clauze contractuale, s-a declanșat, potrivit Ordinului Președintelui A.N.R.E. nr. 31 din 6 noiembrie 2002, procedura de soluționare a acestor neînțelegeri, rămânând în divergență art. 11, art. 12 alin. (4) și art. 13 alin. (1) din propunerea de contract de vânzare-cumpărare a articolelor menționate. Reclamanta a precizat că soluția adoptată prin Decizia nr. 1464 din 29 septembrie 2007, prin care A.N.R.E. a stabilit că articolele rămase în divergență rămân în varianta propusă de SC E.S. este contrară prevederilor Legii 325/2006, Legii 51/2006 și reglementărilor A.N.R.S.C.U.P.

În sprijinul acestei susțineri, reclamanta a arătat că potrivit prevederilor art. 42 alin. (9) din Legea 51/2006, factura pentru serviciile furnizate sau prestate se emite cel mai târziu până la data de 15 a lunii, în care prestația a fost efectuată, iar utilizatorii serviciilor de utilități publice sunt obligați să achite facturile reprezentând contravaloarea acestor servicii, în termen de 15 zile de la data primirii facturilor. În raport de aceste prevederi legale, reclamanta a considerat că varianta pe care a propus-o este cea care trebuia adoptată de autoritatea de reglementare și că prin măsura dispusă, A.N.R.E. i-a creat o însemnată pagubă. În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii 13/2007, Legii 51/2006, Legii 325/2006.

Pârâta a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (2) lit. f) din Legea 13/2007, A.N.R.E. stabilește conținutul contractului cadru de vânzare-cumpărare a energiei termice, contract care conține trei categorii de clauze minimale sau obligatorii, opționale sau disponibile pentru negociere și clauze noi pe care părțile convin să le exprime în contract, cu rezerva de a nu contraveni clauzelor minimale. S-a precizat că art. 2 al Deciziei nr. 1464/2007 este adoptat în conformitate cu prevederile contractului cadru de vânzare-cumpărare a energiei termice, aprobat prin Decizia Președintelui A.N.R.E. nr. 4/2000 și că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 alin. (9) din Legea 51/2006, deoarece R.A.D.E.T.

nu este în situația beneficiarului serviciilor de utilități publice. Pârâta a mai precizat că decizia președintelui A.N.R.E. nr. 4/2000 a fost supusă controlului judecătoresc, iar prin sentința nr. 579/2000, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 363/2001 a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 2024 din 2 iulie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios a admis acțiunea reclamantei R.A.D.E.T, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.E. A fost anulat art. 2 al Deciziei nr. 1464 din 28 septembrie 2007 a Președintelui A.N.R.E. A fost obligată pârâta să modifice art. 2 al deciziei contestate, în sensul că articolele rămase în divergență, respectiv art. 11, art. 12 alin. (4), art. 13 alin. (1) din Propunerea de contract de vânzare-cumpărare să rămână în formularea propusă de R.A.D.E.T.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că interpretarea pârâtei contravine dispozițiilor art. 39 din Legea 325/2006, potrivit cărora drepturile și obligațiile operatorilor serviciilor și ale utilizatorilor de energie termică se detaliază în regulamentul cadru al serviciului public de alimentare cu energie termică și în prevederile contractului cadru de furnizare a energiei termice elaborate de A.N.R.S.C. se completează cu prevederile Legii 51/2006.

A mai arătat judecătorul fondului că, în situația în care reclamanta plătește SC E. SA București contravaloarea a jumătate din consumul de energie termică contractat în luna de facturare anticipat cu circa 15 zile înainte de expirarea lunii și încasează de la beneficiari sumele pentru energia termică furnizată la jumătatea lunii următoare, este evident că o perioadă de jumătate de lună calendaristică reclamanta nu poate achita sumele datorate, existând premisa certă și constantă că reclamanta va achita lunar penalități de întârziere către SC E.S. S-a apreciat astfel că prin actul administrativ emis de pârâta A.N.R.E. s-a produs reclamantei o vătămare a drepturilor sale legitime. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.R.E., considerând-o nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu interpretarea greșită a legii, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Recurenta a precizat că, în baza prerogativelor legale cuprinse în legea energiei electrice nr. 13/2007, A.N.R.E. are competența de a soluționa neînțelegerile dintre producătorul de energie termică (vânzătorul) și furnizorul (cumpărătorul) de energie termică. A precizat recurenta că aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă cu privire la decizia A.N.R.E. nr. 1464/2007 vizează clauzele minimale obligatorii cuprinse în contractul cadru de vânzare-cumpărare a energiei termice, aprobat prin decizia nr. 4/2000 a Președintelui A.N.R.E. A fost criticată hotărârea primei instanțe și cu privire la faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nerezultând în mod clar și precis ce prevederi din lege au fost nesocotite la adoptarea deciziei.

A fost invocată greșita aplicare a legi și că din considerentele hotărârii nu rezultă care au fost argumentele care au stat la baza hotărârii pronunțate. De asemenea, în motivele de recurs s-a arătat că în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii 51/2006, întrucât activitatea de producere a energiei termice nu se află sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților publice locale. Recurenta a susținut că nu sunt aplicabile prevederile Legii 51/2006 privind serviciile comunitare de utilități publice, deoarece acestea reglementează relația dintre furnizorul de energie termică în calitate de operator al serviciului public și consumatorul de energie termică în calitate de utilizator, iar în speță relația contractuală se derulează între producătorul de energie termică și furnizorul de energie termică.

