ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la data de 22 martie 2006, pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional,

reclamantele C.O.S.R. și F.O.R. au chemat în judecată pe pârâta SC D.L. SA,

formulând cerere arbitrală prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata

echivalentă în lei, la data plății efective, a sumei de 50.000 dolari S.U.A.,

ultima tranșă din contribuția datorată de pârâtă în temeiul contractului de

sponsorizare din 19 mai 2003.

Prin sentința arbitrală nr. 236

din 9 noiembrie 2006, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional a admis

acțiunea formulată și a obligat pârâta să plătească reclamantelor suma de

50.000 dolari S.U.A. și 29.881 lei, cheltuieli de arbitrare.

Pentru a pronunța această

sentință, s-au reținut următoarele:

Între părți s-a încheiat la

10 mai 2003, contractul de sponsorizare, care a dat naștere unor drepturi

pentru pârâtă, dar și a unor obligații de plată, obligații din care, ultima

rată, de 50.000 dolari S.U.A., scadentă la 1 aprilie 2004, nu a fost plătită de

pârâtă. Pârâta nu a fost de acord cu plata acestor sume, întrucât nu i-au fost

asigurate permise oficiale de acreditare și permise de acces în satul olimpic

pentru Jocurile Olimpice din 2004 de la Atena.

Tribunalul Arbitral a

reținut că nu există nici o legătură între obținerea sau nu a respectivelor

permise și obligații de plată a sumei de 50.000 dolari S.U.A. de către pârâtă.

Punerea la dispoziție a acestor permise nu era o obligație de rezultat a

reclamantei II, ci o obligație de mijloace, după cum rezultă

din redactarea art. 4.3.9. din contract. O

asemenea obligație nu putea fi

decât de mijloace, pentru că această reclamanta

nu avea calitatea de organizator a jocurilor olimpice, iar obținerea unor

asemenea permise nu era posibilă decât cu acordul organizatorilor Olimpiadei.

Or, pârâta nu a făcut dovada

că ar fi cerut reclamantei II, în timp util, obținerea și predarea unor astfel

de permise.

Potrivit art. 6.3.2. din

contract, în cazul încălcării unor „drepturi, pârâta L.D., partea afectată, va

notifica în scris celeilalte părți respectiva încălcare”.

Neasigurarea permiselor de

acreditare și de acces este o obligație cu scadență ulterioară celei de plata a

sumei din litigiu.

Nu s-a reținut apărarea

pârâtei întemeiată pe ideea lipsei de cauză, raportându-se la obligațiile

reclamantei II privind permisele, când există alte 20 de obligații ale

reclamantei II, marea majoritate fiind obligații de rezultat și cu variate

termene de execuție înainte, în timpul sau după olimpiadă și care au fost

executate.

Împotriva acestei sentințe,

a formulat acțiune în anulare pârâta, solicitând admiterea acțiunii, cu

consecința anulării sentinței arbitrale și pe fondul cauzei, respingerea

cererii arbitrale.

Reclamanta a invocat

următoarele critici:

- hotărârea arbitrală

încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii,

art. 364 lit. c) C. proc. civ.:

- încălcarea dreptului la

apărare, prevăzut de art. 358 C. proc. civ.

- încălcarea prevederilor art.

129 C. proc. civ., deoarece prin drepturi la apărare se înscrie și

posibilitatea de a solicita probe.

- dispozițiile art. 358 C.

proc. civ., instituie obligația tribunalului arbitral ca pe întreaga durată a

procedurii arbitrale, acesta este obligat să asigure părților respectarea

dreptului la apărare, și anume principiul rolului activ al judecătorului,

obligație încălcată în soluționarea cauzei.

Or, în exercitarea rolului

activ, instanța de judecată este obligată să ordone măsurile necesare judecării

cererii și de a face respectate și să respecte ea însăși principiul

contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil, să pună din

oficiu în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt sau de drept care ar

putea conduce la dezlegarea cauzei, să ordone din oficiu dovezile pe care le

consideră necesare pentru soluționarea cauzei.

- încălcarea dreptului la

apărare al reclamantei prin respingerea probei cu înscrisuri, solicitată de D.L.

