ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1844/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1844/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului de față,
din actele și lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,
secția a VI-a
comercială, la 12 ianuarie
2007, reclamanta SC P.C. SA a
chemat
în judecată pe pârâta C.N.C.F. C.F.R. S.A. București pentru ca prin hotărârea
ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei
la plata sumei de 2.051.909,87 RON,
reprezentând contravaloare lucrări,
în termen de maxim 30 de zile de la data pronunțării sentinței, cu cheltuieli
de judecată.
În
motivarea cererii, reclamanta a arătat că a executat o serie de lucrări de
construcții și instalații la obiectivul R.K.
Clădire Călători - Suceava( Burdujeni) în
baza
solicitărilor S.N.C.F.R., Regionala Iași, fără ca aceasta din urmă să-și
execute
obligațiile de plată.
Pârâta prin întâmpinarea formulată la data de 16 februarie 2007 a
invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în susținerea
căreia a arătat că termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 s-a
împlinit, întrucât la data ultimului proces-
verbal din 11 decembrie 2003, situația lucrărilor
executate în perioada 27 noiembrie 2003 -
11
decembrie 2003 și până la data de 21 decembrie 2006, data convocării la
conciliere au trecut 3 ani.
Reclamanta
prin răspunsul la întâmpinare - depus la data de 20 februarie 2007 - a
menționat că termenul
de prescripție curge de la data sistării lucrărilor și nașterii
obligației de plată a
lucrărilor deja executate și anume de la data de 20 ianuarie 2004 când
pârâta, prin adresa nr.
61/48 din 20 ianuarie 2004 a solicitat sistarea lucrărilor și a comunicat
părții adverse că lucrările executate ulterior acestei date nu vor fi onorate
la plată. A
mai arătat că prima
invitație la conciliere a fost la data de 20 noiembrie 2006, iar cea de-a
doua din 05 decembrie 2006, anterior datei de 11
decembrie 2006 când s-ar fi împlinit termenul de
prescripție în ipoteza în care acesta ar curge de la data de 11
decembrie 2003.
Prin sentința
comercială nr. 6211 din 09 mai 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a
comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 s-a admis excepția prescripției și în
consecință a fost respinsă acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată,
ca fiind prescrisă și a fost obligată aceasta la plata sumei de 500 RON
cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în esență, că
acțiunea a fost introdusă de reclamantă la data de 10 ianuarie 2007, data
poștei, în condițiile în care termenul de prescripție a început să curgă cel
mai târziu la 31 decembrie 2003, împlinindu-se
la 31 decembrie 2006, iar
adresa nr. 61/48 din 20 ianuarie 2004 nu este de natură a întrerupe termenul
de prescripție conform
dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât din
conținutul acesteia a
rezultat că, de fapt, pârâta i-a comunicat reclamantei că începând
cu data de 20 ianuarie
2004 sistează lucrările de reparații la obiectivul Stația Suceava -
Burdujeni și, orice lucrare executată
ulterior acestei date se va face pe riscul
executantului.
Astfel, s-a apreciat de tribunal că adresa menționată nu reprezintă o
recunoaștere a debitului, ci doar o comunicare de
sistare a lucrărilor executate fără
contract.
Totodată s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor
până
în luna ianuarie 2004, precum a susținut.
Împotriva
sentinței tribunalului reclamanta a declarat apel, în motivarea căruia a
susținut că părțile nu au încheiat un proces-verbal de recepție finală a
lucrărilor
executate,
conform dispozițiilor legale privind lucrările de construcție executate, fapt
pentru care nu operează prescripția
dreptului la acțiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.
Prin decizia comercială nr. 442 din 29 octombrie 2008 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost admis apelul
reclamantei cu consecința desființării hotărârii atacate și s-a dispus
trimiterea cauzei spre rejudecare la același
tribunalul, în considerentele
căreia s-a apreciat că procesul verbal din 11 decembrie 2003 nu constituie un
proces verbal de recepție finală, întrucât în acest act se menționează
lucrările efectuate și cele ce urmează a fi executate în perioada următoare,
respectiv
11 decembrie - 18
decembrie 2003, fixându-se ca următoarea ședință de analiză să aibă loc la data
de 15 ianuarie 2004. Așadar, având în vedere conținutul menționatului
proces-verbal și faptul că părțile nu au încheiat un act de recepție finală a
lucrărilor executate, în
cauză nu s-a
prescris dreptul la acțiune pentru contravaloarea lucrărilor executate.
În contra celei din
urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.
8 și art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ.,
recurenta
a susținut, în esență, că izvorul dreptului pretins de reclamantă este un fapt
juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză
- și nu un act juridic civil - contract
comercial
- și, în raport de calificarea juridică a acestui fapt juridic civil,
prescripția extinctivă este reglementată printr-o normă specială și anume art.
8 din Decretul nr.
167/1958, care începe să curgă de la data de 11 decembrie
2003, data încheierii procesului verbal semnat și însușit de ambele părți.
În
opinia recurentei procesele verbale încheiate ulterior acestei date nu sunt
autentice și nu sunt
înregistrate în evidențele societății pârâte, astfel că acestea nu au
forță probantă. Față de
argumentele enunțate recurenta susține că instanța de apel a
apreciat eronat
probatoriul administrat în cauză ce a condus la o calificare greșită a actului
juridic dedus judecății, iar faptul că nu s-a încheiat proces verbal de
recepție
finală nu este de
natură a conduce la concluzia ca dreptul material al reclamantei nu
s-a prescris, așa cum în mod greșit a soluționat
instanța de apel.
