ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4457/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1452 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.F. și a obligat pârâtul M.A.E. la plata sumelor reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru perioada 2001 - 2005 pentru membrii de sindicat S.N.F.P., în cuantum actualizat cu rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Totodată a respins cererea formulată împotriva pârâtului M.E.F. ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că dreptul la prima de concediu a fost acordat prin art. 34 alin. (2) din Legea 188/1999, care a intrat în vigoare la data de 8 ianuarie 2000, aplicarea acestor prevederi legale fiind suspendată succesiv până la 31 decembrie 2006. A constatat prima instanță că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, neputând echivala cu pierderea dreptului însuși, în acest sens fiind și Decizia nr. 23 din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F., instanța de fond a reținut că această instituție nu are printre atribuții obligația plății de fonduri din bugetul de stat, nefiind ordonator de credite în raport cu membrii sindicatului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M.A.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul prevederilor art. 304 punctul 9 teza a II-a C. proc. civ. Susține în esență că M.A.E. s-a conformat prevederilor legale în materia bugetului de stat care au suspendat în mod succesiv plata primei de concediu între anii 2001 - 2006, astfel încât nu se poate reține vreo culpă în conduita instituției, având în vedere și aspectul că M.E.F. a fost inițiatorul actelor normative de suspendare a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea 288/1999 privind statutul funcționarilor publici. Recursul este nefondat. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2002 . Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinței civile nr. 1452 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2007.