ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1093/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1093/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

I. Prin decizia penală nr. 3739

din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.I.L. împotriva

deciziei penale nr. 26/ A din 21 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția

penală și de minori.

A fost obligat recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că Tribunalul

Maramureș, secția penală, prin sentința penală nr. 335 din 27 iunie 2007, a

condamnat inculpatul S.M.I.L., la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de uz de fals prevăzută și pedepsită de art. 291 C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen.,

a suspendat condiționat executarea pedepsei, pe durata termenului de încercare

de 4 ani.

A aplicat pedeapsa accesorie

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. și în

baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării

pedepsei a dispus suspendarea pedepsei accesorii.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpat S.M.I.L. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie la înșelăciune

prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5)

C. pen.

A constatat că părțile

vătămate nu s-au constituit părți civile.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a

reținut

că

părțile

vătămate

M.M.L. și M.D. (soți), respectiv inculpatul S.M.I.L., se cunosc de mai mulți

ani, deținând societăți comerciale prin intermediul cărora au derulat relații

de afaceri.

În perioada 1997 -

1998 părțile vătămate au achiziționat

prin

contracte de

vânzare-cumpărare autentice, 3 imobile situate în municipiul

Baia

Mare și anume:

apartamentul de pe str. I.L. Caragiale de la

vânzătorii L.V. și L.M.

(primul cumnat al

inculpatului), conform contractului autentificat sub nr.

646 din 31 august

1998, apartamentul

de pe str. Petru Rareș

de la

vânzătorii S.L. și S.A. (părinții inculpatului)

conform

contractului

autentificat sub nr. 645

din 31 august 1998; casa de pe str. Marinarilor (de la inculpatul S.M.I.L.)

conform

contractului

autentificat sub nr. 12031

din 13 octombrie 1997.

După încheierea

contractelor, părțile vătămate și

-

au

înscris

dreptul de

proprietate în C.F., însă în cele 2 apartamente au

continuat să

locuiască inculpatul,

respectiv părinții

acestuia care au suportat toate cheltuielile

de

întreținere.

Împrejurarea susmenționată a fost motivată de părțile

vătămate

prin aceea că au

achiziționat imobilele

ca investiție, urmând a le valorifica în timp,

permițând

foștilor

proprietari să le folosească cu titlu gratuit,

date fiind bunele relații

existente între ei la

acea vreme.

În vara anului 2003,

partea vătămată M.M. a comunicat inculpatului că intenționează să vândă

apartamentele, întrebându-l dacă este

interesat să le

cumpere, în caz

contrar punându-se problema eliberării spațiilor.

Inculpatul

s-a

exprimat

că urmează să se decidă.

La data de 10

septembrie 2003, inculpatul S.M.I.L., însoțit fiind de

fratele

său,

martorul

S.D., s-au deplasat la B.N.P.

M.I. din

localitatea Șomcuta

Mare, primul având asupra sa procura

specială datată „

22 martie 1999” care

purta mențiunea emiterii B.N.P. B.G., Sediul Râmnicu Vâlcea. Procura sus-menționată

atesta în

mod nereal că

părțile vătămate M.M. și M.D. au împuternicit

pe

inculpatul

S.M.I.L. „să vândă oricărei persoane

interesate” casa și

cele două

apartamente

identificate prin numerele C.F. și topografice arătate,

mandatarul

urmând „a încasa

prețul vânzării și a încheia în formă autentică

contractul

de

vânzare-cumpărare”.

În considerarea

procurii sus-menționate, organul notarial a procedat la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10

septembrie

2003

potrivit căruia

inculpatul S.M.I.L., în calitate de împuternicit

al

părților

vătămate, vindea

martorului S.D. apartamentele și casa

identificate prin

numere C.F. și

numerele topografice, la prețul total de 735.000.000 lei. Ulterior, în

considerarea acestui contract, învinuitul S.D. și soția sa S.N. și-au înscris

dreptul de proprietate asupra imobilelor în C.F.

Cercetările efectuate

în cauză au stabilit că procura în discuție este falsă, în sensul că nu a fost

emisă cu consimțământul părților vătămate, respectiv

de

o

autoritate competentă. Potrivit înscrisurilor

existente la dosar,

numitul

B.G. a fost numit notar

public prin Ordinul nr. 1653/C/3 O.

