ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale (C.N.P.A.S.), solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, pârâta să fie obligată la soluționarea cererii de majorare a indemnizației primite în temeiul dispozițiilor Decretului Lege nr. 118/1990, republicat și ale Legii nr. 189/2000, în sensul admiterii acesteia.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Decizia nr. 5287 din 17 iunie 2003 i s-a admis cererea de stabilire a calității de beneficiar în sensul Legii nr. 189/2000 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic de către regimurile instaurate politic, stabilindu-se că drepturile i se acordă începând cu 1 aprilie 2003 pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. A mai precizat reclamantul că la stabilirea drepturilor au fost avute în vedere prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, situație ce se regăsește și în Decretul Lege nr. 118/1990 la art. 1 lit. e). Temeiul de drept al acțiunii reclamantului este Legea nr. 232/2006 de modificare a Decretului 118/1990, prin aceasta, mărindu-se indemnizația acordată pentru beneficiarii act normativ menționat.

Prin întâmpinare, Casa de Pensii a Municipiului București a invocat excepția de necompetență materială, respinsă de instanța de fond prin încheierea din 25 iunie 2007, care a reținut că reclamantul este beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 189/2000, art. 1 lit. c), în speță fiind vorba despre o strămutare etnică, față de care competența aparține Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 2049 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului C.N. ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantului este determinată de refuzul pârâtei Casa de Pensii a Municipiului București de mărire a indemnizației solicitate de reclamant în temeiul Legii nr. 232/2006 de modificare a Decretului nr. 118/1990.

A mai constatat prima instanță că Legea nr. 232/2006, într-adevăr, modifică Decretul nr. 118/1990, însă această modificare nu aduce vreun beneficiu în sensul creșterii indemnizației, întrucât reclamantului i s-a acordat reparațiune materială în sensul dispozițiilor Legii nr. 189/2000. S-a mai reținut că Decretul Lege nr. 118/1990 acorda drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice, cât și celor persecutate din motive etnice, însă prin apariția Legii nr. 189/2000, privind aprobarea O.G. nr. 105/1999 pentru modificarea și completarea Decretului Lege nr. 118/1990, s-a făcut distincție evidentă între cele două persecuții astfel că solicitarea reclamantului apare vădit neîntemeiată. A concluzionat instanța de fond că această situație rezultă și din conținutul Notei de la finele Decretului Lege nr. 118/1990 în care se consemnează că „Legea nr. 189/2000 publicată în M. Of.

nr. 553/8.11.2000 devine din act modificator, act cu funcție de bază conex la Decretul Lege 118/1990". Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul C.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând generic dispozițiile art. 299 - art. 316 C. proc. civ. și făcând referire expresă la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin criticile formulate recurentul-reclamant arată, în esență, că Decretul Lege nr. 118/1990 a avut inițial ca obiect acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, ulterior fiind modificat prin O.G.

nr. 105/1999, la rândul ei aprobată cu modificări de Legea 189/2000, în baza căreia i s-au stabilit și drepturile acordate persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 - 6 martie 1945. În continuarea raționamentului său, recurentul-reclamant susține că având în vedere această succesiune a actelor normative menționate, este cert că Legea nr. 232/2006 de modificare a Decretului Lege nr. 118/1990 se aplică și persoanelor care beneficiază de drepturi stabilite prin actul modificator al Decretului Lege, respectiv Legea 189/2000 de aprobare a O.G. nr. 105/1999, în mod greșit instanța de fond reținând că cele două acte normative sunt distincte, reglementând situații diferite.

Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind.1 C. proc. civ., Curtea reține următoarele: Prin Hotărârea nr. 5287 din 17 iunie 2003 Comisia pentru aplicarea Legii 189/2000 i-a stabilit reclamantului C.N. calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, astfel cum acesta a solicitat prin cererea nr. 6137 din 26 martie 2003, reținându-se că acesta s-a refugiat din Basarabia în urma persecuțiilor exercitate din motive etnice.

