ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3903/2011

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 800/F/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-au hotărât următoarele: În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului I.A. din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen. și art. 292 C. pen. în infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. și art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.A., cetățenia română, studii - liceul, fără antecedente penale - la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals. În baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals de declarații.

În baza art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat același inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracțiunea de determinare la săvârșirea falsului intelectual. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii celor patru pedepse aplicate, s-a dispus ca inculpatul I.A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei.

S-a constatat că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate. S-a luat act că partea vătămată SC M.C.M. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză. Au fost admise în parte, pretențiile civile formulate de părțile civile T.Ș. și D.S.G. În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul să plătească celor două părți civile, suma de 10.000 euro, câte 5.000 euro fiecăreia, în echivalent lei la data plății, cu titlu de daune morale. A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale solicitate de părțile civile. În baza art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea contractului falsificat de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 16 iunie 1996 între vânzătorul S.Ș.

și inculpatul I.A., în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 3050 la Biroul Notarului Public N.I., precum și a contractului de vânzare -cumpărare încheiat la data de 27 10.2005 între inculpatul I.A. în calitate de vânzător și SC M.C.M. S.R.L, în calitate de cumpărător, autentificat la Biroul Notarului Public G.G., sub nr. 1010. S-a respins cererea de obligare a părților civile către partea vătămată SC M.C.M. S.R.L la plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta. Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut următoarea situație de fapt: În luna octombrie 2005, petenții T.Ș.G. și D.S.G., au formulat o plângere penală prin care au arătat că numitul I.A.

a vândut SC M.C.M. SRL reprezentată de numitul O.A.C. terenul situat în București, în suprafață de 850 m 2 deși în realitate, acesta ar fi proprietatea lor, fiind dobândit prin moștenire de la bunicul lor D.G. Ulterior, petentul T.Ș.G. a reclamat notarii publici C.S., M.G.O., A.A.J. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., art. 246 rap. la art. 248 1 , art. 249 alin. (2), art. 289, art. 290 C. pen., motiv pentru care la data de 19 iunie 2007 s-a propus prin referat, declinarea competenței de cercetare. Prin Ordonanța 1134/P/2007 din 11 septembrie 2007 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru notarii publici enumerați mai sus și disjungerea cauzei față de I.A.

Din cercetările efectuate au reieșit următoarele aspecte: La data de 27 octombrie 2005, a fost autentificat sub nr. 1010/2005 de către notarul public G.G. un contract de vânzare-cumpărare prin care numitul I.A. transmitea SC M.C.M. SRL reprezentată de O.A.C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafața de 825 m 2 conform actelor, respectiv 867 m 2 din măsurători, situat în București, pentru suma de 165.000 euro. La momentul încheierii contractului, numitul I.A. a făcut dovada dreptului de proprietate prin prezentarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3050 din 10 iunie 1996 la Biroul Notarului Public - N.I. (ulterior decedat) și a extrasului de carte funciară nr. 20475 din 25 octombrie 2005 eliberat de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Din conținutul acestui contract de vânzare-cumpărare a rezultat faptul că I.A. a dobândit terenul prin cumpărare de la numitul S.Ș. (persoană ce nu a putut fi identificată în baza de date, conform adresei Serviciului Public Comunitar de Evidența Persoanelor al județului Ilfov) pentru suma de 80.000.000 lei. Referitor la modul în care acesta din urmă a dobândit, la rândul său, imobilul era menționată cumpărarea de la P.N. și P.M., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 17120/1959 autentificat de Tribunalul Ilfov. Cu privire la contractul încheiat între S.Ș. și I.A., s-a reținut potrivit adreselor de la arhiva camerei notarilor publici că încheierea de autentificare a pretinsului act de vânzare-cumpărare nr. 3050 din 16 iunie 1996 nu corespunde realității, pentru că, în această arhivă, la numărul indicat figurează declarația unei persoane fizice.

