ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3903/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3903/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 800/F/2010

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 334 C.

proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului

I.A. din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.,

art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 215 alin.

(1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. și art. 31

alin. (2) rap. la art. 289 C. pen.

În baza art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C.

pen., a condamnat pe inculpatul I.A., cetățenia română, studii - liceul, fără

antecedente penale - la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale,

pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 291 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat același inculpat

la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 292 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat același inculpat

la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals de

declarații.

În baza art. 31 alin.

(2) rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a

condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea

de determinare la săvârșirea falsului intelectual.

În baza art. 33 lit. a),

34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii

celor patru pedepse aplicate, s-a dispus ca inculpatul I.A. să execute pedeapsa

principală cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C.

pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C.

pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

S-a constatat că

inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.

S-a luat act că

partea vătămată SC M.C.M. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Au fost admise în

parte, pretențiile civile formulate de părțile civile T.Ș. și D.S.G.

În baza art. 14

raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ. a fost

obligat inculpatul să plătească celor două părți civile, suma de 10.000 euro,

câte 5.000 euro fiecăreia, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune

morale.

A respins, ca

neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale solicitate de părțile

civile.

În baza art. 348 C.

proc. pen. s-a dispus anularea contractului falsificat de vânzare-cumpărare,

încheiat la data de 16 iunie 1996 între vânzătorul S.Ș. și inculpatul I.A., în

calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 3050 la Biroul Notarului Public

N.I., precum și a contractului de vânzare -cumpărare încheiat la data de 27

10.2005 între inculpatul I.A. în calitate de vânzător și SC M.C.M. S.R.L, în

calitate de cumpărător, autentificat la Biroul Notarului Public G.G., sub nr.

1010.

S-a respins cererea

de obligare a părților civile către partea vătămată SC M.C.M. S.R.L la plata

cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta.

Inculpatul a fost

obligat la cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul București a reținut următoarea situație de fapt:

În luna octombrie

2005, petenții T.Ș.G. și D.S.G., au formulat o plângere penală prin care au

arătat că numitul I.A. a vândut SC M.C.M. SRL reprezentată de numitul O.A.C.

terenul situat în București, în suprafață de 850 m

2

deși în

realitate, acesta ar fi proprietatea lor, fiind dobândit prin moștenire de la

bunicul lor D.G.

Ulterior, petentul

T.Ș.G. a reclamat notarii publici C.S., M.G.O., A.A.J. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.,

art. 246 rap. la art. 248

1

, art. 249 alin. (2), art. 289, art. 290

C. pen., motiv pentru care la data de 19 iunie 2007 s-a propus prin referat,

declinarea competenței de cercetare.

Prin Ordonanța

1134/P/2007 din 11 septembrie 2007 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru notarii publici

enumerați mai sus și disjungerea cauzei față de I.A.

Din cercetările

efectuate au reieșit următoarele aspecte:

La data de 27

octombrie 2005, a fost autentificat sub nr. 1010/2005 de către notarul public

G.G. un contract de vânzare-cumpărare prin care numitul I.A. transmitea SC M.C.M.

SRL reprezentată de O.A.C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața

de 825 m

2

conform actelor, respectiv 867 m

2

din

măsurători, situat în București, pentru suma de 165.000 euro.

La momentul

încheierii contractului, numitul I.A. a făcut dovada dreptului de proprietate

prin prezentarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3050

din 10 iunie 1996 la Biroul Notarului Public - N.I. (ulterior decedat) și a

extrasului de carte funciară nr. 20475 din 25 octombrie 2005 eliberat de Agenția

Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Din conținutul

acestui contract de vânzare-cumpărare a rezultat faptul că I.A. a dobândit

terenul prin cumpărare de la numitul S.Ș. (persoană ce nu a putut fi

identificată în baza de date, conform adresei Serviciului Public Comunitar de

Evidența Persoanelor al județului Ilfov) pentru suma de 80.000.000 lei.

Referitor la modul în care acesta din urmă a dobândit, la rândul său, imobilul

era menționată cumpărarea de la P.N. și P.M., conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 17120/1959 autentificat de Tribunalul Ilfov.

Cu privire la

contractul încheiat între S.Ș. și I.A., s-a reținut potrivit adreselor de la

arhiva camerei notarilor publici că încheierea de autentificare a pretinsului

act de vânzare-cumpărare nr. 3050 din 16 iunie 1996 nu corespunde realității,

pentru că, în această arhivă, la numărul indicat figurează declarația unei

persoane fizice. Mai mult, Biroul Notarial N.I. avea ca locație Bd. G.Ș. și nu

șos. O., așa cum a pretins inculpatul în declarațiile date.

