ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul C.N. a chemat în

judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări

Sociale (C.N.P.A.S.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța,

pârâta să fie obligată la soluționarea cererii de majorare a indemnizației

primite în temeiul dispozițiilor Decretului Lege nr. 118/1990, republicat și

ale Legii nr. 189/2000, în sensul admiterii acesteia.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că

prin Decizia nr. 5287 din 17 iunie 2003 i s-a admis cererea de stabilire a

calității de beneficiar în sensul Legii nr. 189/2000 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate politic de către regimurile instaurate

politic, stabilindu-se că drepturile i se acordă începând cu 1 aprilie 2003

pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. A mai precizat reclamantul

că la stabilirea drepturilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 lit. c)

din Legea nr. 189/2000, situație ce se regăsește și în Decretul Lege nr. 118/1990

la art. 1 lit. e).

Temeiul de drept al acțiunii reclamantului

este Legea nr. 232/2006 de modificare a Decretului 118/1990, prin aceasta,

mărindu-se indemnizația acordată pentru beneficiarii act normativ menționat.

Prin întâmpinare, Casa de Pensii a Municipiului

București a invocat excepția de necompetență materială, respinsă de instanța de

fond prin încheierea din 25 iunie 2007, care a reținut că reclamantul este

beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000, art. 1 lit. c), în speță fiind

vorba despre o strămutare etnică, față de care competența aparține Curții de

Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2049 din 10

septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului C.N. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a

reținut că acțiunea reclamantului este determinată de refuzul pârâtei Casa de

Pensii a Municipiului București de mărire a indemnizației solicitate de

reclamant în temeiul Legii nr. 232/2006 de modificare a Decretului nr. 118/1990.

A mai constatat prima instanță că Legea nr. 232/2006,

într-adevăr, modifică Decretul nr. 118/1990, însă această modificare nu aduce

vreun beneficiu în sensul creșterii indemnizației, întrucât reclamantului i s-a

acordat reparațiune materială în sensul dispozițiilor Legii nr. 189/2000.

S-a mai reținut că Decretul Lege nr. 118/1990

acorda drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice, cât și celor

persecutate din motive etnice, însă prin apariția Legii nr. 189/2000, privind

aprobarea O.G. nr. 105/1999 pentru modificarea și completarea Decretului Lege nr.

118/1990, s-a făcut distincție evidentă între cele două persecuții astfel că

solicitarea reclamantului apare vădit neîntemeiată. A concluzionat instanța de

fond că această situație rezultă și din conținutul Notei de la finele Decretului

Lege nr. 118/1990 în care se consemnează că „Legea nr. 189/2000 publicată în M.

Of. nr. 553/8.11.2000 devine din act modificator, act cu funcție de bază conex

la Decretul Lege 118/1990".

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs,

în termen legal, reclamantul C.N., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 - art. 316 C. proc. civ.

și făcând referire expresă la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin criticile formulate recurentul-reclamant

arată, în esență, că Decretul Lege nr. 118/1990 a avut inițial ca obiect

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ulterior fiind modificat

prin O.G. nr. 105/1999, la rândul ei aprobată cu modificări de Legea 189/2000,

în baza căreia i s-au stabilit și drepturile acordate persoanelor persecutate

din motive etnice în perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945. În continuarea

raționamentului său, recurentul-reclamant susține că având în vedere această

succesiune a actelor normative menționate, este cert că Legea nr. 232/2006 de

modificare a Decretului Lege nr. 118/1990 se aplică și persoanelor care

beneficiază de drepturi stabilite prin actul modificator al Decretului Lege,

respectiv Legea 189/2000 de aprobare a O.G. nr. 105/1999, în mod greșit

instanța de fond reținând că cele două acte normative sunt distincte, reglementând

situații diferite.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport de

actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind.1 C.

proc. civ., Curtea reține următoarele:

Prin Hotărârea nr. 5287 din 17 iunie 2003

Comisia pentru aplicarea Legii 189/2000 i-a stabilit reclamantului C.N.

calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea 189/2000,

pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, astfel cum acesta a

solicitat prin cererea nr. 6137 din 26 martie 2003, reținându-se că acesta s-a

refugiat din Basarabia în urma persecuțiilor exercitate din motive etnice.

