ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3475/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3475/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Ședința publică de la 4 noiembrie 2011
Asupra recursului de
față, deliberând, constată următoarele:
Prin decizia
comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a
VI-a comercială, a fost respins apelul formulat de apelanta C.N.C.F. C.F.R. SA
împotriva sentinței comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 în
contradictoriu cu intimata SC P.C. SA, ca nefondat.
A fost obligată
apelanta la plata sumei de 68414,30 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Instanța de control
judiciar a reținut următoarele:
Prin sentința comercială
nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a
VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 a fost admisă acțiunea privind pe
reclamanta SC P.C. SA Suceava în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. C.F.R.SA
București astfel cum a fost precizată și pârâta a fost obligată către reclamantă
la plata sumei de 3.458.271,86 lei (RON), reprezentând contravaloare lucrări
plus, 42.201,34 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța
astfel instanța de fond a reținut, în esență, că probele confirmă executarea de
către reclamantă pentru pârâtă a unor lucrări de construcții și instalații la
obiectivul R.K. Clădire Călători Suceava în perioada iunie 2003 – decembrie
2003 și că valoarea acestora s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat
în cauză.
S-a mai reținut
faptul că între părți nu a existat contract scris și că sunt îndeplinite
condițiile pentru exercitarea „
actio de in rem verso
”, neexistând un alt
mijloc juridic pentru valorificarea pretențiilor de către reclamantă.
Împotriva sentinței
precizate a formulat apel pârâta care a criticat-o pentru netemeinicie și
nelegalitate, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței
atacate în sensul admiterii excepției prematurității acțiunii reclamantei cu
consecința respingerii acțiunii ca prematur introdusă. Pe fond, s-a solicitat
admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii
acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și în subsidiar ca inadmisibilă.
Prin încheierea de
ședință de la 08 februarie 2011 Curtea s-a pronunțat pe cererea intimatei
privind citarea apelantei prin administrator judiciar și pe excepțiile invocate
în sensul respingerii pentru motivele inserate în acea încheiere.
Intimata a depus
concluzii scrise.
Examinând în ansamblu
motivele de apel în raport de probele administrate în cauză, Curtea a reținut
că apelul apare ca nefondat pentru considerentele de mai jos.
Prin decizia
comercială nr. 442 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VI-a comercială, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței
comerciale nr. 6211 din 09 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, și a fost desființată această sentință cu trimiterea cauzei
spre rejudecare la aceeași instanță.
Decizia precizată a
rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtă de către
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1844 din 10 iunie 2009.
În primul ciclu
procesual s-a administrat și proba cu expertiză tehnică în construcții.
În privința acestui
raport de expertiză, pârâta a formulat obiecțiuni cu privire la care instanța
de fond s-a pronunțat pe de o parte în sensul ca expertul să depună
procesul-verbal de la 10 decembrie 2007, document depus la dosar și pe de altă
parte respingând celelalte obiecțiuni, considerând că expertul a răspuns la
obiectivele stabilite de instanță (vezi încheierea de la 14 martie 2008 – fila
293 vol. II dosar 1015/3/2007).
Prin încheierea de
ședință de la 11 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
comercială, părțile prin reprezentanți au arătat că nu mai au alte cereri de
formulat, excepții de invocat sau probe de administrat (vezi fila 317 vol. II
dosar 1015/3/2007).
În fond după casare
pârâta nu a solicitat probe și nici nu a invocat alte aspecte privind expertiza
tehnică în construcții efectuată în primul ciclu procesual, respectiv a
obiecțiunilor formulate la aceasta, singura sa excepție vizând prematuritatea
introducerii acțiunii de către reclamantă. Pârâta chiar s-a opus la proba
testimonială propusă de reclamantă.
Mai mult, din
practicaua sentinței comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rezultă că reclamanta a
renunțat la audierea martorilor motivat de faptul că expertiza nu a fost
contestată. De asemenea, mai rezultă că părțile prin consilieri juridici au
arătat că nu au mai avut alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe
de administrat.