în temeiul prevederilor de art. 172 C. proc. civ., deoarece la termenul din 26

octombrie 2006, reclamanta a solicitat tribunalului arbitral să facă aplicarea

prevederilor art. 172 C. proc. civ., prin obligarea reclamantei de a depune

lista cu acreditările acordate pentru Jocurile Olimpice, față de împrejurarea

că acestea sunt înscrisuri deținute de partea potrivnică.

În atare situație respingerea

de către tribunalul arbitral prin încheierea din 26 octombrie 2006 a probei cu înscrisuri constând în lista cu acreditările acordate pentru Jocurile Olimpice ca

lipsită de obiect, și a probei cu martori vădește necesitatea reexaminării

prezentei cauze, sub toate aspectele.

- Caracterul nelegal al

sentinței arbitrale prin încălcarea dispozițiilor 969 C. civ., art. 943 C. civ.

Tribunalul arbitral a

considerat că, urmare a analizei raportului juridic între părți, nu există nici

o legătură între asigurarea sau nu a respectivelor permise invocate de pârâtă

și obligarea acesteia de plată a sumei de 50.000 dolari S.U.A.

Procedând astfel, instanța

arbitrală a refuzat să recunoască contractului încheiat caracterul

sinalagmatic, din moment ce a dedus că reclamanta nu putea invoca excepția de

neexecutare, că nu are dreptul să invoce încălcarea de către reclamantă a

propriilor obligații contractuale.

Motivația tribunalului

arbitral în sensul că pretinsa lipsă de legătură între obligația celor două

părți se întemeiază nejustificat pe împrejurarea că obligația de plată a

reclamantei era scadentă la 1 aprilie 2004, în timp ce problema permiselor nu

se putea ridica decât în august 2004, interpretare greșită a întregii probe de

drept deduse judecății.

- contractul sinalagmatic al

contractului este exprimat în ideea de cauză juridică.

Neexecutarea obligațiilor

contractuale în condițiile în care contractul este unul sinalagmatic lipsește

de cauză juridică prestația reclamantei de plată a ultimei tranșe de bani.

Neexecutarea propriilor obligații

de către reclamantă, dar și reaua-credință a acesteia este demonstrată de

următoarele aspecte: până la momentul introducerii acțiunii arbitrale,

reclamantele nu au solicitat plata sumei de 50.000 dolari S.U.A.; contractul de

sponsorizare nu prevedea penalități pentru ipoteza întârzierii la plată;

reclamantele au invocat excepția de neexecutare a contractului la momentul la

care reclamantele au solicitat pentru prima oară plata sumei de 50.000 dolari S.U.A.,

adică la momentul introducerii acțiunii în anulare; reclamantele nu au invocat

prevederile art. 6.3.2. din contractul de sponsorizare.

- netemeinicia cererii de

arbitrare formulată de C.O.S.R. și F.O.R.

Obligațiile reclamantei de a

pune la dispoziție un număr de permise oficiale de acreditare și permise de

acces în Satul Olimpic pentru Jocurile Olimpice, înscrise în art. 4.3.9 din

contractul de sponsorizare erau obligații esențiale și prin încălcarea

acestora, se întrunesc condițiile unei neexecutări parțiale, dar suficient de

importante, care îndreptățesc partea cealaltă să refuze executarea propriei

obligații.

- tribunalul arbitral a

considerat eronat că obligațiile asumate de reclamante ar fi obligații de

mijloace, nu de rezultat, nicăieri în cuprinsul contractului nu se prevede

obligația de a solicita permisele oficiale de atestare și permisele de acces.

Contractul de sponsorizare prevede strict obligațiile reclamantelor de a pune

la dispoziția reclamantelor respectivele permise.

Pârâtele legal citate, au

depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, arătând, în esență,

următoarele:

Prevederile art. 129 C.

proc. civ., nu sunt aplicabile tribunalului

arbitral,

în raport cu prevederile art. 358

10

C. proc. civ.

De altfel, potrivit art. 358

11

alin. (4) C. proc. civ., tribunalul arbitral a încuviințat numai administrarea

acestor probe pe care le-a apreciat motivat ca fiind utile, pertinente și

concludente.

Reclamanta face confuzie

între dreptul la apărare și problemele legate de admisibilitate și

administrarea mijloacelor de probă.

Dreptul la apărare al părții

este legat de asigurarea dreptului de a propune probele.