O 7. 1999

însă, s-a înscris în R.B.N.

ale Curții de Apel Pitești doar la data de 30 septembrie 1999, când a început

să funcționeze, procura în litigiu nefiind înregistrată în evidența biroului și

nefiind semnată de notarul

susmenționat.

Totodată, raportul de

expertiză nr. 110.812 din 22 iulie 2004 întocmit de I.P.J.

Ma

ramureș - Serviciul

Criminalistic, a concluzionat că semnăturile de pe actul intitulat „procură

specială” de la rubrica „mandant” nu au fost executate de M.M. și M.D., iar

semnătura de pe reversul aceluiași act de la rubrica „notar public” nu a fost

executată de către notarul B.G.; această din urmă semnătură nu prezintă

elemente de asemănare cu cele ale inculpatului S.M.I.L.

La scurt timp după

încheierea contractului sus-menționat, martorul S.D. a încercat să intre prin

violență în posesia imobilului situat pe str. Marinarilor, declarându-se

proprietarul de drept al acestuia.

Sesizându-se în aceste

circumstanțe despre existența contractului de vânzare-cumpărare în litigiu,

părțile vătămate au formulat acțiune civilă în justiție,

care

a format obiectul

dosarului nr. 787/2003 al Judecătoriei Șomcuta Mare. Prin sentința civilă nr. 150

din 16 martie 2004 a instanței arătate, s-a admis acțiunea reclamanților și s-a

constatat nulitatea absolută a actului întitulat „procură specială” care poartă

mențiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 și, totodată, a

contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 831 din 10 septembrie 2003

prin care inculpatul a vândut fratelui său cele trei imobile; totodată s-a

dispus radierea înscrierii dreptului de proprietate al pârâților S.D. și S.N. din

C.F., referitor la cele 3 imobile.

Hotărârea instanței de

fond a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 41/ A din 11 februarie 2005 a

Curții de Apel Cluj, urmare respingerii, ca nefondat, a apelului

fo

rmulat de S.D. și ca

inadmisibil al celui formulat de inculpatul S.M.I.L

.

Inculpatul nu a recunoscut

săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată și a susținut

că în anul 1996 a împrumutat de la partea vătămată M.M. suma de 50.000 mărci,

iar pentru garantarea împrumutului a încheiat cu părțile vătămate contracte de

vânzare-cumpărare pentru cele trei imobile.

A mai arătat că, deoarece o

parte din împrumut a fost restituit, a apelat la părțile vătămate în sensul

acordării și a altor împrumuturi urmând ca până în anul 2000 să restituie toți

banii.

Referitor la proprietatea

celor 3 imobile a susținut că, deoarece figura inculpat într-un dosar de

evaziune fiscală, nu a înscris imobilele pe numele său.

În condițiile date, în 2003

deoarece părțile vătămate intenționau să plece în S.U.A. fără ca situația

juridică a imobilelor să fie reglementată, i-au înmânat o procură pe care a

prezentat-o notarului cu ocazia vânzării imobilelor, procură care s-a dovedit

ulterior că este falsă.

Prima instanță a motivat că

în legătură cu autenticitatea procurii speciale, de care inculpatul a înțeles

să se folosească în fața notarului nu se impun discuții, dată fiind soluția

pronunțată de Judecătoria Șomcuța Mare prin sentința civilă nr. 150/2004 prin

care s-a constatat nulitatea absolută a actului intitulat „Procură Specială”

care poartă mențiunea autentificării sub nr. 572 din 22 martie 1999 de către

notarul public B.G.

Prin aceeași sentință,

rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare cumpărare, încheiat în baza acestei procuri și radierea

dreptului de proprietate înscris în favoarea martorului S.D. și a numitei S.N.,

soția acestuia.

Prima instanță l-a achitat

pe inculpat pentru infracțiunea de participație improprie la infracțiunea de

înșelăciune cu motivarea că greșit se susține în actul de inculpare că

inculpatul l-a determinat pe notar să încheie contractul de vânzare cumpărare

uzând în acest scop de o procură specială falsificată și că în acest fel

notarul, în calitate de autor, ar fi săvârșit infracțiunea de înșelăciune, fără

vinovăție. Se mai arată că acțiunea de inducere în eroare specifică

infracțiunii de înșelăciune a avut consecințe asupra martorului (cumpărător) S.D.,

singurul care avea dreptul să se constituie parte civilă în cauză, dar S.D. a

fost scos de sub urmărire penală și a devenit martor în cauză.

Împotriva sentinței au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș și inculpatul.