Data la care a fost

încheiat contractul era o zi de duminică, puțin probabil pentru a se perfecta

un astfel de contract.

Modul efectiv în care

a avut loc încheierea acestui contract a ridicat instanței serioase semne de

întrebare cu privire la veridicitatea existenței acestuia în condițiile în care

inculpatul, audiat fiind a susținut că împreună cu S.Ș., după vizionarea

terenului și a documentelor de proprietate s-a deplasat la notarul la care s-a

făcut referire mai sus, a rămas în autoturism cu doi nepoți ai lui S.Ș. să

numere banii, reprezentând prețul tranzacției de 80.000.000 ROL, în timp ce

vânzătorul căruia i-a dat buletinul său de identitate a intrat la notar și i-a

adus în mașină contractul pe care el l-a citit după care în fața notarului l-a

semnat.

Din perspectiva

modului în care s-a pretins că acest contract ar fi fost încheiat s-au născut

dubii vis-a-vis de metodologia folosită de notar, fiind puțin probabil și

credibil ca prezența cumpărătorului să fie semnalată în fața notarului doar la

momentul semnării în timp ce plata prețului să se fi făcut în autoturism în

lipsa notarului.

Mai mult, conform

acelorași declarații ale inculpatului, date inclusiv în faza cercetării

judecătorești acesta a susținut că notarul s-a oferit să-i transcrie contractul

la judecătorie, contra sumei de 100 dolari SUA, întâlnindu-se ulterior cu

acesta și discutând la telefon, fiind surprinzător însă că numitul I.A. în

ciuda aspectelor relatate nu a fost în măsură nici la momentul judecății dar

nici la momentul urmăririi penale, moment mai apropiat de pretinsele fapte, să

indice un număr de telefon al acestui notar.

Un alt element ce a

probat vinovăția inculpatului l-a constituit semnătura aplicată de notarul

public N.I. ce figurează pe contractul menționat, semnătură care prin

compararea specimenului de semnătură a acestuia nu este reală.

Mai mult, impresiunea

ștampilei cabinetului notarului public N.I. nu este reală prin comparațiile

făcute în acest sens.

De asemenea, s-a

reținut ca relevantă în cauză și impresiunea ștampilei Judecătoriei Sectorului

1 București aplicată pe contract și a numărului 6021 din 19 iunie 1996 sub care

se pretinde că ar fi fost transcris în registrul de transcripțiuni, în

condițiile în care la acest număr în registrul transcripțiunilor Judecătoriei

Sectorului 1 București figurează ipotecă pe un contract de împrumut iar

ștampila reală aplicată pentru acea perioadă nu seamănă cu impresiunea de pe

contractul nr. 3050/1996 pretins a fi încheiat de I.A.

În afară de cele

prezentate s-a impus analizarea și a câteva elemente referitoare la așa-zisul

vânzător, numitul S.I. în referire la care există date că nu figurează în baza

de date a consiliului județean Ilfov conform adresei nr. 24615 din 16 ianuarie

2006.

Un alt element l-a

reprezentat istoricul dobândirii terenului deținut anterior acestei pretinse

vânzări dintre S.Ș. și I.A., de către numitul S.Ș. care conform contractului

numărul 3050/1996 ar fi fost dobândit prin cumpărare de la soții P.N. și P.M.

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 17120/959 autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

Prima observație

legată de acest istoric a fost că, potrivit răspunsului dat de M.A.I. -

Arhivele Naționale, Serviciul Relații cu Publicul conform adreselor din 21

ianuarie 2006 respectiv din 13 ianuarie 2006, a rezultat faptul că Tribunalul

Ilfov a funcționat numai până în anul 1952, astfel că în anul 1959 când se

pretinde că numitul S.Ș. ar fi cumpărat terenul conform contractului nr. 17120,

această instanță nu mai exista.

Cu privire la această

suprafață de 825 m

2

părțile vătămate T.Ș.G. și D.S.G., pretind că nu

a aparținut niciodată vreunei alte persoane, demonstrând cu înscrisuri că

terenul a aparținut bunicului lor D.G.

Astfel, conform

chitanței sub semnătură privată întocmită la 14 iunie 1966, s-a reținut că

numiții D.G. și G.D. au cumpărat suprafața de 300 mp, situată în str. T. de la

numiții P.M. și moștenitorii soțului P.N. defunct.

Prin chitanța sub

semnătură privată încheiată la 15 decembrie 1970, s-a reținut că D.G. și G.D.

au cumpărat de la D.H. și D.R. suprafața de 300 de mp, situată între str. Z. și

str. T.

