ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1844/2009

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la 12 ianuarie 2007, reclamanta SC P.C. SA a chemat în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București pentru ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.051.909,87 RON, reprezentând contravaloare lucrări, în termen de maxim 30 de zile de la data pronunțării sentinței, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a executat o serie de lucrări de construcții și instalații la obiectivul R.K. Clădire Călători - Suceava( Burdujeni) în baza solicitărilor S.N.C.F.R., Regionala Iași, fără ca aceasta din urmă să-și execute obligațiile de plată.

Pârâta prin întâmpinarea formulată la data de 16 februarie 2007 a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în susținerea căreia a arătat că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit, întrucât la data ultimului proces- verbal din 11 decembrie 2003, situația lucrărilor executate în perioada 27 noiembrie 2003 - 11 decembrie 2003 și până la data de 21 decembrie 2006, data convocării la conciliere au trecut 3 ani. Reclamanta prin răspunsul la întâmpinare - depus la data de 20 februarie 2007 - a menționat că termenul de prescripție curge de la data sistării lucrărilor și nașterii obligației de plată a lucrărilor deja executate și anume de la data de 20 ianuarie 2004 când pârâta, prin adresa nr. 61/48 din 20 ianuarie 2004 a solicitat sistarea lucrărilor și a comunicat părții adverse că lucrările executate ulterior acestei date nu vor fi onorate la plată.

A mai arătat că prima invitație la conciliere a fost la data de 20 noiembrie 2006, iar cea de-a doua din 05 decembrie 2006, anterior datei de 11 decembrie 2006 când s-ar fi împlinit termenul de prescripție în ipoteza în care acesta ar curge de la data de 11 decembrie 2003. Prin sentința comercială nr. 6211 din 09 mai 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 s-a admis excepția prescripției și în consecință a fost respinsă acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă și a fost obligată aceasta la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că acțiunea a fost introdusă de reclamantă la data de 10 ianuarie 2007, data poștei, în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă cel mai târziu la 31 decembrie 2003, împlinindu-se la 31 decembrie 2006, iar adresa nr. 61/48 din 20 ianuarie 2004 nu este de natură a întrerupe termenul de prescripție conform dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât din conținutul acesteia a rezultat că, de fapt, pârâta i-a comunicat reclamantei că începând cu data de 20 ianuarie 2004 sistează lucrările de reparații la obiectivul Stația Suceava - Burdujeni și, orice lucrare executată ulterior acestei date se va face pe riscul executantului.

Astfel, s-a apreciat de tribunal că adresa menționată nu reprezintă o recunoaștere a debitului, ci doar o comunicare de sistare a lucrărilor executate fără contract. Totodată s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor până în luna ianuarie 2004, precum a susținut. Împotriva sentinței tribunalului reclamanta a declarat apel, în motivarea căruia a susținut că părțile nu au încheiat un proces-verbal de recepție finală a lucrărilor executate, conform dispozițiilor legale privind lucrările de construcție executate, fapt pentru care nu operează prescripția dreptului la acțiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.

Prin decizia comercială nr. 442 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admis apelul reclamantei cu consecința desființării hotărârii atacate și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunalul, în considerentele căreia s-a apreciat că procesul verbal din 11 decembrie 2003 nu constituie un proces verbal de recepție finală, întrucât în acest act se menționează lucrările efectuate și cele ce urmează a fi executate în perioada următoare, respectiv 11 decembrie - 18 decembrie 2003, fixându-se ca următoarea ședință de analiză să aibă loc la data de 15 ianuarie 2004. Așadar, având în vedere conținutul menționatului proces-verbal și faptul că părțile nu au încheiat un act de recepție finală a lucrărilor executate, în cauză nu s-a prescris dreptul la acțiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.

În contra celei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că izvorul dreptului pretins de reclamantă este un fapt juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză - și nu un act juridic civil - contract comercial - și, în raport de calificarea juridică a acestui fapt juridic civil, prescripția extinctivă este reglementată printr-o normă specială și anume art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care începe să curgă de la data de 11 decembrie 2003, data încheierii procesului verbal semnat și însușit de ambele părți.