În ceea ce privește

respingerea cererii de administrare a probei cu înscrisuri constând în lista cu

acreditările acordate altor persoane, în mod corect, instanța arbitrală a

considerat că, față de obiectul cauzei, această probă nu e utilă cauzei.

Obligația contractuală a L.D.

de a plăti ultima tranșă era scadentă la 1 aprilie 2004, în timp cu punerea la

dispoziție a unor permise oficiale de acreditare și/sau de acces la Satul Olimpic putea avea loc numai în cursul lunii august 2004.

Obligațiile acesteia de a

pune la dispoziție permisele era una de diligentă, față de redactarea art. 4.3.9.

din contractul de sponsorizare, și nu de rezultat, neexistând temei pentru

invocarea excepției de neexecutare.

Intimata, a depus, în

apărare, înscrisuri, facturi, adresa nr. 40/3 mai 2007, listă privind

modificările cu privire la alocarea biletelor, formular de predare pentru

Jocurile Olimpice de la Atena 2004, alte înscrisuri.

În cauză a fost administrată

și proba cu interogatoriu reclamantei, răspunsul fiind depus la dosar, din care

se rețin răspunsurile reclamantelor în sensul că nu dețin înscrisuri din care

să rezulte cine au fost beneficiarii permiselor de acreditare și acces și că nu

au fost acordate asemenea permise unor terțe persoane.

Analizând acțiunea în

anulare, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 213

din 30 octombrie 2007, a respins-o, ca nefondată, reținând următoarele:

În ceea ce privește pretinsa

încălcare a art. 129 C. proc. civ., Curtea a reținut că, în ceea ce privește

tribunalul arbitral, art. 358

10

C. proc. civ., prevede doar

posibilitatea, adică dreptul arbitrilor de a cere părților explicații scrise cu

privire la obiectul cererii și faptele litigiului de a dispune administrarea

oricăror probe prevăzute de lege.

Prin urmare, dispoziția

cuprinsă în art. 358

10

alin. (2) C. proc. civ., reprezintă norma

specială ce se aplică cu prioritate, în raport de norma generală.

Norma cuprinsă în acest text

legal are caracter dispozitiv și, prin urmare, neconformare/ tribunalului

arbitral în sensul arătat de petentă nu este sancționată cu nulitatea hotărârii

arbitrale.

În cadrul analizei aceleiași

critici, Curtea a mai reținut că prevederile art. 358 C. proc. civ., prevăd că

„în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea

nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului

de apărare și a principiului contradictorialității”. Astfel, numai încălcarea

acestor principii poate conduce la nulitatea sentinței arbitrale.

În ceea ce privește

criticile privind pretinsa încălcare a dreptului la apărare al reclamantei,

Curtea a reținut că dreptul la apărare se realizează, în contextul invocat de

reclamant, prin posibilitatea părților de a propune probe.

Aceasta nu înseamnă însă că

instanța arbitrală nu are dreptul să încuviințeze doar acele probe pe care le

consideră concludente și pertinente, după intima ei convingere.

Astfel se reține, că la

termenul de judecată de la data de 19 septembrie 2006, tribunalul arbitral a

încuviințat pârâtei L.D. proba cu înscrisuri, a luat interogatoriul

reclamantelor din acțiunea arbitrată, și s-au administrat probele solicitate,

prorogându-se admisibilitatea probei testimoniale. La termenul de judecată din

26 octombrie 2006, pârâta L.D., a solicitat proba cu înscrisuri în condițiile art.

172 C. proc. civ. și proba testimonială, iar instanța cenzurând în funcție de

susținerile părților și în raport de obiectul acestor probe, pertinența acestora,

le-a respins motivat.

Prin urmare, părții i-a fost

asigurată posibilitatea de a propune probe, instanța cenzurând însă admisibilitatea

acesteia.

În ceea ce privește

legalitatea sentinței arbitrale, Curtea a reținut că, în mod corect, tribunalul

arbitral a apreciat că obligația de punerea la dispoziția pârâtei L.D., a

permiselor de acces/acreditare era una de mijloace, iar nu una de rezultat,

față de conținutul prevederilor art. 4.3.9 și art. 4.1 lit. h) din contractul

de sponsorizare.

Art. 4.3.9. face referire la

obligația de a depune toate eforturile pentru a pune la dispoziția

reprezentanților principali L.D. a unui număr de permise oficiale de acreditare

și permise de acces în Statul Olimpic, nefăcându-se dovada în cauză că C.O.S.R.