Prin apelul parchetului,

sentința a fost criticată ca nelegală și netemeinică sub aspectul greșitei

achitări a inculpatului. S-a motivat că inculpatul a săvârșit infracțiunea de

participație improprie la înșelăciune, chiar dacă inducerea în eroare a

părților vătămate nu s-a realizat în mod direct prin prezentarea de către

inculpat a unei situații necorespunzătoare adevărului și în mod indirect prin

inducerea în eroare a notarului în sensul că inculpatul a fost împuternicit de

părțile vătămate să procedeze la vânzarea unor imobile, determinându-l pe notar

să încheie un contract de vânzare-cumpărare aparent valabil, având și

consecința producerii unor pagube în patrimoniul părților vătămate, prin

transmiterea proprietății celor trei imobile către S.D.

Inculpatul S.M.I.L. a

criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând, în esență că greșit a

fost condamnat pentru infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen.,

deoarece deși s-a stabilit că procura este falsă, acest lucru nu s-a putut

bănui că era falsă fiindu-i înmânată chiar de partea vătămată M.M.

În subsidiar, a solicitat

reținerea de circumstanțe atenuante, precum și scuza provocării, deoarece fapta

a fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de o

provocare din partea persoanei vătămate, produsă printr-o acțiune ilicită

gravă, astfel în ciuda plății datoriei, partea vătămată a refuzat întoarcerea

vânzării-cumpărării făcute în scopul garantării datoriei, garanție ce purta

asupra celor 3 imobile.

Curtea de Apel Cluj, secția

penală, prin decizia nr. 26/ A din 21 februarie 2008, a admis apelul

procurorului și a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

A desființat parțial

sentința doar sub aspectul greșitei achitări și a încadrării juridice.

Rejudecând, a schimbat

încadrarea juridică din infracțiunea de participație improprie la înșelăciune

prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen., raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5)

C. pen., în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3)

și (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 C. pen. A condamnat pe inculpat pentru

infracțiunea de înșelăciune, la pedeapsa de 5 ani închisoare și, la 2 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals prevăzută de art. 291 C.

pen. A înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., dispusă de prima

instanță pentru pedeapsa aplicată ca urmare a reținerii infracțiunii de uz de

fals.

În baza art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute

pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe timp de

2 ani.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Nemulțumit de această

hotărâre inculpatul, în termenul legal, a atacat-o cu recurs.

Prin motivele de recurs

scrise a solicitat casarea deciziei, menținerea sentinței în ce privește

achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen.,

raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. și achitarea pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 291 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. pen.

În subsidiar, invocând

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 12, 17 și

14 C. proc. pen.;

A cerut casarea deciziei și

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art.

215 alin. (1) și (2) C. pen. și aplicarea unei pedepse sub minimul special,

reținerea de circumstanțe și pentru infracțiunea prevăzută de art. 291 C. pen.

și reducerea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 81 sau 86

1

C.

pen.

Examinând hotărârile

atacate, în raport cu motivele invocate, Curtea constată în baza lucrărilor și

a materialului probator din dosarul cauzei, recursul nefondat.

Printr-o vastă și

convingătoare motivare instanța de apel a reținut că inculpatul a săvârșit atât

infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

pen., cât și infracțiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. S-a

motivat că după ce în anul 2003, părțile vătămate i-au spus inculpatului că

intenționează să vândă imobilele, oferindu-le spre cumpărare în caz contrar

cerându-i să le elibereze, inculpatul a pus la cale înșelarea părților

vătămate. Din raportul de expertiză grafologică efectuat în cauză rezultă că

procura prezentată la încheierea contractului de vânzare între inculpat

vânzător și fratele S.D. cumpărător, nu poartă semnăturile părților vătămate,

inculpatului și notarului public B.G. Procura specială datată 23 martie 1999

emisă de B.N.P. B.G. din Râmnicu Vâlcea nu putea fi emisă de acest birou,

deoarece B.G. a fost numit notar public ulterior datei de pe procură, 23 martie

1999, iar procura nu apare în registrele biroului.

Așa fiind, în mod corect,

s-a reținut că folosind o procură falsă care nu putea proveni de la părțile

vătămate, fiind ultimele persoane având interesul să piardă nu numai

proprietatea, ci și contravaloarea imobilelor și vânzând fratelui său

imobilele, prin scoaterea fără drept din patrimoniul persoanei vătămate a celor

3 imobile le-a produs un prejudiciu.