Mai mult, Biroul Notarial N.I. avea ca locație Bd. G.Ș. și nu șos. O., așa cum a pretins inculpatul în declarațiile date. Data la care a fost încheiat contractul era o zi de duminică, puțin probabil pentru a se perfecta un astfel de contract. Modul efectiv în care a avut loc încheierea acestui contract a ridicat instanței serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea existenței acestuia în condițiile în care inculpatul, audiat fiind a susținut că împreună cu S.Ș., după vizionarea terenului și a documentelor de proprietate s-a deplasat la notarul la care s-a făcut referire mai sus, a rămas în autoturism cu doi nepoți ai lui S.Ș. să numere banii, reprezentând prețul tranzacției de 80.000.000 ROL, în timp ce vânzătorul căruia i-a dat buletinul său de identitate a intrat la notar și i-a adus în mașină contractul pe care el l-a citit după care în fața notarului l-a semnat.

Din perspectiva modului în care s-a pretins că acest contract ar fi fost încheiat s-au născut dubii vis-a-vis de metodologia folosită de notar, fiind puțin probabil și credibil ca prezența cumpărătorului să fie semnalată în fața notarului doar la momentul semnării în timp ce plata prețului să se fi făcut în autoturism în lipsa notarului. Mai mult, conform acelorași declarații ale inculpatului, date inclusiv în faza cercetării judecătorești acesta a susținut că notarul s-a oferit să-i transcrie contractul la judecătorie, contra sumei de 100 dolari SUA, întâlnindu-se ulterior cu acesta și discutând la telefon, fiind surprinzător însă că numitul I.A. în ciuda aspectelor relatate nu a fost în măsură nici la momentul judecății dar nici la momentul urmăririi penale, moment mai apropiat de pretinsele fapte, să indice un număr de telefon al acestui notar.

Un alt element ce a probat vinovăția inculpatului l-a constituit semnătura aplicată de notarul public N.I. ce figurează pe contractul menționat, semnătură care prin compararea specimenului de semnătură a acestuia nu este reală. Mai mult, impresiunea ștampilei cabinetului notarului public N.I. nu este reală prin comparațiile făcute în acest sens. De asemenea, s-a reținut ca relevantă în cauză și impresiunea ștampilei Judecătoriei Sectorului 1 București aplicată pe contract și a numărului 6021 din 19 iunie 1996 sub care se pretinde că ar fi fost transcris în registrul de transcripțiuni, în condițiile în care la acest număr în registrul transcripțiunilor Judecătoriei Sectorului 1 București figurează ipotecă pe un contract de împrumut iar ștampila reală aplicată pentru acea perioadă nu seamănă cu impresiunea de pe contractul nr. 3050/1996 pretins a fi încheiat de I.A.

În afară de cele prezentate s-a impus analizarea și a câteva elemente referitoare la așa-zisul vânzător, numitul S.I. în referire la care există date că nu figurează în baza de date a consiliului județean Ilfov conform adresei nr. 24615 din 16 ianuarie 2006. Un alt element l-a reprezentat istoricul dobândirii terenului deținut anterior acestei pretinse vânzări dintre S.Ș. și I.A., de către numitul S.Ș. care conform contractului numărul 3050/1996 ar fi fost dobândit prin cumpărare de la soții P.N. și P.M. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 17120/959 autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Prima observație legată de acest istoric a fost că, potrivit răspunsului dat de M.A.I.

- Arhivele Naționale, Serviciul Relații cu Publicul conform adreselor din 21 ianuarie 2006 respectiv din 13 ianuarie 2006, a rezultat faptul că Tribunalul Ilfov a funcționat numai până în anul 1952, astfel că în anul 1959 când se pretinde că numitul S.Ș. ar fi cumpărat terenul conform contractului nr. 17120, această instanță nu mai exista. Cu privire la această suprafață de 825 m 2 părțile vătămate T.Ș.G. și D.S.G., pretind că nu a aparținut niciodată vreunei alte persoane, demonstrând cu înscrisuri că terenul a aparținut bunicului lor D.G. Astfel, conform chitanței sub semnătură privată întocmită la 14 iunie 1966, s-a reținut că numiții D.G. și G.D. au cumpărat suprafața de 300 mp, situată în str. T. de la numiții P.M.