Pentru cele expuse,
aspectele de ordin procedural privind nemotivarea încheierii de ședință din 14
martie 2008, privind nereținerea de către instanță a obiecțiunilor formulate de
pârâtă în primul ciclu procesual și eventuala lipsă de motivare a respingerii
acestora, privind nepunerea în discuția părților a acestor obiecțiuni, apar nefondate.
În altă ordine de
idei, s-a reținut că pârâta ar fi putut să formuleze apel împotriva primei
hotărâri a instanței de fond, inclusiv a încheierii din 14 martie 2008 cu
privire la criticile invocate de abia în această fază procesuală.
Tot astfel, în temeiul
principiului disponibilității, apelanta putea să solicite instanței de fond în
al doilea ciclu clarificarea aspectelor invocate pentru prima dată în apelul de
față ceea ce este inadmisibil față de art. 294 C. proc. civ..
Altfel rolul activ al
judecătorului nu suplinește principiul disponibilității părților care au arătat
că nu mai au cereri, excepții sau probe de administrat.
Mai mult, prin
modificările suferite de art. 129 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, în
alin. (5)
1
se prevede că părțile nu pot invoca în căile de atac
omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și
administrat în condițiile legii.
Așadar, apelanta, în
temeiul principiului disponibilității, a ales ca în al doilea ciclu procesual
să nu invoce în fața instanței de fond decât excepția prematurității acțiunii
reclamantei.
În privința excepției
prematurității introducerii acțiunii motivat de faptul că dreptul reclamantei
nu este actual fiind supus condiției suspensive, critica apare nefondată întrucât,
imposibilitatea încheierii procesului-verbal de recepție finală se datorează
atitudinii apelantei care prin adresa nr. 6.1/48 din 20 ianuarie2004 a sistat
lucrările ce trebuiau efectuate în continuare de către intimată.
Împrejurarea că
procesul-verbal de la 11 decembrie 2003 nu constituie act de recepție finală,
ci un act prin care s-au stabilit lucrările executate pe o anumită perioadă și
lucrările ce urmau a se executa pe altă perioadă, nu înseamnă că în lipsa
procesului-verbal de recepție finală nu se poate solicita contravaloarea
lucrărilor executate pentru că dreptul la acțiune al reclamantei nu este
actual, fiind afectat de condiție suspensivă.
Acest lucru s-a
reținut pentru că lucrările prevăzute în procesul-verbal de la 11 decembrie 2003
a se executa nu s-au mai executat de către intimată urmare voinței apelantei
care la 20 ianuarie 2004 a sistat executarea acestora.
Atitudinea apelantei
nu poate să conducă la concluzia că lucrările deja executate nu trebuie plătite
pentru lipsa procesului-verbal de recepție finală care niciodată nu se va
încheia în situația dată.
Altfel, acțiunea
reclamantei se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei în dauna
reclamantei, între părți neexistând contract scris.
S-a mai reținut că
aspectele criticate pentru interpretarea eronată a dispozițiilor legale în
materia recepției lucrărilor cât timp lucrarea finală nu a executat-o intimata
la inițiativa apelantei și nu s-a putut încheia un proces-verbal de recepție
finală apar nefondate.
Pe de altă parte,
apelanta a interpretat reținerile instanței de fond privind lipsa unui contract
pentru lucrările expertizate în alt fel decât instanța, depășind limitele avute
în vedere de instanță.
Și critica privind
inițiativa notificării recepției finale a fost apreciată ca nefondată de vreme
ce un astfel de eveniment nu a existat pentru că lucrarea nu a fost finalizată
de către intimată prin voința apelantei.
În privința
necesității refacerii raportului de expertiză, Curtea a apreciat critica
nefondată pentru argumentele expuse la criticile de ordin procedural.
În concret, apelanta
trebuia să solicite acest lucru în fața instanței de fond dar, așa cum s-a
arătat, probele nu relevă că aceasta ar fi solicitat acest lucru.