Conform chitanței

încheiată la 22 martie 1971, a rezultat că D.G. a mai achiziționat o suprafață

de 225 mp în str.T.

Prin testamentul

existent s-a reținut că numitul D.G. a testat în favoarea nepoților săi de

fiică respectiv T.Ș.G. și D.S.G. terenul în suprafață totală de 850 mp, situat

în București str. T., testament autentificat la Notarul Public I.T., conform

încheierii de autentificare nr. 27018 din 16 decembrie 1994.

Audiate în cauză cele

două părți vătămate constituite părți civile, T.Ș.G. și D.S.G., au declarat că

defunctul D.G. a cumpărat suprafața de 300 mp de la numiții P.N. și P.M. și,

ulterior a mai cumpărat suprafața de 550 mp, de la D.H. și D.R., cele două loturi

totalizând suprafața de 850 mp, pe care aceștia și-au exercitat posesia în

continuu până în anul 2005 când inculpatul le-a tulburat-o.

Fără a discuta

legalitatea înscrisurilor sub semnătură privată a terenului (compus din cele

două parcele), s-a reținut însă ca și element care alături de celelalte

invocate demonstrează vinovăția inculpatului faptul că acesta în momentul

încheierii așa-zisului contract cu S.Ș. a cumpărat toată suprafață de 850 mp,

pretins a fi fost cumpărată la rândul ei de la cei doi soți P. printr-un

contract care s-a demonstrat că nu este real, în anul 1959 nemaiexistând

Tribunalul Ilfov la care se pretinde că ar fi fost înregistrat. Așadar, în

afara acestei inadvertențe s-a constatat că niciodată soții P. nu au deținut

această suprafață de 850 mp ci doar 300 mp pe care i-au înstrăinat lui D.G.

conform chitanței sub semnătură privată.

Inculpatul audiat,

inclusiv în fața judecătorului după reținerea spre judecare a prezentei

plângeri, a adoptat o atitudine de nerecunoaștere a faptei, în mod constant

arătând în esență că el este cel înșelat de către cel care s-a pretins a fi

proprietarul terenului, numitul S.Ș., fără a putea da însă vreo explicație

pertinentă pentru seria de inadvertențe la care a făcut referire mai sus

instanța cu exemplificare la faptul că vânzătorul nu există, că notariatul nu

exista acolo, că numărul de încheiere de autentificare nu este real, în

evidențe figurând altceva, că ștampila nu este reală, - lucruri pe care

inculpatul pretinde că le-a aflat ulterior.

Mai mult, inculpatul

a arătat că din anul 1996 data încheierii contractului și până în anul 2005, a

mers de nenumărate ori la terenul în litigiu dar niciodată nu a văzut părțile

vătămate.

Contrar acestei

susțineri părțile vătămate constituite părți civile D.S.G. și T.Ș. au pretins

că posesia terenului le-a fost tulburată abia în anul 2005, când inculpatul

I.A. le-a prezentat un înscris prin care pretindea că a cumpărat terenul de la

numitul S.Ș., după ce în prealabil venise și întrebase al cui este terenul. De

asemenea, ambele părți civile au declarat că terenul l-a avut bunicul său

începând din anii 1966 - 1970 în posesie permanentă, exercitată ulterior de

mama lor și de ei, nu și de alți vecini.

În cauză, s-a

procedat și la audierea martorilor G.E. și C.R., la propunerea celor două părți

civile, ambii învederând instanței că sunt vecini cu aceștia și că au

cunoștință despre terenul în litigiu. Ambii martori au precizat că terenul a

aparținut defunctului D.G., bunicul părților civile (martora G.E. arătând că

acesta a cumpărat în anul 1966 de la numiții P.N. și P.M. suprafața de 300 mp,

iar în anul 1970 de la D.H. suprafața de 550 mp), teren care a fost folosit în

continuu, mai întâi de D.G., ulterior de către cele două părți civile, până în

anul 2000 când terenul a fost ocupat. Totodată, s-a reținut din depozițiile

martorilor că pe acel teren situat în str. T., vecină cu Z. au fost construite

dependințe, respectiv o magazie, pomi fructiferi și viță-de-vie.

În faza de urmărire

penală, cele două părți civile au depus o serie de chitanțe prin care au

atestat faptul că impozitele și taxele la terenul pe care îl dețineau a fost

achitat în perioada 2000 - 2005 de către aceștia, pentru ambele roluri.

În cauză s-au emis

adrese către Direcția de Impozite și Taxe sector 1, care au comunicat referitor

la imobilul din str. T., că în evoluția istorică, rezultă că în anul 1999 au

figurat cu rol „Moșt. P.N.", cu impozitul neachitat, în anii 2000 - 2004

au figurat „Moșt. P.N.", cu teren și impozit achitat, iar în anul 2005 au figurat

I.A. și A.I. cu clădire și teren, cu impozit achitat.