și moștenitorii soțului P.N. defunct. Prin chitanța sub semnătură privată încheiată la 15 decembrie 1970, s-a reținut că D.G. și G.D. au cumpărat de la D.H. și D.R. suprafața de 300 de mp, situată între str. Z. și str. T. Conform chitanței încheiată la 22 martie 1971, a rezultat că D.G. a mai achiziționat o suprafață de 225 mp în str.T. Prin testamentul existent s-a reținut că numitul D.G. a testat în favoarea nepoților săi de fiică respectiv T.Ș.G. și D.S.G. terenul în suprafață totală de 850 mp, situat în București str. T., testament autentificat la Notarul Public I.T., conform încheierii de autentificare nr. 27018 din 16 decembrie 1994. Audiate în cauză cele două părți vătămate constituite părți civile, T.Ș.G.

și D.S.G., au declarat că defunctul D.G. a cumpărat suprafața de 300 mp de la numiții P.N. și P.M. și, ulterior a mai cumpărat suprafața de 550 mp, de la D.H. și D.R., cele două loturi totalizând suprafața de 850 mp, pe care aceștia și-au exercitat posesia în continuu până în anul 2005 când inculpatul le-a tulburat-o. Fără a discuta legalitatea înscrisurilor sub semnătură privată a terenului (compus din cele două parcele), s-a reținut însă ca și element care alături de celelalte invocate demonstrează vinovăția inculpatului faptul că acesta în momentul încheierii așa-zisului contract cu S.Ș. a cumpărat toată suprafață de 850 mp, pretins a fi fost cumpărată la rândul ei de la cei doi soți P. printr-un contract care s-a demonstrat că nu este real, în anul 1959 nemaiexistând Tribunalul Ilfov la care se pretinde că ar fi fost înregistrat.

Așadar, în afara acestei inadvertențe s-a constatat că niciodată soții P. nu au deținut această suprafață de 850 mp ci doar 300 mp pe care i-au înstrăinat lui D.G. conform chitanței sub semnătură privată. Inculpatul audiat, inclusiv în fața judecătorului după reținerea spre judecare a prezentei plângeri, a adoptat o atitudine de nerecunoaștere a faptei, în mod constant arătând în esență că el este cel înșelat de către cel care s-a pretins a fi proprietarul terenului, numitul S.Ș., fără a putea da însă vreo explicație pertinentă pentru seria de inadvertențe la care a făcut referire mai sus instanța cu exemplificare la faptul că vânzătorul nu există, că notariatul nu exista acolo, că numărul de încheiere de autentificare nu este real, în evidențe figurând altceva, că ștampila nu este reală, - lucruri pe care inculpatul pretinde că le-a aflat ulterior.

Mai mult, inculpatul a arătat că din anul 1996 data încheierii contractului și până în anul 2005, a mers de nenumărate ori la terenul în litigiu dar niciodată nu a văzut părțile vătămate. Contrar acestei susțineri părțile vătămate constituite părți civile D.S.G. și T.Ș. au pretins că posesia terenului le-a fost tulburată abia în anul 2005, când inculpatul I.A. le-a prezentat un înscris prin care pretindea că a cumpărat terenul de la numitul S.Ș., după ce în prealabil venise și întrebase al cui este terenul. De asemenea, ambele părți civile au declarat că terenul l-a avut bunicul său începând din anii 1966 - 1970 în posesie permanentă, exercitată ulterior de mama lor și de ei, nu și de alți vecini.

În cauză, s-a procedat și la audierea martorilor G.E. și C.R., la propunerea celor două părți civile, ambii învederând instanței că sunt vecini cu aceștia și că au cunoștință despre terenul în litigiu. Ambii martori au precizat că terenul a aparținut defunctului D.G., bunicul părților civile (martora G.E. arătând că acesta a cumpărat în anul 1966 de la numiții P.N. și P.M. suprafața de 300 mp, iar în anul 1970 de la D.H. suprafața de 550 mp), teren care a fost folosit în continuu, mai întâi de D.G., ulterior de către cele două părți civile, până în anul 2000 când terenul a fost ocupat. Totodată, s-a reținut din depozițiile martorilor că pe acel teren situat în str. T., vecină cu Z. au fost construite dependințe, respectiv o magazie, pomi fructiferi și viță-de-vie.