Altfel, intimata a
depus facturile fiscale pentru materialele achiziționate și precizări pentru
înscrisurile depuse, inclusiv sub aspectul utilității acestora în cauză.
S-a apreciat că toate
celelalte aspecte vizând expertiza nu pot face obiect de analiză pentru prima
dată în apel întrucât este contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.
civ.
Pentru toate aceste
considerente de fapt și de drept, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a
respins apelul ca nefondat.
În ce privește
cheltuielile de judecată solicitate de către intimată, Curtea a admis cererea în
parte în limita probelor și în temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat
apelanta către intimată la plata sumei de 68.414,30 lei cheltuieli de judecată
în apel.
Împotriva acestei
hotărâri, în termen legal, a declarat recurs C.N.C.F.CF.R. SA care a solicitat
ca, în temeiul art. 312 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.
civ., să se admită recursul, să se caseze decizia recurată și să se trimită
cauza spre rejudecare pentru refacerea expertizei tehnice.
S-a învederat, în
esență, că în cursul anului 2003 reclamanta a executat, in afara contractului,
lucrări la obiectivul Gara Burdujeni.
Raportul de expertiza
tehnica in construcții efectuat in cauza (aflat in dosarul instanței de fond) a
confirmat faptul ca lucrările executate de reclamanta s-au desfășurat numai in
anul 2003, astfel:
-
la obiectivul: „să se stabilească care sunt lucrările realizate de reclamanta
la clădirea Gara Burdujeni (Suceava) in perioada iunie 2003 - martie 2004
precum și natura acestora”, concluzia expertului cu privire la toate cele 7
(șapte) grupe de lucrări este ca toate lucrările au fost e
xecutate în anul 2003;
-
la obiectivul propus de instanța: „sa se
stabilească în funcție de actele
de la dosarul cauzei precum și în
funcție de înscrisurile ce vor fi consultate, care este perioada de executare a
lucrărilor și în aceasta situație sa se
prezinte
defalcat pentru anul 2003 si pentru anul 2004” concluzia expertului
este
ca „perioada de execuție a lucrărilor (....) executate de reclamanta SC P.C. Suceava
a fost: iunie 2003 – decembrie 2003”.
S-a
arătat că prin H.G. nr. 870 din 31 iulie 2003, depusă la dosarul cauzei (în
prima instanță), stația de cale ferată Burdujeni a fost inclusă în proiectul de
„Reabilitare a unor stații de cale ferată”, alocându-se fonduri din credite
externe și impunându-se prin lege organizarea licitațiilor în vederea
încheierii contractelor de prestării servicii pentru execuția lucrărilor de
reabilitare.
În
acest context, societatea reclamanta a fost somată verbal să sisteze lucrările
la obiectivul Suceava Burdujeni.
Prin
actul nr. 6.1/48 din 20 ianuarie 2004, directorul regionalei C.F. Iași dispus
și în scris sistarea lucrărilor de reparații la obiectivul stației CF Suceava
Burdujeni.
Obiectivul
nu a fost finalizat de reclamanta, ci de o alta societate
comerciala - SC M. SRL - cu care C.N.C.F. C.F.R.SA
a încheiat contract de
execuție lucrări și cu care s-a încheiat
procesul-verbal de recepție definitivă
.
Cu
privire la soluția data de instanța de apel asupra excepției lipsei capacității
procesuale de exercițiu a reclamantei la data introducerii acțiunii (ianuarie
2007) determinata de lipsa capacității de exercițiu a administratorului P.L.
s-a apreciat ca este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
teza a II-a C. proc. civ. motivat de următoarele argumente:
Considerentele pe
care instanța si-a întemeiat soluția de respingere a excepției sunt eronate
întrucât reabilitarea de drept a administratorului societății reclamante de
care acesta a beneficiat in anul 2010 - nu poate acoperi cu efect retroactiv
lipsa capacității de exercițiu a administratorului existentă la data
introducerii acțiunii judiciare si pe parcursul acestui proces;
În intervalul 2007-2010,
administratorul intimatei era lipsit de capacitatea de exercițiu, având o hotărâre
definitiva de condamnare la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de
încercare.