În cursul cercetării

judecătorești s-a procedat și la audierea reprezentantului SC M.C.M. SRL

numitul O.A.C. care a arătat că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu

inculpatul s-a realizat în fața notarului public prețul fiind de 165.000 euro

plătit integral.

Martorul a arătat că

oferta de cumpărare a găsit-o pe un site de imobiliare și după ce un agent

imobiliar s-a întâlnit cu un angajat de-al său, fiind o ofertă atractivă s-a

prezentat și el ocazie cu care li s-au prezentat actele în original precum și

solicitarea ca plata să fie în numerar, pretextând că inculpatul are o datorie

la numitul D.A. (cel care în calitate de reprezentant al inculpatului s-a

prezentat la prima întâlnire cu angajatul meu) și că în acest fel acesta din

urmă își recuperează datoria.

De asemenea, martorul

a arătat că a fost însoțit de către avocat și că nimic nu li s-a părut în

neregulă chiar dacă prețul terenului a fost negociat și a fost într-adevăr mai

mic dar diferența nu era foarte mare în raport cu prețul pieței.

O.A.C. a arătat că la

câteva zile după ce a cumpărat și a dorit să ia în stăpânire terenul cele două

părți civile au pretins că sunt proprietari, astfel că au apărut o serie de

neînțelegeri, iar el nu a mai putut construi. Martorul a arătat că într-adevăr

a făcut oferta celor două părți vătămate în sensul cumpărării a câte unui

apartament pentru că în anul 2005, dacă ar fi reușit să construiască ar fi

obținut un profit suficient de mare care să acopere și acele costuri.

În cauză, s-a

procedat și la audierea angajatului SC M.C.M. SRL numitul B.G.M. care a arătat

că el a fost prima dată la vizionarea terenului împreună cu reprezentantul unei

societăți imobiliare și după ofertă le-au fost puse la dispoziție contractul,

extrasele de carte funciară, certificatul fiscal, prețul părându-i-se în

concordanță cu celelalte terenuri de vânzare.

Analizând toate

aceste probe produse și administrate atât în cursul cercetărilor efectuate în

faza de urmărire penală, dar și cu ocazia cercetării judecătorești Tribunalul a

constatat că participația și vinovăția inculpatului au suport probator.

Împotriva acestei

sentințe penale au declarat apel inculpații I.A. părțile civile D.S.G. și

T.Ș.G., precum și partea vătămată SC M.C.M. SRL.

Inculpatul I.A. a

solicitat reindividualizarea pedepsei sub aspectul reducerii cuantumului

acesteia și a modalității de executare, în sensul de a i se aplica suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere. A mai solicitat aplicarea prevederilor

dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen.

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 92/A din 25 martie

2011, a respins ca tardive apelurile declarate de părțile civile T.Ș. și D.S.G.

Prin aceeași decizie

au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul I.A. și

partea vătămată SC M.C.M. SRL împotriva Sentinței penale nr. 800/F/2010

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

A fost respinsă, ca

neîntemeiată, solicitarea apelantei părți vătămate SC M.C.M. SRL privind

acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs inculpatul, partea vătămată SC M.C.M. SRL și părțile

civile T.Ș. și D.S.G.

Prin recursul

declarat, inculpatul I.A. a solicitat casarea hotărârii atacate, în temeiul

art. 385

9

pct. 2, 10 și 9 C. proc. pen. în susținerea recursului, a

invocat următoarele critici:

- Instanța nu a fost

legal sesizată, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., sentința fiind nulă

absolut, întrucât judecătorul nu și-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că

probele existente la dosar sunt suficiente, pentru a reține cauza spre

judecare, ci a constatării în considerente că există indicii temeinice de

săvârșire a infracțiunilor pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or,

există contrarietate între considerente și dispozitiv, soluția care se impunea

fiind de desființare a soluției de neîncepere a urmăririi penale și cu

restituirea la procuror pentru completarea urmăririi penale.

Potrivit art. 300

alin. (2) C. proc. pen., în situația în care neregularitatea nu poate fi

înlăturată de îndată, actul de sesizare se restituie celui care l-a întocmit,

însă în cauză instanța nu îl putea restitui, aflându-se într-un conflict.

Pentru acest motiv,

instanța de apel trebuia să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare

la Tribunalul București pentru a completa cercetarea judecătorească.