Instanța de apel a motivat

că nu poate fi reținută în cazul infracțiunii de înșelăciune circumstanța

legală a scuzei provocării, deoarece nu exista nimic ilicit în amenințarea

părții vătămate de a-și exercita atributele dreptului de proprietate (dreptul

de a vinde) în deplinătate, asupra imobilelor, care erau înscrise în cartea

funciară la numele său și al soției.

Nici motivul de recurs

privind greșita individualizare a pedepselor nu este fondat. Prin hotărârea a

cărei casare se cere, instanța a avut în vedere condițiile concrete ale

săvârșirii infracțiunii, vârsta inculpatului și mai ales faptul că prejudiciul

a fost recuperat, astfel că justificat a reținut circumstanțe atenuante și a

aplicat o pedeapsă situată la jumătatea minimului special al pedepsei prevăzute

în art. 215 alin. (5) C. proc. pen.

Recursul a fost respins, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar inculpatul obligat

în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la cheltuieli judiciare statului.

II. Împotriva acestei

decizii penale a declarat contestație în anulare condamnatul S.M.I.L. solicitând,

în temeiul cazurilor de contestație în anulare prevăzute de art. 386 lit. a) și

b) C. proc. pen., admiterea în principiu a acesteia, considerând că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte de lege, inculpatul nu a fost

legal citat, fiind în imposibilitate de prezentare și de a încunoștiința

instanța, întrucât se afla internat în spital sub tratament cu sedative.

Examinând admisibilitatea în

principiu a contestației în anulare de față în conformitate cu art. 391 alin.

(1) C. proc. pen. (fără citarea părților), Înalta Curte are în vedere, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare, că această contestație în anulare

formulată de contestatorul S.M.I.L. se privește ca inadmisibilă și urmează a fi

respinsă ca atare în temeiul textului de lege deja citat.

Astfel, sub aspectul

examinării în conformitate cu art. 391 alin. (2) C. proc. pen., a cererii de

contestare în anulare de față se are în vedere că, deși formal sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de acest text, respectiv contestația este făcută în

termenul prevăzut de lege și motivele pe care se sprijină aceasta sunt din cele

prevăzute în art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere că înscrisurile

depuse la dosarul cauzei nu susțin motivul corespunzător cazului de contestație

în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., ce desemnează situația

„când procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.”

Astfel, contestatorul

pretinde că deși a fost citat la adresa din municipiul Baia Mare, str. I.L. Caragiale,

județul Maramureș, aceasta reprezenta o adresă pur formală, întrucât a locuit

din luna mai anul 2007 în Municipiul București, str. Drumul Murgului.

Nepertinența criticii este

vădită, întrucât potrivit dispozițiilor exprese ale art. 177 alin. (2) C. proc.

pen., „dacă printr-o declarație dată în cursul procesului penal, învinuitul sau

inculpatul a indicat un alt loc pentru a fi citat, el este citat la locul

indicat”, ceea ce în speță, condamnatul nu a încunoștințat instanța de recurs

că nu mai locuiește la adresa sa de domiciliu deja indicată în municipiul Baia

Mare.

Așa fiind, rezultă că procedura

de citare a sa efectuată la domiciliul său a fost legal îndeplinită în

condițiile legii, respectiv, prin conformarea deplină la dispozițiile art. 177 alin.

(1) C. proc. pen.

Concomitent, nu este

întemeiată nici critica prin care se reține că pe perioada desfășurării

procesului în fața instanței de recurs, respectiv lunile septembrie – noiembrie

2008, a fost supus unui tratament neuro-psihiatric intens, fapt ce a determinat

imposibilitatea sa de prezentare în fața instanței și prin care se tinde la întemeierea

cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen.,

desemnat de ipoteza „când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat

cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și

de a încunoștința instanța despre această împiedicare”.

Prin urmare, rezultă fără

echivoc, că sus-numitul contestator S.M.I.L. nu a depus ori invocat dovezi

relative la cea de-a doua condiție pretinsă prin textul de lege sus-citat,

respectiv imposibilitatea de a încunoștința instanța de recurs despre

împiedicarea de a se prezenta la termenul la care s-a judecat cauza de către

acea instanță și care trebuie întrunită cumulativ cu condiția relativă la

existența obiectivată a acestei împiedicări.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul S.M.I.L. împotriva deciziei

penale nr. 3739 din 18 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală.

Obligă contestatorul la

plata sumei de  100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 martie 2009.