ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4457/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1452 din 29 mai 2007, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.F. și a obligat

pârâtul M.A.E. la plata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de

concediu pentru perioada 2001 - 2005 pentru membrii de sindicat S.N.F.P., în

cuantum actualizat cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data

plății efective. Totodată a respins cererea formulată împotriva pârâtului M.E.F.

ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că dreptul la prima de concediu a fost acordat prin art.

34 alin. (2) din Legea 188/1999, care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie

2000, aplicarea acestor prevederi legale fiind suspendată succesiv până la 31

decembrie 2006.

A constatat prima instanță că măsura suspendării nu poate avea ca efect

decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, neputând echivala cu

pierderea dreptului însuși, în acest sens fiind și Decizia nr. 23 din 12

decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a M.E.F., instanța de fond a reținut că această

instituție nu are printre atribuții obligația plății de fonduri din bugetul de

stat, nefiind ordonator de credite în raport cu membrii sindicatului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul M.A.E., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în temeiul prevederilor art. 304 punctul 9 teza a II-a C. proc.

civ.

Susține în esență că M.A.E. s-a conformat prevederilor legale în materia

bugetului de stat care au suspendat în mod succesiv plata primei de concediu

între anii 2001 - 2006, astfel încât nu se poate reține vreo culpă în conduita

instituției, având în vedere și aspectul că M.E.F. a fost inițiatorul actelor

normative de suspendare a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea 288/1999

privind statutul funcționarilor publici.

Recursul este nefondat.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de

fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

Este

de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor

publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai

că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu

există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999),

s-a menținut prin art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.

Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(republicată în M. Of. nr. 365

din 29 mai 2007).

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în

perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care

garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși

înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența pentru anii 2001 și 2002

.

Neprevederea în continuare a acestui

drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru

că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din

Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca

urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art.

20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de M.A.E.,

împotriva sentinței civile nr. 1452 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2007.