- A doua critică

invocată a constat în nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri

esențiale, respectiv aplicarea procedurii judecății simplificate, pe care

instanța de apel a respins-o, arătând că respingerea cererii nu se impune a fi

motivată.

În ce privește

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., inculpatul a arătat că acest

text de lege este o normă mixtă, cu caracter procesual penal și de drept

substanțial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta timp cât există și norme de

drept substanțial, acestea sunt prevalente normelor procesual penale. Drept

urmare, instanța trebuia să constate că în cauză este incident textul art. 13

C. pen., întrucât normele care stabilesc alte limite de pedeapsă sunt norme de

drept substanțial mai favorabile.

Pentru acest motiv, a

solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de

apel.

- În subsidiar, a

solicitat casarea deciziei și aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., invocând

greșita individualizare a pedepsei, în raport de solicitarea expresă de a se

aplica dispozițiile art. 320

1

din C. proc. pen.

Prin recursul

declarat de părțile civile, acestea au solicitat respingerea recursului

declarat de inculpat, menținerea sentinței penale și obligarea inculpatului la

daunele materiale solicitate, cu rămânerea terenului în proprietatea lor.

Prin recursul

declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, aceasta a solicitat casarea ambelor

hotărâri și, reținând cauza spre rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului

penal, cu pronunțarea pe latura civilă dacă sunt îndeplinite condițiile art.

347 - 348 C. proc. pen., iar, în subsidiar, achitarea inculpatului pentru

infracțiunea de înșelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen., întrucât lipsește urmarea imediată, a pagubei.

În ce privește

motivul de încetare a procesului penal, a arătat că acesta vizează cele două

ipoteze, prevăzute de art. 385

9

pct. 17

2

teza I și II,

decizia fiind contrară legii, iar pe de altă parte, s-a făcut o greșită

aplicare a legii. A susținut că decizia contrazice dispozițiile art. 23 C.

proc. pen., deoarece soluția Tribunalului București a fost de achitare a unui

făptuitor, neexistând un act de punere în mișcare a acțiunii penale, astfel că

lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii

penale.

În dezvoltarea

aceluiași motiv de recurs, a arătat că, părțile vătămate s-au constituit părți

civile după citirea actului de sesizare.

La data de 23 martie

2010, la solicitarea sa, instanța a citit actul de sesizare, singurul motiv

fiind de a preciza constituirea de parte civilă, care garantează dreptul părții

vătămate de a formula o asemenea cerere și de a-și formula apărările. În ce

privește părțile vătămate T.Ș. și D.S.G., acestea s-au constituit părți civile

la urmărirea penală, însă nu s-au constituit legal, deoarece nu exista acțiune

penală, deci nu putea exista o acțiune civilă.

În ce privește modul

de soluționare a laturii civile, a susținut că în mod greșit s-a dispus

anularea contractului, în baza art. 14 alin. (3) teza a treia C. proc. pen. cu

referire la art. 998, 999 C. civ., întrucât acest text nu prevede sancționarea

și posibilitatea instanței de a anula un înscris. A arătat că este greșită

soluția și privitor la invocarea textului art. 348 C. proc. pen., care consacră

soluționarea pe cale separată a acțiunii civile, de vreme ce nu există o

acțiune penală. Totodată, modul de soluționare a laturii civile se îndepărtează

de legea civilă, întrucât părțile civile pretind că ar fi fost lezat dreptul

lor de proprietate, pentru că au moștenit terenul de la o persoană, printr-o

chitanță de mână. Or, actele erau obligatorii a fi efectuate în formă

autentică, astfel că nu au vocație, un interes legal, actual.

Examinând actele și

lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs invocate, Înalta Curte

constată următoarele:

recursul inculpatului I.A., acesta este fondat, în parte și urmează a fi admis,

în latură penală, dar nu pentru motivele invocate de acesta, ci în ce privește

greșita schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina

inculpatului, prin reținerea și a art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen.

Înalta Curte constată

că în mod greșit prima instanță a schimbat încadrarea juridică din

infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C.

pen. și art. 292 C. pen. aflate în concurs real în infracțiunile prev. de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. și art.

31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen.

Fapta inculpatului

constă în aceea că, folosind un înscris despre care știa că este fals, contr.

3050 din 16 iunie 1996, a încheiat la 27 octombrie 2005 contractul 1010/2005,

inducând în eroare pe cumpărătorul SC M.C.M. SRL, ceea ce întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de uz de fals (art. 291 C. pen.) și ale

infracțiunii de înșelăciune [art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen.].

