ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2876/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul C.A. a chemat în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta să elibereze o hotărâre prin care să i se recunoască calitatea de persoană refugiată din motive etnice. Hotărârea nr. 443 din 9 noiembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 de pe lângă Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, hotărâre primită de reclamant în data de 10 decembrie 2007, a fost înștiințat că i se contestă calitatea de persoană refugiată în altă localitate, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000, modificată și completată ulterior.

Prin sentința civilă nr. 45 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.A. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin. A anulat Hotărârea nr. 443 din 9 noiembrie 2007 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județeane de Pensii Caraș Severin. A obligat Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Caraș Severin să emită hotărârea de recunoaștere a calității reclamantului de refugiat și de acordare a drepturilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 105/1999, începând cu data de 1 iunie 2007. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor C.I., R.F., C.N.

și D.V., declarații atașate în copie la dosar, rezultă că reclamantul C.A. s-a refugiat în perioada octombrie 1940 - martie 1945, împreună cu părinții, din localitatea de domiciliu Cizer, în localitatea Turda din județul Cluj, iar de acolo în localitatea Sinaia, unde s-a stabilit ca refugiat. În anul 1943 reclamantul s-a mutat în localitatea Azuga, din județul Prahova, unde a domiciliat până în anul 1945. Refugierea reclamantului și a familiei sale a fost urmare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, după ce localitatea de domiciliu a familiei a fost ocupată de către armata și autoritățile maghiare și au început persecuțiile de natură etnică asupra populației de naționalitate română. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Caraș Severin, care a motivat, în esență, că declarațiile martorilor administrate în cauză nu au fost concludente, nu au fost clare și nu au putut dovedi susținerile reclamantului.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada sus menționată a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Conform art. 2 din Normele de aplicare ale O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană strămutată în altă localitate, în sensul acestei ordonanțe, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost nevoită să-și schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice, între altele fiind enumerate și persoanele refugiate. Înalta Curte a reținut că familia reclamantului, în luna octombrie 1940 a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu Cizer, cu căruța și câteva obiecte de primă necesitate, în localitatea Turda județul Cluj iar de acolo în localitatea Sinaia, unde s-au stabilit ca refugiați. În anul 1943 familia reclamantului s-a mutat în localitatea Azuga județul Prahova, unde a domiciliat până în anul 1945. Proba refugierii reclamantului și a familiei sale a fost dovedită prin declarațiile martorilor C.I., R.F., C.N.

și D.V., ale căror declarații autentificate sunt atașate la dosar. Dată fiind situația specială creată în urma Dictatului de la Viena, care a determinat refugierea unui număr mare de persoane din Transilvania de Nord în România, într-o perioadă de circa 15 zile, este considerată justificată absența unor evidențe oficiale complete a persoanelor refugiate. Legiuitorul a luat în considerare această situație excepțională și a acordat posibilitatea legală acestor persoane să facă dovada situațiilor respective prin audierea unor martori. Prin urmare, cum recunoașterea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 a fost în mod corect stabilită de către instanța de fond în beneficiul reclamantului C.A., se reține că sentința atacată cu recurs este legală și temeinică, iar recursul declarat în cauză este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Caraș Severin împotriva sentinței civile nr. 45 din 27 februarie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2008.