În faza de urmărire penală, cele două părți civile au depus o serie de chitanțe prin care au atestat faptul că impozitele și taxele la terenul pe care îl dețineau a fost achitat în perioada 2000 - 2005 de către aceștia, pentru ambele roluri. În cauză s-au emis adrese către Direcția de Impozite și Taxe sector 1, care au comunicat referitor la imobilul din str. T., că în evoluția istorică, rezultă că în anul 1999 au figurat cu rol „Moșt. P.N.", cu impozitul neachitat, în anii 2000 - 2004 au figurat „Moșt. P.N.", cu teren și impozit achitat, iar în anul 2005 au figurat I.A. și A.I. cu clădire și teren, cu impozit achitat. În cursul cercetării judecătorești s-a procedat și la audierea reprezentantului SC M.C.M.

SRL numitul O.A.C. care a arătat că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu inculpatul s-a realizat în fața notarului public prețul fiind de 165.000 euro plătit integral. Martorul a arătat că oferta de cumpărare a găsit-o pe un site de imobiliare și după ce un agent imobiliar s-a întâlnit cu un angajat de-al său, fiind o ofertă atractivă s-a prezentat și el ocazie cu care li s-au prezentat actele în original precum și solicitarea ca plata să fie în numerar, pretextând că inculpatul are o datorie la numitul D.A. (cel care în calitate de reprezentant al inculpatului s-a prezentat la prima întâlnire cu angajatul meu) și că în acest fel acesta din urmă își recuperează datoria. De asemenea, martorul a arătat că a fost însoțit de către avocat și că nimic nu li s-a părut în neregulă chiar dacă prețul terenului a fost negociat și a fost într-adevăr mai mic dar diferența nu era foarte mare în raport cu prețul pieței.

O.A.C. a arătat că la câteva zile după ce a cumpărat și a dorit să ia în stăpânire terenul cele două părți civile au pretins că sunt proprietari, astfel că au apărut o serie de neînțelegeri, iar el nu a mai putut construi. Martorul a arătat că într-adevăr a făcut oferta celor două părți vătămate în sensul cumpărării a câte unui apartament pentru că în anul 2005, dacă ar fi reușit să construiască ar fi obținut un profit suficient de mare care să acopere și acele costuri. În cauză, s-a procedat și la audierea angajatului SC M.C.M. SRL numitul B.G.M. care a arătat că el a fost prima dată la vizionarea terenului împreună cu reprezentantul unei societăți imobiliare și după ofertă le-au fost puse la dispoziție contractul, extrasele de carte funciară, certificatul fiscal, prețul părându-i-se în concordanță cu celelalte terenuri de vânzare.

Analizând toate aceste probe produse și administrate atât în cursul cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, dar și cu ocazia cercetării judecătorești Tribunalul a constatat că participația și vinovăția inculpatului au suport probator. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpații I.A. părțile civile D.S.G. și T.Ș.G., precum și partea vătămată SC M.C.M. SRL. Inculpatul I.A. a solicitat reindividualizarea pedepsei sub aspectul reducerii cuantumului acesteia și a modalității de executare, în sensul de a i se aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. A mai solicitat aplicarea prevederilor dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin Decizia penală nr. 92/A din 25 martie 2011, a respins ca tardive apelurile declarate de părțile civile T.Ș.

și D.S.G. Prin aceeași decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul I.A. și partea vătămată SC M.C.M. SRL împotriva Sentinței penale nr. 800/F/2010 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală. A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea apelantei părți vătămate SC M.C.M. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul, partea vătămată SC M.C.M. SRL și părțile civile T.Ș. și D.S.G. Prin recursul declarat, inculpatul I.A. a solicitat casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 385 9 pct. 2, 10 și 9 C. proc. pen. în susținerea recursului, a invocat următoarele critici: - Instanța nu a fost legal sesizată, conform art. 300 alin. (1) C. proc.

pen., sentința fiind nulă absolut, întrucât judecătorul nu și-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că probele existente la dosar sunt suficiente, pentru a reține cauza spre judecare, ci a constatării în considerente că există indicii temeinice de săvârșire a infracțiunilor pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, există contrarietate între considerente și dispozitiv, soluția care se impunea fiind de desființare a soluției de neîncepere a urmăririi penale și cu restituirea la procuror pentru completarea urmăririi penale. Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în situația în care neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată, actul de sesizare se restituie celui care l-a întocmit, însă în cauză instanța nu îl putea restitui, aflându-se într-un conflict.