Deși nu se face

expres referire în hotărâre, s-a reținut de către Parchet la momentul începerii

urmăririi penale în sarcina inculpatului și infracțiunea de fals în declarații,

constând în aceea că, la 27 octombrie 2005, la încheierea contractului 1010/2005

a declarat că nu este căsătorit, deși la acea dată, că și în 16 iunie 1996 era

căsătorit, declarație de natură să producă efecte juridice.

Prima instanță a

considerat că fapta inculpatului de a prezenta un înscris fals în baza căruia

notarul a încheiat un act ce nu reflectă adevărul reprezintă pe lângă

infracțiunea de uz de fals și participație improprie sub forma instigării la

infracțiunea de fals intelectual.

Înalta Curte

apreciază că, deși aparent, sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea art.

31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen., în realitate legiuitorul a

incriminat această acțiune a făptuitorului de a determina pe funcționar să

săvârșească un fals intelectual fără vinovăție, ca faptă penală distinctă,

aceea de uz de fals, constând în folosirea unui înscris despre care cunoaște că

este fals, în vederea producerii de efecte juridice.

A reține pentru

această unică acțiune două infracțiuni aflate în concurs ideal, deși valoarea

căreia i s-ar aduce atingere ar fi aceeași, încrederea în înscrisurile

destinate să producă efecte juridice, ar însemna o dublă agravare a situației

inculpatului.

De aceea, Înalta

Curte va înlătura schimbarea de încadrare juridică efectuată de prima instanță.

În baza art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C.

pen., va condamna pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani

închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea

pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 291 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe același

inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz

de fals.

În baza art. 292 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe același

inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

fals de declarații.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii

pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai

grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C.

pen., va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

Recursul inculpatului

este fondat și sub aspectul laturii civile a cauzei, pentru greșita obligare la

plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C.

proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de

daune morale.

Raportat la natura

infracțiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul, se constată că acestea

nu sunt infracțiuni contra persoanei, susceptibile de a genera suferințe

psihice care să poată fi convertite patrimonial.

Drept urmare, va fi

înlăturată obligarea inculpatului la plata către cele două părți civile, în

baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C.

civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

În ce privește

critica inculpatului, în sensul că instanța nu a fost legal sesizată, conform

art. 300 alin. (1) C. proc. pen., sentința fiind nulă absolut, întrucât

judecătorul nu și-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că probele

existente la dosar sunt suficiente, pentru a reține cauza spre judecare, ci a constatării

în considerente că există indicii temeinice de săvârșire a infracțiunilor

pentru care s-a efectuat urmărirea penală:

Din examinarea

actelor dosarului, se constată, într-adevăr, că terminologia uzată în

conținutul încheierii de desființare a ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală nu este una corespunzătoare din punct de vedere formal, dispozițiilor

exprese ale textului art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen.,

însă, din analiza considerentelor încheierii, rezultă că judecătorul a făcut

referire la probele strânse în cursul urmăririi penale, care începuse inițial.

Drept urmare,

analizând temeinicia soluției de scoatere de sub urmărire penală, judecătorul

s-a raportat și a analizat probele strânse în cursul urmăririi penale, după

care a constatat că ele sunt suficiente pentru a reține cauza spre judecare.

- critica privind

nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri esențiale, respectiv

aplicarea procedurii judecății simplificate, cerere respinsă de instanța de

apel:

Potrivit art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci

când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina

inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate

ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze

drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Din examinarea

actelor dosarului, rezultă că inculpatul a solicitat, prin apărătorul său, în

cuprinsul motivelor de apel, iar ulterior prin declarația din 23 februarie

2011, aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. în fața

instanței de apel.

Din lecturarea

considerentelor deciziei, rezultă că instanța a supus unei analize succinte

această cerere, la pagina 9 din hotărâre, însă nu a omis să se pronunțe asupra

cererii formulate de apărătorul inculpatului.

- în ce privește

susținerea că dispozițiile art. 320

1

din C. proc. pen. au caracter

procesual penal și de drept substanțial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta

timp cât există și norme de drept substanțial, acestea fiind prevalente

normelor procesual penale și că drept urmare, instanța trebuia să constate că

în cauză este incident textul art. 13 C. pen., aceasta nu este fondată.

Pentru a fi incidentă

aplicarea principiului legii penale mai favorabile, este necesar ca, după

săvârșirea infracțiunii și înainte de judecarea definitivă a cauzei să se fi

succedat una sau mai multe legi penale, iar una dintre acestea să conțină

dispoziții mai favorabile cu privire la faptele care constituie infracțiuni,

pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul

săvârșirii acestor fapte (potrivit art. 2 C. pen.).

