ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4788/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția

a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,contencios administrativ și

fiscal la data de 7 septembrie 2006, reclamanta R.C.A. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul M.M.S.S.F., obligarea acestuia la plata primelor de

concediu pentru perioada 2003 – 2004.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că este funcționar la instituția pârâtă și este

îndreptățită, în temeiul Legii nr. 188/1999 la prima de vacanță, menționând că,

chiar dacă legile bugetare au suspendat acest drept, dreptul nu a fost anulat,

fiind un drept câștigat, potrivit Constituției.

Soluționând cauza în fond,

urmare declinării competenței materiale de către Tribunalul București, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin

sentința civilă nr. 386 din 6 februarie 2007 a admis acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamanta Rugină Carmen Aurelia în contradictoriu

cu pârâtul M.M.S.S.F. A obligat pârâtul la plata primelor de vacanță pentru

anii 2003 și 2004, actualizate în raport cu rata inflației.

În motivarea soluției s-a reținut

că, reclamanta este îndreptățită la primă de vacanță în temeiul art. 34 din

Legea nr. 188/1999, iar la data încetării suspendării dreptului se impunea

plata respectivelor sume.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs în termen, pârâtul M.M.F.E.Ș., criticând-o în temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., susținând în esență că, deși reclamanta – funcționar public

are dreptul pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariu de

bază din luna anterioară plecării în concediu, acordarea acestui drept a fost

suspendată în anii 2001 – 2006, potrivit unor acte normative a căror aplicare

este obligatorie.

Examinând cauza în raport cu

critica adusă soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea este de

necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 – 2006.

Numai că, așa cum corect a

reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală

prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a

menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată în M. Of. nr.

251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) din aceeași lege,

republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care guvernează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin

nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuarea

a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile în care se

poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un

drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea

ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu

poate fi considerat că nu ar fi existat în perioada anilor pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută să fie

violat în substanța sa și practic, să devină lipsită de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului

încadrării în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de

acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat

în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza II-a coroborate cu cele

ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.M.F.E.Ș. împotriva sentinței civile nr. 386 din 6 februarie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2007.