Pentru acest motiv, instanța de apel trebuia să admită apelul și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul București pentru a completa cercetarea judecătorească. - A doua critică invocată a constat în nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri esențiale, respectiv aplicarea procedurii judecății simplificate, pe care instanța de apel a respins-o, arătând că respingerea cererii nu se impune a fi motivată. În ce privește dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., inculpatul a arătat că acest text de lege este o normă mixtă, cu caracter procesual penal și de drept substanțial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta timp cât există și norme de drept substanțial, acestea sunt prevalente normelor procesual penale.

Drept urmare, instanța trebuia să constate că în cauză este incident textul art. 13 C. pen., întrucât normele care stabilesc alte limite de pedeapsă sunt norme de drept substanțial mai favorabile. Pentru acest motiv, a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. - În subsidiar, a solicitat casarea deciziei și aplicarea dispozițiilor art. 13 C. pen., invocând greșita individualizare a pedepsei, în raport de solicitarea expresă de a se aplica dispozițiile art. 320 1 din C. proc. pen. Prin recursul declarat de părțile civile, acestea au solicitat respingerea recursului declarat de inculpat, menținerea sentinței penale și obligarea inculpatului la daunele materiale solicitate, cu rămânerea terenului în proprietatea lor.

Prin recursul declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, aceasta a solicitat casarea ambelor hotărâri și, reținând cauza spre rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, cu pronunțarea pe latura civilă dacă sunt îndeplinite condițiile art. 347 - 348 C. proc. pen., iar, în subsidiar, achitarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipsește urmarea imediată, a pagubei. În ce privește motivul de încetare a procesului penal, a arătat că acesta vizează cele două ipoteze, prevăzute de art. 385 9 pct. 17 2 teza I și II, decizia fiind contrară legii, iar pe de altă parte, s-a făcut o greșită aplicare a legii.

A susținut că decizia contrazice dispozițiile art. 23 C. proc. pen., deoarece soluția Tribunalului București a fost de achitare a unui făptuitor, neexistând un act de punere în mișcare a acțiunii penale, astfel că lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, a arătat că, părțile vătămate s-au constituit părți civile după citirea actului de sesizare. La data de 23 martie 2010, la solicitarea sa, instanța a citit actul de sesizare, singurul motiv fiind de a preciza constituirea de parte civilă, care garantează dreptul părții vătămate de a formula o asemenea cerere și de a-și formula apărările. În ce privește părțile vătămate T.Ș.

și D.S.G., acestea s-au constituit părți civile la urmărirea penală, însă nu s-au constituit legal, deoarece nu exista acțiune penală, deci nu putea exista o acțiune civilă. În ce privește modul de soluționare a laturii civile, a susținut că în mod greșit s-a dispus anularea contractului, în baza art. 14 alin. (3) teza a treia C. proc. pen. cu referire la art. 998, 999 C. civ., întrucât acest text nu prevede sancționarea și posibilitatea instanței de a anula un înscris. A arătat că este greșită soluția și privitor la invocarea textului art. 348 C. proc. pen., care consacră soluționarea pe cale separată a acțiunii civile, de vreme ce nu există o acțiune penală. Totodată, modul de soluționare a laturii civile se îndepărtează de legea civilă, întrucât părțile civile pretind că ar fi fost lezat dreptul lor de proprietate, pentru că au moștenit terenul de la o persoană, printr-o chitanță de mână.

Or, actele erau obligatorii a fi efectuate în formă autentică, astfel că nu au vocație, un interes legal, actual. Examinând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele: 1. în ce privește recursul inculpatului I.A., acesta este fondat, în parte și urmează a fi admis, în latură penală, dar nu pentru motivele invocate de acesta, ci în ce privește greșita schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului, prin reținerea și a art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen.

și art. 292 C. pen. aflate în concurs real în infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. și art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. Fapta inculpatului constă în aceea că, folosind un înscris despre care știa că este fals, contr. 3050 din 16 iunie 1996, a încheiat la 27 octombrie 2005 contractul 1010/2005, inducând în eroare pe cumpărătorul SC M.C.M. SRL, ceea ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uz de fals (art. 291 C. pen.) și ale infracțiunii de înșelăciune [art. 215 alin. (1), (2), (3) și 5 C. pen.].