Este adevărat că

dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. conțin dispoziții mai

favorabile cu privire la pedeapsa aplicabilă unor infracțiuni, însă acesta este

doar un efect al opțiunii pe care o are un inculpat în cadrul procesului penal,

cu privire la modul de desfășurare a judecății, procedură care atrage,

implicit, beneficii sub aspectul individualizării pedepsei la care îl condamnă

instanța. În consecință, dispozițiile menționate nu au caracter de lege penală,

întrucât, chiar dacă conțin dispoziții favorabile sub aspectul pedepselor,

acestea nu prevăd pedepse mai ușoare ce se aplică oricărui infractor, ci

modalitatea în care acestea pot fi stabilite într-un cuantum mai redus de

instanță.

Drept urmare, în mod

corect, instanța a constatat că nu este incident textul art. 13 C. pen. și că

nu sunt întrunite condițiile expres prevăzute de dispozițiile art. 320 C. proc.

pen., care stabilesc prevalarea de această opțiune a inculpatului doar până la

un anumit moment procesual.

declarate de părțile civile nu sunt fondate.

În prezenta cale de

atac, părțile civile nu puteau formula critici decât în ce privește respingerea

apelurilor lor ca tardiv declarate, orice alte critici pe fondul cauzei fiind

formulate omisso medio, întrucât nu au exercitat în termenul legal calea de

atac a apelului.

recursul declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, se constată că nu este

fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la

solicitarea de casare a ambelor hotărâri și, reținându-se cauza spre

rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct. lit. a) raportat la art. 10 lit.

f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, cu pronunțarea pe latura civilă

dacă sunt îndeplinite condițiile art. 347 - 348 C. proc. pen.

Susținerea

recurentei-părți vătămate că decizia contrazice dispozițiile art. 23 C. proc.

pen., deoarece soluția Tribunalului București a fost de achitare a unui

făptuitor, neexistând un act de punere în mișcare a acțiunii penale, astfel că

lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii

penale, nu este întemeiată.

Este adevărat că, în

cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 278

1

C. proc.

pen., legiuitorul nu a prevăzut expres toate actele procesuale specifice unui

proces penal tipic, de învinuire sau inculpare a făptuitorului, de tragere la

răspundere penală sau de învestire și sesizare a instanței, întrucât această

procedură este una atipică.

Din interpretarea

dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., rezultă că,

odată ce constată că există probe suficiente la dosar și reține cauza spre

judecare, cauza a trecut deja în faza de judecată, considerându-se implicit că

aceasta echivalează cu o parcurgere a fazelor anterioare judecății în primă

instanță, respectiv: a fost efectuată urmărirea penală, s-a exercitat acțiunea

penală, a fost legal sesizată instanța și învestită cu soluționarea cauzei.

Drept urmare, ajunsă

la acest moment procesual, al judecății în primă instanță, deși formal nu au

fost efectuate toate actele procesuale tipice unui proces penal a cărei acțiune

penală a fost exercitată, trebuie considerat că acestea au avut loc și s-a

putut păși în etapa judecății.

În consecință, constatând

că în realitate exista o infracțiune, un învinuit - dat fiind că soluția

procurorului fusese de scoatere de sub urmărire penală -, o manifestare de

voință în sensul reparării unei pagube și probe suficiente în acest sens,

acestea capătă retroactiv valoarea unor acte procesuale, respectiv de

exercitare a unei acțiuni penale, de constituire de parte civilă și, implicit,

de exercitare a unei acțiuni civile.

De altfel,

raționamentul este impus chiar de formularea textului art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., care folosește termenul de "probe",

deși, în situația în care instanța desființează o rezoluție de neîncepere a

urmăririi penale, iar nu o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, nu are

probe la dosar, ci doar datele rezultate din efectuarea actelor premergătoare.

- Nici solicitarea

subsidiară, de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât

lipsește urmarea imediată, a pagubei, nu este întemeiată.

Elementul material al

infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în eroare, în amăgire, care se

poate produce „prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase" sau

ca „mincinoasă a unei fapte adevărate".

În speță, inculpatul,

pentru a o induce în eroare pe partea vătămată SC M.C.M. SRL a folosit mijloace

frauduloase, și anume un contract de vânzare-cumpărare unde numele său, I.A.,

apărarea la rubrica privind cumpărătorul. De aceea, în sarcina inculpatului s-a

reținut și infracțiunea de uz de fals, întrucât știa că nu a cumpărat niciodată

imobilul pe care urma să îl vândă, și că respectivul contract este contrafăcut.

Pentru existența

variantei agravate a infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de alin. (3)

(cunoscută și sub numele de înșelăciune în convenții), inducerea în eroare ar

trebui să se producă „cu prilejul încheierii sau executării unui

contract".