În opinia recurentei procesele verbale încheiate ulterior acestei date nu sunt autentice și nu sunt înregistrate în evidențele societății pârâte, astfel că acestea nu au forță probantă. Față de argumentele enunțate recurenta susține că instanța de apel a apreciat eronat probatoriul administrat în cauză ce a condus la o calificare greșită a actului juridic dedus judecății, iar faptul că nu s-a încheiat proces verbal de recepție finală nu este de natură a conduce la concluzia ca dreptul material al reclamantei nu s-a prescris, așa cum în mod greșit a soluționat instanța de apel. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc.

civ., recurenta a arătat că dat fiind analizarea cauzei din perspectiva unor raporturi contractuale, s-a pronunțat o soluție greșită cu încălcarea dispozițiile HGR nr. 273/1994, dispoziții neaplicabile în speță, întrucât nu ne aflăm în prezența unui contract cu clauze ferme, în conținutul căruia să cuprindă termene și modalități de efectuare a recepției finale a lucrărilor. În continuare, în susținerea apărărilor sale, mai arată că lucrările efectuate sunt în afara contractului, astfel încât operează prescripția extinctivă înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, când momentul curgerii prescripției începe de la data ultimului proces verbal încheiat de părți la data de 11 decembrie 2003 - ultimul proces verbal privind situația lucrărilor executate - dată în raport cu care acțiunea reclamantei depusă la data de 10 ianuarie 2007 nu poate fi constatată decât ca prescrisă.

În consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă cu consecința menținerii sentinței tribunalului ca temeinică și legală. Recursul este nefondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare: Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte are spre analiză dacă instanța de apel a schimbat natura actului juridic civil, cu consecința calificării sale eronate. Instanța de apel a apreciat în mod corect actul juridic dedus judecății în raport de prevederile legal privind construcțiile, constatând că raporturile dintre părți s-au derulat prin prestări succesive ale lucrărilor, consemnate în procese-verbale, fără a se efectua o recepție finală a acestora.

Și, chiar dacă lucrările a căror contravaloare, se pretinde, prin prezenta acțiune, au fost executate cu mai mult de 3 ani în urmă, termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă numai de la data procesului-verbal de recepție definitivă, în sensul art. 1 din Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții și instalații aferente, potrivit căruia recepția constituie o componentă a sistemului calității și este actul prin care se certifică că executantul și-a îndeplinit obligațiile în conformitate cu prevederile contractului sau ale documentației executate. Potrivit aceluiași regulament, recepția se face la terminarea lucrărilor și la finalizare, respectiv după expirarea perioadei de garanție.

În cauză, părțile s-au întâlnit la data de 11 decembrie 2003, când s-a încheiat un proces-verbal privind situația lucrărilor executate de către pârâtă în perioada 27 noiembrie 2003 - 11 decembrie 2003, la obiectivul R.K. Clădire Călători Suceava – Burdujeni, precum și lucrările programate a fi executate pentru perioada următoare, respectiv 11 decembrie 2003 - 18 decembrie 2003, ocazie cu care au stabilit ca următoarea analiză să aibă loc la data de 12 ianuarie 2004. Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 11 decembrie 2003 a rezultat fără dubiu, că acesta nu constituie un act de recepție finală, întrucât se menționează lucrările ce urmează a se efectua în perioada ulterioară încheierii lui.

Prin urmare, părțile nu au încheiat un proces-verbal de terminare a lucrărilor sau vreun proces-verbal de recepție finală, conform dispozițiilor legale anterior menționate, a lucrărilor de construcție executate de către pârâtă, fapt pentru care nu poate opera prescripția dreptului la acțiune pretins de pârâtă. Criticile recurentei privind nevalabilitatea proceselor verbal încheiate ulterior procesului-verbal din 11 decembrie 2003, sunt nefondate, deoarece pârâta a solicitat reclamantei să sisteze lucrările (la data de 20 ianuarie 2004), astfel că ultimul proces-verbal privind situația lucrărilor executate este cel din 11 decembrie 2003, fapt analizat în mod corect de instanța de apel, care a avut în vedere acest înscris.

Motivul de casare întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., este de asemenea nefondat, întrucât așa cum s-a arătat anterior în raport de calificarea juridică a procesului verbal din 11 decembrie 2003 că acest înscris nu a constituit un proces verbal de recepție finală în sensul dispozițiilor legale în materie, pentru a determina momentul începerii unei eventuale prescripții, dreptul material al reclamantei nu s-a prescris, cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Așadar, Înalta Curte constată că actul juridic dedus judecății a fost calificat legal, instanța de apel recurgând la normele de drept aplicabile speței, dându-le o interpretare corectă din perspectiva analizării înscrisului intitulat proces verbal, încheiat la 11 decembrie 2003 - în raport cu care s-a constatat legal și temeinic că nu operează prescripția, atâta vreme cât părțile nu au încheiat un act de recepție finală, de la care să înceapă să curgă dreptul reclamantei pentru contravaloarea lucrărilor executate. În consecință, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată că motivele de recurs invocate nu sunt incidente cauzei, motiv pentru care urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.C.F. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 29 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 iunie 2009.