Deși nu se face expres referire în hotărâre, s-a reținut de către Parchet la momentul începerii urmăririi penale în sarcina inculpatului și infracțiunea de fals în declarații, constând în aceea că, la 27 octombrie 2005, la încheierea contractului 1010/2005 a declarat că nu este căsătorit, deși la acea dată, că și în 16 iunie 1996 era căsătorit, declarație de natură să producă efecte juridice. Prima instanță a considerat că fapta inculpatului de a prezenta un înscris fals în baza căruia notarul a încheiat un act ce nu reflectă adevărul reprezintă pe lângă infracțiunea de uz de fals și participație improprie sub forma instigării la infracțiunea de fals intelectual. Înalta Curte apreciază că, deși aparent, sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea art. 31 alin. (2) C. pen.

raportat la art. 289 C. pen., în realitate legiuitorul a incriminat această acțiune a făptuitorului de a determina pe funcționar să săvârșească un fals intelectual fără vinovăție, ca faptă penală distinctă, aceea de uz de fals, constând în folosirea unui înscris despre care cunoaște că este fals, în vederea producerii de efecte juridice. A reține pentru această unică acțiune două infracțiuni aflate în concurs ideal, deși valoarea căreia i s-ar aduce atingere ar fi aceeași, încrederea în înscrisurile destinate să producă efecte juridice, ar însemna o dublă agravare a situației inculpatului. De aceea, Înalta Curte va înlătura schimbarea de încadrare juridică efectuată de prima instanță. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen.

cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., va condamna pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals. În baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals de declarații.

În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. În baza art. 71 C. pen., va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei. Recursul inculpatului este fondat și sub aspectul laturii civile a cauzei, pentru greșita obligare la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc.

pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. Raportat la natura infracțiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul, se constată că acestea nu sunt infracțiuni contra persoanei, susceptibile de a genera suferințe psihice care să poată fi convertite patrimonial. Drept urmare, va fi înlăturată obligarea inculpatului la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. În ce privește critica inculpatului, în sensul că instanța nu a fost legal sesizată, conform art. 300 alin. (1) C. proc.

pen., sentința fiind nulă absolut, întrucât judecătorul nu și-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că probele existente la dosar sunt suficiente, pentru a reține cauza spre judecare, ci a constatării în considerente că există indicii temeinice de săvârșire a infracțiunilor pentru care s-a efectuat urmărirea penală: Din examinarea actelor dosarului, se constată, într-adevăr, că terminologia uzată în conținutul încheierii de desființare a ordonanței de scoatere de sub urmărire penală nu este una corespunzătoare din punct de vedere formal, dispozițiilor exprese ale textului art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., însă, din analiza considerentelor încheierii, rezultă că judecătorul a făcut referire la probele strânse în cursul urmăririi penale, care începuse inițial.

Drept urmare, analizând temeinicia soluției de scoatere de sub urmărire penală, judecătorul s-a raportat și a analizat probele strânse în cursul urmăririi penale, după care a constatat că ele sunt suficiente pentru a reține cauza spre judecare. - critica privind nepronunțarea instanței de apel asupra unei cereri esențiale, respectiv aplicarea procedurii judecății simplificate, cerere respinsă de instanța de apel: Potrivit art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că inculpatul a solicitat, prin apărătorul său, în cuprinsul motivelor de apel, iar ulterior prin declarația din 23 februarie 2011, aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. în fața instanței de apel. Din lecturarea considerentelor deciziei, rezultă că instanța a supus unei analize succinte această cerere, la pagina 9 din hotărâre, însă nu a omis să se pronunțe asupra cererii formulate de apărătorul inculpatului. - în ce privește susținerea că dispozițiile art. 320 1 din C. proc. pen. au caracter procesual penal și de drept substanțial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta timp cât există și norme de drept substanțial, acestea fiind prevalente normelor procesual penale și că drept urmare, instanța trebuia să constate că în cauză este incident textul art. 13 C. pen., aceasta nu este fondată.