Cu privire la acest
aspect, s-au învederat următoarele:
Potrivit
dispozițiilor art. 415 alin. (1) C. proc. pen. hotărârile instanțelor penale
devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 416 pct. 4
din același cod hotărârile primei instanțe rămân definitive la data la care
apelul a fost respins.
Sentința
penală nr. 754 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Suceava - prin care
administratorul P.L. a fost condamnata la pedeapsa închisorii pentru
infracțiunea de evaziune fiscala - a devenit definitiva la data de 04 iunie 2007
prin respingerea apelului acesteia (decizia nr. 231 din 04 iunie 2007
pronunțata de Tribunalul Suceava ca instanța de apel).
Sentința
prevedea un termen de încercare de 2 ani si 6 luni după care putea opera
reabilitarea de drept a persoanei condamnate.
Față
de datele înscrise in hotărârea judecătoreasca de condamnare a
administratorului societății, definitivă din 04 iunie 2007 rezultă că
administratorul P.L. putea beneficia de reabilitarea de drept începând cu luna
ianuarie 2010, când s-ar fi împlinit termenul de încercare de 2 ani si sase
luni.
Certificatul
de cazier judiciar este datat 24 ianuarie 2011. La aceasta data, în
mod evident, administratorul P.L. era reabilitat
de drept.
S-a
apreciat de către recurentă că, în intervalul 2007-2010, administratorul era
lipsit de capacitatea de exercițiu, având o hotărâre definitiva de condamnare
la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de încercare.
Hotărârea
AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care se confirma cu efect retroactiv actele
juridice semnate de administratorul P.L. pe intervalul 2007 - prezent nu are
valoare juridica, deoarece nu poate acoperi retroactiv perioada pentru care
administratorul era lipsit de capacitatea de exercițiu având o condamnare
definitiva pentru infracțiunea de evaziune fiscală și este dată cu încălcarea
interdicțiilor exprese prevăzute de Legea nr. 31/1990. Recurenta a arătat că nu
a fost parte in procesele penale respective astfel încât nu a putut invoca în
termen această excepție.
În
dosarul penal la care s-a referit recurenta s-a reținut că administratorul
societății P.L. a dispus neînregistrarea in evidenta contabila a societății
intimate a unui număr de 62 de facturi fiscale din relația comerciala cu C.N.C.F.
C.F.R.SA - Regionala CFR Iași. În anul 2003 intimata nu a mai emis facturi
fiscale către recurentă pentru prestațiile pentru care se pretinde plata in
acest proces.
Recurenta
își pune întrebarea cine încasează suma stabilita prin hotărârea instanței de
fond daca aceasta societate nu are in evidentele sale înregistrat
clientul/debitorul C.N.C.F. C.F.R.SA ? Cum se stinge in evidenta contabila
subscrisa de vreme ce nu exista facturi fiscale emise de furnizor (reclamanta),
iar legislația fiscala nu mai permite emiterea după opt ani a facturilor
fiscale?
Recurenta
a apreciat că susținerile sale se încadrează in motivul de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanța
de apel, deși a obligat intimata sa depună facturile fiscale
emise de terți care cuprind materialele puse in
opera de aceasta, lipsește de
eficientă juridica aceste înscrisuri care
puteau fi utilizate de expert pentru refacerea expertizei.
Motivarea
instanței pentru respingerea necesitații refacerii expertizei
nu poate fi primită, fiind străina de natura
pricinii: „părțile nu pot invoca in căile
de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu
le-
au propus si administrat in condițiile legii”.
Obiecțiunile
la raportul de expertiză au fost exprimate în ambele cicluri procesuale, dar
instanța a trecut peste această etapă, acordând cuvântul pe fond.
Întrucât
s-a trecut peste etapa dezbaterii raportului de expertiză, recurenta a apreciat
că au fost încălcate normele de procedură și dreptul la apărare.