În cauză, inducerea

în eroare a avut loc la momentul încheierii contractului, pentru că dacă partea

vătămată SC M.C.M. SRL ar fi cunoscut că inculpatul nu este proprietarul

terenului, e greu de acceptat că ar fi încheiat un astfel de contract și ar fi

plătit un preț atât de mare, știind că nu poate opera un transfer de

proprietate asupra imobilului.

În ceea ce privește

urmarea imediată a infracțiunii de înșelăciune, atât în cazul variantei tip,

cât și a celei agravate de la alin. (3), aceasta constă în producerea unei

pagube, pagubă care să fie determinată de inducerea în eroare.

Este evident că

inculpatul a acționat cu intenție, realizând acțiunea de amăgire „în scopul de

a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust".

Susținerea părții

vătămate, de achitare a inculpatului, întrucât nu este îndeplinit unul din

elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, și anume urmarea

imediată, deoarece nu există pagubă, nu poate fi primită.

În cauză, este

îndeplinită urmarea imediată constând în producerea unei pagube, și ea este

egală cu suma plătită de SC M.C.M. SRL la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare (165.000 euro). Faptul că partea vătămată nu s-a constituit

parte civilă în cauză, sperând că instanța îi va lăsa terenul în proprietate și

îl va obliga pe inculpat la despăgubiri către adevărații proprietari T.Ș. și

D.S.G., nu înseamnă că în cauză faptele ilicite ale inculpatului nu au produs

un prejudiciu.

Că și partea vătămată

a înțeles că inculpatul i-a produs un prejudiciu va fi demonstrat în viitor

când partea vătămată va promova probabil o acțiune civilă împotriva

inculpatului pentru recuperarea prejudiciului.

Chiar în situația în

care instanța ar fi optat pentru o altă modalitate de soluționare a laturii

civile și anume ar fi lăsat imobilul în proprietate SC M.C.M. SRL și ar fi

obligat inculpatul la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului către

părțile civile T.Ș. și D.S.G., elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune ar fi subzistat pentru că nu este obligatoriu în cazul acestei

infracțiuni ca cel care este indus în eroare să fie și cel ce deține

patrimoniul afectat de pagubă fiind posibil de exemplu ca inducerea în eroare

să se facă asupra SC M.C.M. SRL, iar paguba să se producă în patrimoniul

părților civile T.Ș. și D.S.G.

În raport de soluția

pentru care a optat în rezolvarea laturii civile, în mod corect instanța a

dispus anularea celor două contracte false, aplicând principiul „quod nullum

este, nullum producit efectum".

Referitor la

individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Curtea constată că s-a dat

eficiență tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., apreciindu-se în

mod corect că, în raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor

săvârșite, reflectat de modul în care inculpatul le-a conceput și realizat,

precum și de datele ce caracterizează persoana acestuia, scopul pedepsei poate

fi atins numai prin executarea pedepsei în cuantumul stabilit, în regim

privativ de libertate.

Examinând hotărârea

recurată și în raport de alte temeiuri care pot fi luate în considerare din

oficiu și constatând că nu există niciunul dintre acele temeiuri care impun

casarea din oficiu, urmează să fie admis recursul declarat de

recurentul-inculpat I.A. împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2011

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie.

Va fi casată, în

parte, Sentința penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului

București, secția I penală, și decizia atacată și, rejudecând, va fi înlăturată

aplicarea art. 334 C. proc. pen.

În baza art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C.

pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare

și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea

pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 291 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același

inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz

de fals.

În baza art. 292 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același

inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

fals de declarații.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii

pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai

grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C.

pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

Înlătură obligarea

inculpatului la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la

art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro,

cu titlu de daune morale.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Vor fi respinse, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. SRL,

recurentele-părți civile T.Ș.G. și D.S.G. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul inculpat I.A. împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25

martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Casează, în parte,

Sentința penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului București,

secția I penală, și decizia atacată și, rejudecând, înlătură aplicarea art. 334

C. proc. pen. în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea

art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa

principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată

de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune.

În baza art. 291 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același inculpat

la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals.

În baza art. 292 C.

pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același

inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals

de declarații.

În baza art. 33 lit.

a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii

pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai

grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C.

pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de

art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării

pedepsei.

Înlătură obligarea

inculpatului la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la

art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro,

cu titlu de daune morale.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. S.R.L,

recurentele-părți civile T.Ș.G. și D.S.G. împotriva aceleiași decizii.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Obligă

recurenta-parte vătămată la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Obligă

recurentele-părți civile la plata sumei de câte 200 RON cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 noiembrie 2011.