Pentru a fi incidentă aplicarea principiului legii penale mai favorabile, este necesar ca, după săvârșirea infracțiunii și înainte de judecarea definitivă a cauzei să se fi succedat una sau mai multe legi penale, iar una dintre acestea să conțină dispoziții mai favorabile cu privire la faptele care constituie infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte (potrivit art. 2 C. pen.). Este adevărat că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. conțin dispoziții mai favorabile cu privire la pedeapsa aplicabilă unor infracțiuni, însă acesta este doar un efect al opțiunii pe care o are un inculpat în cadrul procesului penal, cu privire la modul de desfășurare a judecății, procedură care atrage, implicit, beneficii sub aspectul individualizării pedepsei la care îl condamnă instanța.

În consecință, dispozițiile menționate nu au caracter de lege penală, întrucât, chiar dacă conțin dispoziții favorabile sub aspectul pedepselor, acestea nu prevăd pedepse mai ușoare ce se aplică oricărui infractor, ci modalitatea în care acestea pot fi stabilite într-un cuantum mai redus de instanță. Drept urmare, în mod corect, instanța a constatat că nu este incident textul art. 13 C. pen. și că nu sunt întrunite condițiile expres prevăzute de dispozițiile art. 320 C. proc. pen., care stabilesc prevalarea de această opțiune a inculpatului doar până la un anumit moment procesual. 2. Recursurile declarate de părțile civile nu sunt fondate. În prezenta cale de atac, părțile civile nu puteau formula critici decât în ce privește respingerea apelurilor lor ca tardiv declarate, orice alte critici pe fondul cauzei fiind formulate omisso medio, întrucât nu au exercitat în termenul legal calea de atac a apelului.

3. În ce privește recursul declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, se constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente: Referitor la solicitarea de casare a ambelor hotărâri și, reținându-se cauza spre rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct. lit. a) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, cu pronunțarea pe latura civilă dacă sunt îndeplinite condițiile art. 347 - 348 C. proc. pen. Susținerea recurentei-părți vătămate că decizia contrazice dispozițiile art. 23 C. proc. pen., deoarece soluția Tribunalului București a fost de achitare a unui făptuitor, neexistând un act de punere în mișcare a acțiunii penale, astfel că lipsește o condiție prevăzută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, nu este întemeiată.

Este adevărat că, în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., legiuitorul nu a prevăzut expres toate actele procesuale specifice unui proces penal tipic, de învinuire sau inculpare a făptuitorului, de tragere la răspundere penală sau de învestire și sesizare a instanței, întrucât această procedură este una atipică. Din interpretarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., rezultă că, odată ce constată că există probe suficiente la dosar și reține cauza spre judecare, cauza a trecut deja în faza de judecată, considerându-se implicit că aceasta echivalează cu o parcurgere a fazelor anterioare judecății în primă instanță, respectiv: a fost efectuată urmărirea penală, s-a exercitat acțiunea penală, a fost legal sesizată instanța și învestită cu soluționarea cauzei.

Drept urmare, ajunsă la acest moment procesual, al judecății în primă instanță, deși formal nu au fost efectuate toate actele procesuale tipice unui proces penal a cărei acțiune penală a fost exercitată, trebuie considerat că acestea au avut loc și s-a putut păși în etapa judecății. În consecință, constatând că în realitate exista o infracțiune, un învinuit - dat fiind că soluția procurorului fusese de scoatere de sub urmărire penală -, o manifestare de voință în sensul reparării unei pagube și probe suficiente în acest sens, acestea capătă retroactiv valoarea unor acte procesuale, respectiv de exercitare a unei acțiuni penale, de constituire de parte civilă și, implicit, de exercitare a unei acțiuni civile.

De altfel, raționamentul este impus chiar de formularea textului art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., care folosește termenul de "probe", deși, în situația în care instanța desființează o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, iar nu o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, nu are probe la dosar, ci doar datele rezultate din efectuarea actelor premergătoare. - Nici solicitarea subsidiară, de achitare a inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipsește urmarea imediată, a pagubei, nu este întemeiată. Elementul material al infracțiunii de înșelăciune constă în inducerea în eroare, în amăgire, care se poate produce „prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase" sau ca „mincinoasă a unei fapte adevărate". În speță, inculpatul, pentru a o induce în eroare pe partea vătămată SC M.C.M.