Examinând motivele de recurs formulate de pârâta recurentă și hotărârea primei instanțe, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1464 din 28 septembrie 2007, A.N.R.E. a decis, cu ocazia soluționării neînțelegerilor apărute între SC E. București SA și R.A.D.E.T., ca articolele rămase în divergență, respectiv art. 11, art. 12 alin. (4) și art. 13 alin. (1) din Propunerea de contract de vânzare cumpărare nr. 1/2006 rămân în formularea varianta ELCEN – SEB din cadrul procesului verbal de negociere. Reclamanta a considerat că decizia respectivă este nelegală, fiind contrară prevederilor Legii 325/2006 și Legii 51/2006. Judecătorul fondului a apreciat că într-adevăr decizia A.N.R.E. este contrară dispozițiilor art. 39 din Legea 325/2006.

Din examinarea hotărârii, se constată că aceasta nu este motivată, așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Potrivit textului precizat, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat apărările părților. În considerarea acestor cerințe legale, judecătorul fondului trebuia să verifice susținerile formulate de autoritatea pârâtă în întâmpinare, respectiv dacă decizia A.N.R.E. 1464/2007 este conformă cu prevederile contractului cadru de vânzare-cumpărare energie termică, aprobat prin Decizia Președintelui A.N.R.E. E nr. 4/2000, dacă în speță sunt aplicabile prevederile din Legea 51/2006 privind serviciile publice comunitare.

Hotărârea primei instanțe nu este motivată, judecătorul fondului făcând o scurtă trimitere la conținutul dispozițiilor art. 39 din Legea 325/2006, fără însă a arăta care sunt motivele pentru care interpretarea dată de pârâtă contravine prevederilor art .39 din Legea 325/2006 și, mai mult, fără a se preciza de ce anume propunerea de contract formulată de reclamantă este legală. Referirea la faptul că prin plata anticipată a facturii se creează premiza certă și constantă ca reclamanta să achite lunar penalități de întârziere către SC E.S. se situează în afara naturii pricinii și poate să justifice numai interesul reclamantei în promovarea acțiunii. Însă, prima instanță trebuia să examineze dacă decizia contestată este legală, respectiv dacă aceasta a fost adoptată cu respectarea tuturor cerințelor legilor care au aplicabilitate în domeniul respectiv.

Așa cum s-a precizat mai sus, hotărârea instanței de fond nu este motivată, iar în lipsa motivării și în situația în care instanța a făcut doar o scurtă trimitere la prevederile unui singur text de lege, fără a examina și apărările pârâtei, Înalta Curte nu poate exercita controlul legalității și temeiniciei hotărârii, potrivit argumentelor ce se vor enunța în continuare. Căile de atac se exercită de partea nemulțumită de hotărârea unei instanțe și reprezintă mijlocul procesual prin care se realizează pe calea justiției protecția dreptului subiectiv sau al interesului, și ele se constituie ca un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre. În situația în care hotărârea nu este motivată, instanța de control judiciar nu poate să analizeze dacă hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, pentru că hotărârii îi lipsesc elementele esențiale.

Legiuitorul a stabilit în sarcina judecătorului obligația legală de a motiva în fapt și în drept hotărârea, întrucât în hotărâre trebuie să se explice părților,atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au condus la adoptarea soluției. În lipsa motivării, nici părțile nu sunt în măsură să realizeze legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești și nici instanța de control nu poate să exercite controlul judiciar în limitele stabilite de lege. Înalta Curte arată că prin nemotivarea hotărârii se aduce atingere și prevederilor art. 6 din C.E.D.O. privind procesul echitabil, așa cum a fost consolidat textul în practica Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, arătăm că potrivit jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil este înfrântă atunci când o instanță a motivat pe scurt hotărârea, fără a examina în mod real problemele esențiale care au fost supuse spre analiză.

În cauza de față, în mod cert judecătorul fondului nu a analizat apărările pârâtei și de altfel nici nu a realizat o analiză efectivă a cauzei supuse judecății. Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de recurs privind nemotivarea hotărârii în fapt și în drept este întemeiat, ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a sentinței, urmând ca în rejudecare instanța de fond să aibă în vedere și toate celelalte critici formulate în recurs de pârâta recurentă. Instanța de fond va avea în vedere la rejudecarea cauzei și prevederile art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 R, în sensul de a pune în discuția părților și introducerea în cauză a SC E.S. SA ca parte a contractului de vânzare cumpărare, în raport de care a luat naștere divergența soluționată prin Decizia nr. 1464 din 28 septembrie 2007 a Președintelui A.N.R.E.

, care formează obiectul controlului judiciar. Participarea procesuală a acestui subiect de drept se impune în vederea îndeplinirii cerințelor art. 6 din C.E.D.O., privind procesul echitabil. În situația în care această parte a contractului nu participă la judecarea cauzei care o privește în mod direct este lipsită de dreptul de a-și susține clauzele contractuale pe care le-a propus. Soluția se impune și pentru a se asigura opozabilitatea hotărârii față de SC E.S. SA, deoarece în materia actelor administrative cu caracter individual, efectele hotărârii judecătorești se întind numai inter partes, respectiv numai între părțile în litigiu. Având în vedere, atât prevederile art. 261 C. proc. civ., cât și prevederile art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe este nemotivată, așa încât în baza art.312 C. proc.

civ. și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recursul va fi admis, se va casa sentința primei instanțe, cu trimitere pentru rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.R.E. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2009.