În motivarea pretențiilor sale, recurentul-reclamant invocă dispozițiile Legii nr. 232/2006 prin care s-au majorat indemnizațiile acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990, persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri. Analizând cele două acte normative invocate în speță, respectiv Decretul Lege nr. 118/1990, care a făcut obiectul modificării prin Legea nr. 232/2006 și Legea nr. 189/2000, în baza căreia reclamantului i s-a recunoscut calitatea de refugiat din motive etnice, Înalta Curte constată că, prin acestea se reglementează situații diferite, atât sub aspectul perioadei istorice la care se referă, cât și cu privire la categoria persoanelor cărora li se aplică.

Distincția reglementărilor reiese cu evidență chiar din titlurile celor două acte, care practic, se exclud, în sensul că în timp ce Decretul Lege nr. 118/1990 privește acordarea unor drepturi persoanelor „persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri", Legea nr. 189/2000 se referă la persoanele persecutate din motive etnice, de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 - martie 1945. Prin urmare, Decretul Lege stabilește reparații materiale celor care având alte opinii politice au suferit consecințele dictaturii comuniste, iar Legea 189/2000, se aplică persoanelor care au fost persecutate din cauza originii lor etnice, în urma încheierii tratatelor succesive de către România, prin care s-au cedat anumite teritorii românești Ungariei și Rusiei, pe fondul izbucnii celui de-al doilea război mondial.

Din actele dosarului, depuse inclusiv de reclamant în susținerea cererii de chemare în judecată, rezultă cu certitudine că acestuia i s-au aplicat exclusiv dispozițiile Legii nr. 189/2000, situația sa încadrându-se în ipoteza prevăzută de art. 1 lit. c) din lege în sensul că are calitatea de refugiat din motive etnice în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945. Argumentul invocat de recurentul-reclamant în sensul că situația prevăzută de art. 1 lit. c) este aceeași cu cea stabilită prin art. 1 lit. e) din Decretul Lege nr. 118/1990, nu poate fi primită, atâta vreme cât premisele acestora sunt, după cum s-a arătat anterior, diferite atât în ceea ce privește perioada la care se referă, cât și cauzele strămutării (motive politice - dictatură comunistă în Decretul Lege nr. 118/1990, respectiv persecuție etnică - regim hortyst sau sovietic în cazul Legii 189/2000).

Interpretarea făcută de recurentul-reclamant, prin raportare la O.G. nr. 105/1999, ca act intermediar între Decretul Lege nr. 118/1990 și Legea 189/2000, nu poate fi acceptată, având în vedere că O.G. nr. 105/1999, chiar dacă inițial s-a intitulat „de modificare a Decretului Lege nr. 118/1990", în sensul introducerii la art. 1 din acesta a lit. a) care prevedea și situația persoanelor persecutate din motive etnice în perioada septembrie 1940 - martie 1945, la două luni de la intrarea în vigoare (31 august 1999) a devenit Legea 189/2000, prin aprobarea cu modificări de către Parlament la data de 2 noiembrie 1999, în temeiul art. 114 alin. (3) din Constituția României. Voința legiuitorului exprimată prin Legea nr. 189/2000 de aprobare și modificare a O.G.

nr. 105/1999 a fost, în mod evident de face o distincție clară între acest act normativ și Decretul Lege nr. 118/1990, prin însăși schimbarea titlului ordonanței, care implicit i-a schimbat caracterul de act modificator în act normativ cadru în domeniul acordării drepturilor compensatorii pentru persoanele care au suferit persecuții etnice în perioada indicată în lege. În sprijinul acestei interpretări logico-juridice este și dispozițiile diferite cuprinse în cele două acte normative menționate, privitoare la competența soluționării cererilor formulate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990, respectiv în baza Legii nr. 189/2000, fiind constituite comisii specializate pentru fiecare dintre aceste două acte normative.

În concluzie, față de situația că Legea nr. 232/2006 face referire expresă doar la Decretul Lege nr. 118/1990, adică la persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, doar acestora aplicându-li-se majorarea indemnizației, efectele acestei legi nu pot fi extinse asupra altor persoane aflate în situații diferite și care sunt reglementate distinct într-un act normativ autonom. Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, constatând temeinicia și legalitatea sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N., împotriva sentinței civile nr. 2049 din 10 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 mai 2008.