și F.O.R. nu ar fi respectat această obligație.

Art. 4.1 lit. h) din

contract, se referă la dreptul pârâtei de a participa la orice eveniment

național sau internațional organizat de C.O.S.R. și F.O.R. sau Instituțiile

olimpice, iar în ceea ce privește manifestările și evenimentele naționale

olimpice, C.O.S.R. și F.O.R. se angajează să depună toate eforturile necesare

în vederea sprijinirii L.D. în obținerea dreptului de participare, însă nu

garantează succesul acestui demers.

Obligația de mijloace este

îndatorirea juridică care are ca obiect diligenta pe care debitorul trebuie să

o depună în scopul obținerii de către creditor sau de către persoana desemnată

de acesta a unui rezultat determinat, pe care debitorul nu este ținut să-l

realizeze și nici să-l garanteze.

Obligația de rezultat este

îndatorirea juridică care are ca obiect obținerea de către debitor a unui

rezultat determinat în folosul creditorului sau al persoanei determinate de

acesta.

În mod corect a reținut

tribunalul arbitral că nu există nici o legătură între asigurarea sau neasigurarea

respectivelor permise invocate de pârâta și obligațiile acesteia de plată a

sumei de 50.000 dolari S.U.A., prin această motivare nefiind negat caracterul

sinalagmatic al contractului încheiat și care reprezintă voința concordantă a

părților.

Obligarea L.D. de a achita

ultima tranșă de contribuție a devenit scadentă la 1 aprilie 2004, în timp ce

efectuarea demersurilor pârâtelor de a pune la dispoziție permisele oficiale

putea avea loc numai în cursul lunii august 2004, perioadă în care au avut loc

manifestările olimpice.

De altfel, din modul de

redactare al art. 4.3.9 din contract rezultă că, în măsura în care reclamanta

dorea aceste permise, trebuia să solicite în scris, solicitarea expresă fiind

transmisă prin mijloace de comunicare convenite în acest articol.

În condițiile în care

pârâtele ar fi încălcat vreo obligație contractuală, reclamanta trebuia să

notifice în scris, conform art. 6.3.2 din contract, în termenul de 45 de zile

prevăzut de acesta, ceea ce nu s-a întâmplat.

Din moment ce obligația de

plată a reclamantei era o obligație de rezultat, iar obligația pârâtului

referitoare la permisele de acreditare sau acces era o obligație de mijloace,

rezultă că cele două obligații nu erau corelative și în aceste condiții, nu

poate fi invocată excepția de neexecutare a contractului.

Excepția de neexecutare se

definește ca un mijloc juridic de apărare, consecință directă a principiului

interdependenței obligațiilor reciproce ale părților în contractele

sinalagmatice, în virtutea căruia oricare dintre părțile unui astfel de

contract poate refuza executarea propriei obligații asumate, câtă vreme

cealaltă parte nu-și execută obligația corelativă ce-i revine.

Împotriva sentinței în

temeiul legal a declarat recurs, SC D.L. SA invocând următoarele critici.

- greșita interpretare și

aplicare a art. 358 C. proc. civ., ca urmare a faptului că instanța arbitrală

nu a admis nici o probă pentru dovedirea încălcării de către intimate, a art. 4.3.4

din contract, nu a fost reținută de instanța de fond care deși a sesizat acest

fapt și potrivit art. 172 C. proc. civ., a obligat intimatele să depună lista

acreditărilor/listelor de acces acordate.

- nemotivarea sentinței,

instanța înlăturând fără nici-un argument apărarea ce viza neexecutarea

obligației intimatei, deși instanța trebuia să observe că obligația de plată a

celor 50.000 dolari S.U.A. este lipsită de cauză juridică, pentru neîmplinirea

obligațiilor contractantului.

- instanța a interpretat

greșit caracterul obligațiilor părților din Contractul de sponsorizare,

încălcând dispozițiile art. 969 C. civ.

Astfel, instanța de fond, a

reținut greșit că obligațiile intimaților prevăzute de art. 4.3.9 din contract,

ar fi o obligație de mijloace, nu de rezultat și că în lipsa solicitării în

scris permisele de acreditare nu poate invoca culpa intimatelor în neacordarea

permiselor.

