ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4350/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin hotărârea nr. 571

din 19 iunie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins

contestația formulată de S.E.C., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova, împotriva Hotărârii nr. 103 din 8 mai 2008 a Secției pentru procurori

a Consiliului Superior al Magistraturii.

Pentru a hotărî

astfel, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că Hotărârea

nr. 103 din 8 mai 2008 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, prin care s-a dispus încetarea detașării recurentului la

Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, este legală,

reținând următoarele:

Potrivit prevederilor

art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

detașarea magistraților se dispune de către Consiliul Superior al

Magistraturii, cu acordul scris al judecătorului sau procurorului, la

solicitarea instituției unde magistratul urmează a fi detașat.

Legea stabilește cele

doua condiții ale detașării: existența solicitării unei instituții și acordul

magistratului care urmează a fi detașat iar, în lipsa uneia dintre aceste

condiții, instituția detașării nu mai subzistă.

Raportat la

prevederile legale susmenționate, petentul a apreciat că, prin simetrie, la

încetarea detașării trebuie solicitat acordul magistratului detașat.

Potrivit

dispozițiilor art. 9 din Regulamentul privind transferul și detașarea

judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor

și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor

în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin

Hotărârea nr. 193 din 9 martie 2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,

„detașarea poate înceta, anterior duratei pentru care a fost dispusă, la

cererea instituției care a solicitat detașarea ori a magistratului

detașat", reglementându-se prin norme imperative, în concordanță cu

dispozițiile legii, cele două posibilități de încetare a detașării, altele

decât cele de drept; aceste dispoziții legale au în vedere lipsa uneia dintre

condițiile detașării și anume: cererea instituției de încetare a detașării,

care presupune lipsa sau retragerea solicitării de detașare și cererea

magistratului detașat de încetare a acesteia, care presupune lipsa sau

retragerea acordului asupra detașării.

Încetarea detașării

în cadrul Ministerului Justiției presupune și încetarea funcției de conducere

deținută, însă nu constituie o revocare din funcția de conducere reglementată

de Legea nr. 303/2004, deoarece numirea în această funcție a fost dispusă pe

cale administrativă, prin Ordin al ministrului justiției.

În concluzie, se

arată în considerentele hotărârii atacate, Consiliul Superior al Magistraturii

nu are competență de numire sau revocare în, respectiv din, funcții de

conducere în cadrul instituțiilor unde magistratul este detașat.

Împotriva hotărârii

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, considerând-o nelegală, S.E.C.

a declarat recurs, în motivarea căruia susține, în esență, următoarele:

Nu i s-a cerut

niciodată acordul pentru încetarea detașării și nici nu a fost informat despre

această măsură.

Ori, arată

recurentul, este vădit nelegal a se dispune încetarea detașării la simpla

cerere a instituției care a cerut-o inițial, în absența acordului celui

detașat.

Instituția detașării,

în ceea ce privește revocarea sau încetarea acesteia, nu este reglementată în

legile speciale privind statutul și cariera magistraților, care constituie o

categorie distinctă de personal ce nu se supune regimului aplicabil

salariaților, însă este guvernată de principiile fundamentale ale dreptului

muncii.

Cum Legea nr. 53/2003

C. muncii și Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată,

stabilesc condițiile detașării dar nu și revocarea sau încetarea acesteia,

arată recurentul, în reglementările aplicate ar trebui regăsite principiile

general valabile în materia „actului juridic" și „contractelor".

Invocând faptul că

detașarea și numirea ca director de penitenciar au fost operate în Carnetul de

Muncă, „intrând în circuitul civil și producând efecte urmare acordului de

voință al Ministerului Justiției și recurentului", conform prevederilor

art. 58 din Legea nr. 303/2004, recurentul susține că acest acord de voință (

mutuus

conssensus

), prin simetrie, ar fi trebuit să stea la baza și a încetării

detașării (

mutuus dissensus

).

De asemenea, arată

recurentul, solicitându-se direct „încetarea detașării", s-a eludat

metodologia de predare-primire a funcțiilor de conducere din sistemul

administrației penitenciarelor, aprobată prin Ordinul ministrului justiției nr.

2013/C/2006, care stabilește că, pentru funcția de director de penitenciar se

realizează o serie de acte de inventariere și apreciere a situației operative a

instituției, activitate ce se desfășoară într-un interval de timp de 11-22 zile

și se consemnează într-un proces-verbal care se avizează de structura ierarhic

superioară.

Intimatul, susține

recurentul, prin hotărârea atacată a încălcat prevederile art. 6 lit. a) și b)

din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de

discriminare și și-a încălcat atribuțiile prevăzute de lege dispunând asupra

carierei unui magistrat în mod discreționar.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate în recurs și a apărărilor intimatului, ținând seama

de înscrisurile depuse la dosar și de normele aplicabile în materia supusă

analizei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Ordinul

ministrului justiției nr. 2288 din data de 6 august 2003, S.E.C. a fost

detașat, pentru o perioadă de 3 ani, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Prahova la Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor, în funcția

de director al Penitenciarului Ploiești, începând cu data de 1 august 2003, iar

prin Hotărârea nr. 195 din data de 22 august 2006 a Secției pentru procurori a

Consiliului Superior al Magistraturii și prin Ordinul ministrului justiției nr.

2119/C din 19 septembrie 2006 s-a dispus prelungirea detașării și, respectiv,

numirea recurentului pe perioada detașării în funcția de conducere deținută.

Prin Hotărârea nr.

103 din 8 mai 2008 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al

Magistraturii, în temeiul prevederilor art. 58 alin. (1) și (5) din Legea nr. 303/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, și avându-se în vedere

dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 9 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea

nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus încetarea

detașării recurentului la Ministerul Justiției, Administrația Națională a Penitenciarelor.

