ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3558/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 octombrie 2007

pe rolul Curții de Apel București, reclamantul P.D.C. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și M.E.F., obligarea

acestora la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2004 actualizată cu

indicele de inflație la data plății efective, cu obligarea celui de-al doilea

pârât de a aloca fondurile necesare plății acestor drepturi.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că este funcționar public în cadrul pârâtei,

iar potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr.

188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de

ordonanțe de urgență, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, însă

deoarece suspendările succesive și-au încetat aplicabilitatea, reclamantul a

susținut că este îndreptățit la plata primei de vacanță, însăși suspendarea

fiind neconstituțională și nelegală, în raport de dispozițiile art. 38 C.

muncii precum și art. 53 alin. (1) și (2) (art. 49 din vechea redactare) din

Constituția României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă o dată câștigat nu poate fi anulat.

În ceea ce privește

obligarea M.E.F. să aloce sumele necesare plății acestor drepturi, reclamantul

a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 500/2002

privind finanțele publice care prevăd obligația acestui pârât de a aloca

fondurile necesare plății sumelor cuvenite reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 3353

din 18 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul P.D.C. în

contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și M.E.F.

A obligat pârâții la plata

către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente

anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflație la data plății

efective.

A obligat pârâtul M.E.F. să

aloce fondurile necesare plății sumelor cuvenite reclamantului.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut faptul că reclamantul este angajat al

pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de funcționar public, având

dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Deși exercițiul dreptului de

a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 – 2005,

suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are

ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea

nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând

însăși înlăturarea dreptului.

În ceea ce privește

obligarea M.E.F. să aloce fondurile necesare plății sumelor cuvenite

reclamantului, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (2),

art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 500/2002.

Împotriva sentinței civile

sus menționate a declarat recurs M.E.F.

În motivarea recursului a

fost invocată, în primul rând, excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F.

S-a motivat, în esență, că între reclamant și recurent nu există niciun fel de

raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a

instituției respective, care gestionează bugetul de stat, fapt ce nu îi conferă

dreptul de a încălca legea finanțelor publice, prin alocări de fonduri din

diverse capitole bugetare.

S-a precizat faptul că

pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată

reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de

către angajator, în speță de către Curtea de Conturi, care are și calitatea de

ordonator principal de credite.

Recursul declarat de M.E.F. este

întemeiat în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a

instituției respective, pe fondul cauzei sentința atacată cu recurs fiind

temeinică și legală.

Instanța de fond s-a pronunțat

fără a reține lipsa calității procesuale pasive a M.E.F., între acest pârât și

persoana obligată în raportul juridic dedus judecății neexistând identitate, în

lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate și reclamant. Numai

existența unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimitatea

procesuală pasivă în cauză a unei autorități sau instituții publice, având în

vedere că dreptul la prima de concediu – ce constituie obiectul acțiunii în

speța de față – este un drept de natură salarială.

Între reclamant și M.E.F. nu

există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice

chemarea în judecată a instituției respective.

Raporturile de muncă sunt

între reclamant, pe de o parte și instituția în care își desfășoară activitatea,

pe de altă parte, Curtea de Conturi fiind ordonatorul principal de credite în

acest caz.

Pretențiile reclamantului

solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal,

salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Prin bugetul anual aprobat

fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute

drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin

lege.

Pârâtul care urmează să facă

plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de

stat.

Așadar, calitatea de

ordonator principal de credite, în speță, o are Curtea de Conturi, instituție

cu personalitate juridică și cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de

stat.

M.E.F. are atribuții în

elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor

principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în

principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.

M.E.F. nu poate avea

calitate de parte în proces, deoarece nu există un raport juridic legal sau

convențional de garanție a sumelor ce reprezintă primele de vacanță, ministerul

neavând obligația să garanteze plata acestor sume în contextul în care

reclamantul nu este salariatul său și deci nu există un raport juridic legat de

sumele respective.

Pe fondul cauzei, instanța a

reținut în mod întemeiat că suspendarea exercițiului dreptului de a primi prima

de concediu nu echivalează cu stingerea/înlăturarea dreptului, ci are ca efect

doar imposibilitatea realizării acestui drept în intervalul de timp pentru care

exercițiul dreptului la prima de concediu a fost suspendat.

Pentru motivele arătate, în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată

sentința atacată, în parte, în sensul respingerii acțiunii reclamantului față

de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate, ca fiind temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.E.F.

împotriva sentinței civile nr. 3353 din 18 decembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F.

și respinge acțiunea reclamantului față de acesta.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2008.