Analizând decizia atacată în

raport de criticile formulate urmează a se reține:

Din considerentele deciziei,

contrar a ceea ce susține recurenta, rezultă argumentele de fapt și susținerea

lor în drept, în raport de care s-a analizat apărarea formulată de aceasta cu

scopul de a demonstra că neexecutarea obligației pârâtei intimate, aceea de a

fi făcute demersuri pentru obținerea acreditării datorate contractul lipsește

de cauză juridică executarea obligației reclamantei, aceea de a plăti ultima

tranșă de 50.000 dolari S.U.A. la scadența de 1 aprilie 2004.

Astfel, analizând

legalitatea sentinței, instanța de apel, a confirmat aprecierea tribunalului

arbitral cu privire la caracterizarea juridică a obligației asumată de intimată

conform art. 4.3.9 și art. 4.1 lit. h) din contractul de sponsorizare, în

sensul că această obligație era una de mijloace și nu una de rezultat.

Aprecierea asupra naturii

juridice a acestei obligații este corectă, deoarece atât din art. 4.3.9 cât și

din art. 4.1 lit. 1) din contract, rezultă că pârâta-intimată s-a obligat doar

să sprijine recurenta în obținerea permiselor oficiale de acreditare și

permisele de acces în S.O.J.O., negarantând succesul acestui demers.

În ceea ce privește critica

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la

greșita încălcare a dispozițiilor art. 358 C. proc. civ., se impune înlăturarea

acesteia ca nefondată.

Față de reglementarea

procedurii în fața tribunalului arbitral, urmează a se reține că dispozițiile art.

129 C. proc. civ., invocate ca fiind încălcate, nu sunt aplicabile, față de

reglementarea expresă cuprinsă în art. 355

10

alin. (2) C. proc. civ.,

în raport de care în soluționarea pricinilor arbitrale, arbitrii au doar

dreptul de a cere administrarea de probe, textul având așadar caracter

dispozitiv și nu imperativ.

De fapt, așa cum rezultă din

motivele de recurs, recurenta critică sentința sub aspectul că nu s-a reținut

încălcarea dreptului la apărare, prin aceea că tribunalul ar fi respins în mod

greșit proba cu anumite înscrisuri.

Critica nu poate fi primită,

deoarece se invocă încălcarea unor norme dispozitive, or încălcarea acestora nu

se circumscrie nici uneia din ipotezele expres și limitativ prevăzute de art. 364

C. proc. civ.

Aprecierea asupra

admisibilității de administrare a probelor este o chestiune ce ține de

probațiune și nu de dreptul de apărare și este apanajul instanței arbitrale.

Or, așa cum a reținut și

instanța în soluționarea cauzei, s-a asigurat părților egalitatea de tratament

și deci dreptul la apărare.

Respingerea cererii de

administrare a probei cu înscrisuri prin care se urmărea dovedirea obținerea

unor acreditări pentru alte persoane și /sau entități pentru Jocurile Olimpice

de la Atena s-a respins corect ca nefiind utilă cauzei, neavând nici o

relevanță în soluționarea acesteia de îndată ce în litigiul arbitral ce a fost

dedus judecății s-a analizat doar contractul încheiat cu recurenta, în raport

de care s-a analizat dacă aceasta și-a îndeplinit obligația ce avea scadența la

1 aprilie 2004.

În mod justificat, instanța

a confirmat sentința arbitrală în sensul că recurenta nu și-a îndeplinit

obligația.

Urmează a se reține că este

nefondată aprecierea recurentei în sensul că neexecutarea obligației

reclamanților de a pune la dispoziție permisele oficiale de acreditare,

lipsește de cauză juridică executarea obligației sale, deoarece obținerea

acestor permise era prevăzută ulterior la începutul lunii august 2004.

Așa fiind, urmează a se

reține că de îndată ce obligația de plată a recurentei este o obligație de

rezultat, iar obligația reclamanților este o obligație de diligență, rezultă că

efectuarea plății de către recurentă la data scadentă, nu era ținută corelativ

de îndeplinirea la acea dată a obligației de obținere a permiselor de

acreditare.

Așa fiind, pentru cele ce

preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta SC D.L. SA Floreni împotriva sentinței comerciale nr.

213 din 30 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 30 mai 2008.