Conform dispozițiilor

art. 58 din Legea nr. 303/2004 „Consiliul Superior al Magistraturii dispune

detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte

instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul

Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate

acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de

demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la

instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale" [alin. (1)]

și „După încetarea detașării, judecătorul sau procurorul revine în funcția

deținută anterior" [alin. (5)].

De asemenea, potrivit

prevederilor art. 5 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin

Hotărârea nr. 193/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, detașarea

judecătorilor la alte instanțe și a procurorilor la alte parchete, sau a

judecătorilor și a procurorilor la Consiliul Superior al Magistraturii,

Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Ministerul

Justiției și unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, se dispune

de secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, cu acordul

scris al magistraților în cauză, la cererea președintelui instanței sau a

conducătorului parchetului la care se solicită detașarea.

Conform art. 9 din

același Regulament, „Detașarea judecătorului sau a procurorului poate înceta

anterior duratei pentru care a fost dispusă, prin hotărârea secției

corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, la cererea celui care

a solicitat detașarea ori a judecătorului sau procurorului detașat. Detașarea

poate înceta și la solicitarea motivată a președintelui instanței sau a

conducătorului parchetului la care funcționează judecătorul ori procurorul în

cauză".

Rezultă, din

dispozițiile legale și regulamentare mai sus citate, că detașarea magistraților,

ca, de altfel, și delegarea și transferul, este o măsură administrativă care

poate fi dispusă numai cu acordul acestora.

Cerința imperativă a

acordului magistraților în cazul celor trei forme de modificare a raportului

juridic dintre aceștia, pe de o parte, și instanța, parchetul sau instituția în

cadrul căreia își desfășoară activitatea, pe de altă parte, își găsește

rațiunea în chiar principiile constituționale ale inamovibilității,

stabilității și independenței judecătorilor și procurorilor, a căror protecție

este menită să o asigure.

În acest sens, sunt

prevederile art. 2 alin. (2) și art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora „Judecătorii inamovibili pot fi mutați prin transfer, delegare,

detașare sau promovare, numai cu acordul lor, și pot fi suspendați sau

eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege", respectiv

„Procurorii care se bucură de stabilitate pot fi mutați prin transfer, detașare

sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegați, suspendați sau

eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege".

Dintre cele trei

forme de modificare a raportului juridic de funcție al magistratului, numai

transferul se dispune la cererea magistratului, delegarea și detașarea fiind

dispuse exclusiv la solicitarea instanțelor, parchetelor sau instituțiilor la

care, din cauze obiective, se impune delegarea sau detașarea; transferul se

dispune, așadar, „în interesul magistratului", pe când delegarea și

detașarea se dispun „în interesul instituției".

Relevante în acest

sens sunt dispozițiile art. 6 din Regulamentul sus menționat, potrivit cărora

„Cererea de detașare însoțită de acordul scris al judecătorului sau al

procurorului a cărui detașare se solicită se depune la Consiliul Superior al

Magistraturii" [alin. (1)] iar „Direcția resurse umane și organizare

solicită punctul de vedere al președintelui instanței sau al conducătorului

parchetului la care funcționează judecătorul sau procurorul și întocmește, în

termen de cel mult 15 zile de la primirea cererii, un referat în care prezintă

datele relevante privind cariera judecătorului sau a procurorului, situația

posturilor vacante și a celor ocupate la cele două instanțe, respectiv

parchete, precum și volumul de activitate și încărcătura pe judecător sau

procuror la instanțele sau parchetele implicate în procedura de detașare" [alin.

(2)].

Fundamentul

(cauza) instituției detașării nu îl constituie, deci, acordul părților ci

situația obiectivă privind volumul de activitate, invocată de instanța, parchetul

sau instituția solicitantă și constatată de autoritatea competentă să dispună

detașarea; odată încetată această situație obiectivă, încetează și rațiunea

detașării, legea necondiționând de acordul magistratului decât începutul nu și

încetarea acestei măsuri.

Rezultă, deci,

că detașarea nu este rezultatul unui acord de voință între părți, în sensul

dreptului comun, ci o măsură administrativă dispusă din inițiativa și în

interesul instanței, parchetului sau instituției publice în care urmează să-și

desfășoare activitatea magistratul, dacă acesta își exprimă acordul.

Detașarea este,

așadar, o măsură administrativă al cărei caracter rămâne unilateral, condiția

acordului de voință al magistratului vizat, care este liber să consimtă sau nu,

nefiind de natură să confere un caracter bilateral, sinalagmatic acestei

măsuri, impuse de necesități obiective legate de buna desfășurare a activității

din cadrul instanței, parchetului sau instituției publice care o solicită iar

nu de motive subiective.

Cum a fost

dispusă „Pe perioada detașării", numirea recurentului în funcția de

director al Penitenciarului Ploiești a încetat odată cu detașarea.

Raportat la cele

de mai sus, rămân fără temei și susținerile recurentului, potrivit cărora

hotărârea atacată ar fi discriminatorie în ce privește cariera sa și că ar

eluda metodologia de predare-primire a funcțiilor de conducere din sistemul

administrației penitenciarelor, cu atât mai mult cu cât, în ce privește această

din urmă susținere, instituția interesată nu a invocat ea însăși acest aspect.

Pentru

considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

formulat în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și va menține, ca

fiind temeinică și legală, hotărârea nr. 571 din 19 iunie 2008 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul

declarat de S.E.C. împotriva hotărârii nr. 571 din 19 iunie 2008 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 noiembrie 2008.