Referitor
la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9
teza a II-a C. proc. civ., recurenta a arătat că dat fiind analizarea cauzei
din perspectiva unor raporturi contractuale, s-a pronunțat o soluție greșită cu
încălcarea
dispozițiile
HGR nr. 273/1994, dispoziții neaplicabile în speță, întrucât nu ne aflăm în
prezența unui contract
cu clauze ferme, în conținutul căruia să cuprindă termene și
modalități de efectuare a recepției finale a
lucrărilor.
În
continuare, în susținerea apărărilor sale, mai arată că lucrările efectuate sunt
în afara contractului, astfel încât operează prescripția extinctivă înscrisă în
art. 8 din
Decretul nr.
167/1958, când momentul curgerii prescripției începe de la data
ultimului proces verbal încheiat de părți la data
de 11 decembrie 2003 - ultimul proces verbal
privind situația lucrărilor
executate - dată în raport cu care acțiunea reclamantei
depusă la data de 10 ianuarie 2007 nu poate fi constatată decât ca
prescrisă.
În
consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei
recurate în sensul
respingerii apelului declarat de reclamantă cu consecința menținerii
sentinței tribunalului ca temeinică și
legală.
Recursul
este nefondat, conform considerentelor ce se vor arăta în continuare:
Referitor la
motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., când instanța
interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori
înțelesul neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte
are spre analiză dacă instanța de apel a schimbat natura actului juridic civil,
cu consecința calificării sale eronate.
Instanța
de apel a apreciat în mod corect actul juridic dedus judecății în raport
de prevederile legal
privind construcțiile, constatând că raporturile dintre părți s-au
derulat prin prestări
succesive ale lucrărilor, consemnate în procese-verbale, fără a se
efectua o recepție finală a acestora.
Și,
chiar dacă lucrările a căror contravaloare, se pretinde, prin prezenta acțiune,
au fost executate cu mai mult de
3 ani în urmă, termenul de prescripție prevăzut de
art. 3 din Decretul nr. 167/1958 începe să curgă numai de la data
procesului-verbal de
recepție definitivă, în sensul art. 1 din
Regulamentul de recepție a lucrărilor de
construcții
și instalații aferente, potrivit căruia recepția constituie o componentă a
sistemului calității și este actul prin care se
certifică că executantul și-a îndeplinit
obligațiile în conformitate cu
prevederile contractului sau ale documentației
executate. Potrivit aceluiași regulament, recepția se face la terminarea
lucrărilor și la
finalizare, respectiv după expirarea perioadei de
garanție.
În cauză, părțile
s-au întâlnit la data de 11 decembrie 2003, când s-a încheiat un proces-verbal
privind situația lucrărilor executate de către pârâtă în perioada
27 noiembrie 2003 - 11 decembrie 2003, la obiectivul
R.K. Clădire Călători Suceava – Burdujeni,
precum și lucrările
programate a fi executate pentru perioada următoare, respectiv
11 decembrie 2003 - 18 decembrie 2003, ocazie cu
care au stabilit ca următoarea analiză să aibă loc
la data de 12
ianuarie 2004.
Din
cuprinsul procesului-verbal încheiat la data de 11 decembrie 2003 a rezultat
fără
dubiu, că acesta nu
constituie un act de recepție finală, întrucât se menționează
lucrările ce urmează a se efectua în perioada
ulterioară încheierii lui.
Prin urmare, părțile
nu au încheiat un proces-verbal de terminare a lucrărilor sau vreun
proces-verbal de recepție finală, conform dispozițiilor legale anterior
menționate, a lucrărilor de construcție executate
de către pârâtă, fapt pentru care nu
poate opera prescripția dreptului
la acțiune pretins de pârâtă.
Criticile
recurentei privind nevalabilitatea proceselor verbal încheiate ulterior
procesului-verbal din 11 decembrie 2003, sunt
nefondate, deoarece pârâta a solicitat
reclamantei
să sisteze lucrările (la data de 20 ianuarie 2004), astfel că ultimul
proces-verbal
privind situația lucrărilor executate este cel din 11
decembrie 2003, fapt analizat în mod corect de instanța de apel, care a avut în
vedere acest înscris.
Motivul de
casare întemeiat de dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.,
este de asemenea nefondat, întrucât așa cum s-a arătat anterior în raport de
calificarea juridică a procesului verbal din 11 decembrie 2003 că acest înscris
nu a
constituit un proces verbal de recepție
finală în sensul dispozițiilor legale în materie, pentru a determina momentul
începerii unei eventuale prescripții, dreptul material al reclamantei nu s-a
prescris, cum în mod corect a apreciat instanța de apel.
Așadar,
Înalta Curte constată că actul juridic dedus judecății a fost calificat
legal, instanța de apel recurgând la normele de
drept aplicabile speței, dându-le o
interpretare corectă din perspectiva
analizării înscrisului intitulat proces verbal, încheiat la 11 decembrie 2003 -
în raport cu care s-a constatat legal și temeinic că nu operează prescripția,
atâta vreme cât părțile nu au încheiat un act de recepție finală,
de la care să înceapă să curgă dreptul
reclamantei pentru contravaloarea lucrărilor
executate.
În
consecință, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constată
că
motivele
de recurs invocate nu sunt incidente cauzei, motiv pentru care urmează a se
respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D
E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta C.N.C.F. SA București împotriva deciziei
comerciale nr. 442
din 29 octombrie 2008 a
Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,
astăzi 10 iunie 2009.