În motivarea pretențiilor sale,

recurentul-reclamant invocă dispozițiile Legii nr. 232/2006 prin care s-au

majorat indemnizațiile acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990,

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite

prizonieri.

Analizând cele două acte normative invocate

în speță, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, care a făcut obiectul

modificării prin Legea nr. 232/2006 și Legea nr. 189/2000, în baza căreia

reclamantului i s-a recunoscut calitatea de refugiat din motive etnice, Înalta Curte

constată că, prin acestea se reglementează situații diferite, atât sub aspectul

perioadei istorice la care se referă, cât și cu privire la categoria

persoanelor cărora li se aplică.

Distincția reglementărilor reiese cu evidență

chiar din titlurile celor două acte, care practic, se exclud, în sensul că în

timp ce Decretul Lege nr. 118/1990 privește acordarea unor drepturi persoanelor

„persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite

prizonieri", Legea nr. 189/2000 se referă la persoanele persecutate din

motive etnice, de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6

septembrie 1940 - martie 1945.

Prin urmare, Decretul Lege stabilește

reparații materiale celor care având alte opinii politice au suferit

consecințele dictaturii comuniste, iar Legea 189/2000, se aplică persoanelor

care au fost persecutate din cauza originii lor etnice, în urma încheierii

tratatelor succesive de către România, prin care s-au cedat anumite teritorii

românești Ungariei și Rusiei, pe fondul izbucnii celui de-al doilea război

mondial.

Din actele dosarului, depuse inclusiv de

reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, rezultă cu certitudine

că acestuia i s-au aplicat exclusiv dispozițiile Legii nr. 189/2000, situația

sa încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 1 lit. c) din lege în sensul că

are calitatea de refugiat din motive etnice în perioada 6 septembrie 1940 - 6

martie 1945.

Argumentul invocat de recurentul-reclamant în

sensul că situația prevăzută de art. 1 lit. c) este aceeași cu cea stabilită

prin art. 1 lit. e) din Decretul Lege nr. 118/1990, nu poate fi primită, atâta

vreme cât premisele acestora sunt, după cum s-a arătat anterior, diferite atât

în ceea ce privește perioada la care se referă, cât și cauzele strămutării

(motive politice - dictatură comunistă în Decretul Lege nr. 118/1990, respectiv

persecuție etnică - regim hortyst sau sovietic în cazul Legii 189/2000).

Interpretarea făcută de recurentul-reclamant,

prin raportare la O.G. nr. 105/1999, ca act intermediar între Decretul Lege nr.

118/1990 și Legea 189/2000, nu poate fi acceptată, având în vedere că O.G. nr. 105/1999,

chiar dacă inițial s-a intitulat „de modificare a Decretului Lege nr. 118/1990",

în sensul introducerii la art. 1 din acesta a lit. a) care prevedea și situația

persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 - martie

1945, la două luni de la intrarea în vigoare (31 august 1999) a devenit Legea

189/2000, prin aprobarea cu modificări de către Parlament la data de 2

noiembrie 1999, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituția României.

Voința legiuitorului exprimată prin Legea nr.

189/2000 de aprobare și modificare a O.G. nr. 105/1999 a fost, în mod evident

de face o distincție clară între acest act normativ și Decretul Lege nr. 118/1990,

prin însăși schimbarea titlului ordonanței, care implicit i-a schimbat

caracterul de act modificator în act normativ cadru în domeniul acordării

drepturilor compensatorii pentru persoanele care au suferit persecuții etnice

în perioada indicată în lege.

În sprijinul acestei interpretări

logico-juridice este și dispozițiile diferite cuprinse în cele două acte

normative menționate, privitoare la competența soluționării cererilor formulate

în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, respectiv în baza Legii nr. 189/2000,

fiind constituite comisii specializate pentru fiecare dintre aceste două acte

normative.

În concluzie, față de situația că Legea nr. 232/2006

face referire expresă doar la Decretul Lege nr. 118/1990, adică la persoanele

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite

prizonieri, doar acestora aplicându-li-se majorarea indemnizației, efectele

acestei legi nu pot fi extinse asupra altor persoane aflate în situații

diferite și care sunt reglementate distinct într-un act normativ autonom.

Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat, constatând temeinicia și legalitatea sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.N., împotriva

sentinței civile nr. 2049 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai

2008.