SRL a folosit mijloace frauduloase, și anume un contract de vânzare-cumpărare unde numele său, I.A., apărarea la rubrica privind cumpărătorul. De aceea, în sarcina inculpatului s-a reținut și infracțiunea de uz de fals, întrucât știa că nu a cumpărat niciodată imobilul pe care urma să îl vândă, și că respectivul contract este contrafăcut. Pentru existența variantei agravate a infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de alin. (3) (cunoscută și sub numele de înșelăciune în convenții), inducerea în eroare ar trebui să se producă „cu prilejul încheierii sau executării unui contract". În cauză, inducerea în eroare a avut loc la momentul încheierii contractului, pentru că dacă partea vătămată SC M.C.M.

SRL ar fi cunoscut că inculpatul nu este proprietarul terenului, e greu de acceptat că ar fi încheiat un astfel de contract și ar fi plătit un preț atât de mare, știind că nu poate opera un transfer de proprietate asupra imobilului. În ceea ce privește urmarea imediată a infracțiunii de înșelăciune, atât în cazul variantei tip, cât și a celei agravate de la alin. (3), aceasta constă în producerea unei pagube, pagubă care să fie determinată de inducerea în eroare. Este evident că inculpatul a acționat cu intenție, realizând acțiunea de amăgire „în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust". Susținerea părții vătămate, de achitare a inculpatului, întrucât nu este îndeplinit unul din elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, și anume urmarea imediată, deoarece nu există pagubă, nu poate fi primită.

În cauză, este îndeplinită urmarea imediată constând în producerea unei pagube, și ea este egală cu suma plătită de SC M.C.M. SRL la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (165.000 euro). Faptul că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, sperând că instanța îi va lăsa terenul în proprietate și îl va obliga pe inculpat la despăgubiri către adevărații proprietari T.Ș. și D.S.G., nu înseamnă că în cauză faptele ilicite ale inculpatului nu au produs un prejudiciu. Că și partea vătămată a înțeles că inculpatul i-a produs un prejudiciu va fi demonstrat în viitor când partea vătămată va promova probabil o acțiune civilă împotriva inculpatului pentru recuperarea prejudiciului.

Chiar în situația în care instanța ar fi optat pentru o altă modalitate de soluționare a laturii civile și anume ar fi lăsat imobilul în proprietate SC M.C.M. SRL și ar fi obligat inculpatul la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului către părțile civile T.Ș. și D.S.G., elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune ar fi subzistat pentru că nu este obligatoriu în cazul acestei infracțiuni ca cel care este indus în eroare să fie și cel ce deține patrimoniul afectat de pagubă fiind posibil de exemplu ca inducerea în eroare să se facă asupra SC M.C.M. SRL, iar paguba să se producă în patrimoniul părților civile T.Ș. și D.S.G.

În raport de soluția pentru care a optat în rezolvarea laturii civile, în mod corect instanța a dispus anularea celor două contracte false, aplicând principiul „quod nullum este, nullum producit efectum". Referitor la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Curtea constată că s-a dat eficiență tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., apreciindu-se în mod corect că, în raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârșite, reflectat de modul în care inculpatul le-a conceput și realizat, precum și de datele ce caracterizează persoana acestuia, scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea pedepsei în cuantumul stabilit, în regim privativ de libertate. Examinând hotărârea recurată și în raport de alte temeiuri care pot fi luate în considerare din oficiu și constatând că nu există niciunul dintre acele temeiuri care impun casarea din oficiu, urmează să fie admis recursul declarat de recurentul-inculpat I.A.

împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Va fi casată, în parte, Sentința penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, și decizia atacată și, rejudecând, va fi înlăturată aplicarea art. 334 C. proc. pen. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals. În baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals de declarații. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei. Înlătură obligarea inculpatului la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. SRL, recurentele-părți civile T.Ș.G. și D.S.G. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul inculpat I.A. împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează, în parte, Sentința penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, și decizia atacată și, rejudecând, înlătură aplicarea art. 334 C. proc. pen. în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals. În baza art. 292 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe același inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals de declarații. În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) și în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen., pe durata executării pedepsei. Înlătură obligarea inculpatului la plata către cele două părți civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale. Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. S.R.L, recurentele-părți civile T.Ș.G. și D.S.G. împotriva aceleiași decizii. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenta-parte vătămată la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentele-părți civile la plata sumei de câte 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 noiembrie 2011.