Cu
privire la cheltuielile de judecată, recurenta a precizat că s-a acordat mai
mult decât s-a cerut întrucât suma solicitată de intimată este de 7131,70 lei,
iar suma acordată, în mod nejustificat, este de 68414,30 lei.
Recursul
a fost legal timbrat.
Prin
întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Pe
parcursul soluționării recursului, recurenta a învederat instanței că asupra
intimatei reclamante a fost deschisă procedura generală a insolvenței printr-o
hotărâre irevocabilă, fiind numit administrator judiciar A. IPURL.
Analizând
actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta
Curte constată următoarele:
Lipsa
capacității de exercițiu a administratorului reclamantei, invocată de
recurentă, este sancționată cu nulitatea relativă, în cazul în care actele de
procedură efectuate în cauză nu sunt ratificate de reprezentantul societății.
Momentul
confirmării este, contrar susținerilor recurentei, ulterior introducerii
cererii de chemare în judecată, întrucât Codul de procedură civilă stabilește
că nulitatea relativă nu intervine automat, la termenul la care se constată
neregularitatea procedurală, ci în condițiile art. 161 alin. (1), instanța
putând acorda un termen pentru complinirea lipsurilor.
Hotărârea
AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care s-au confirmat cu efect retroactiv
actele juridice semnate de administratorul P.L. acoperă nulitatea eventuală a
actelor efectuate întrucât excepția invocată are un caracter dilatoriu, legea
conferind dreptul reprezentantului legal de a acoperi lipsurile sau o parte din
acestea.
Numai
în cazul în care actele nu au fost confirmate intervine caracterul peremptoriu
al excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, cererea de chemare în
judecată urmând a fi anulată.
Din
această perspectivă, chiar dacă susținerile recurentei referitoare la momentul
de la care a intervenit reabilitarea administratorului P.L. ar fi reținute de
instanță, atât timp cât actele efectuate de aceasta au urmat procedura
confirmării, cererea nu poate fi anulată.
În
ceea ce privește considerentele instanței de apel cu privire la obiecțiunile la
raportul de expertiză, Înalta Curte apreciază că acestea sunt corecte și
corespund situației care rezultă din actele dosarului.
Astfel,
pârâta a depus obiecțiuni la raportul de expertiză în primul ciclu procesual,
dar hotărârea pronunțată de instanța de judecată a fost desființată în calea de
atac, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.
În
cel de-al doilea ciclu procesual obiecțiunile nu au mai fost reiterate de către
pârâtă, fiind consemnată în practicaua sentinței comerciale nr. 14359 din 18
decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București împrejurarea că „părțile,
prin consilieri juridici, arată că nu mai au cereri de formulat, excepții de
invocat sau probe de administrat”.
În
condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității,
fiind un proces al intereselor private, Înalta Curte apreciază că judecătorul
cauzei s-a pronunțat asupra solicitărilor părților, iar omisiunea instanței de
a administra probe pe care părțile nu le-au mai susținut nu poate fi invocată
în căile de tac potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) indice 1 C. proc.
civ.
În
situația în care recurenta a apreciat că cele reținute în practica nu corespund
susținerilor reprezentantului său, aceasta avea posibilitatea formulării unei
cereri de îndreptare eroare materială, dar nu a utilizat calea deschisă de
legiuitor.
Cu
privire la cheltuielile de judecată însă, motivele de recurs apar ca fiind
întemeiate întrucât instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind
incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel,
intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7131,70 lei
(fila 38 dosar apel) și a sumei de 740,80 lei (fila 45 dosar apel) cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Constatând
culpa procesuală a apelantei, în baza art. 274 C. proc. civ., se constată că
aceasta a dovedit efectuarea unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6920,50
lei, la plata cărora va fi obligată, în apel, către intimată.
Față
de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) raportat la
art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va modifica în parte
decizia comercială nr.191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția
a VI-a comercială, în sensul că va obliga apelanta pârâtă C.N.C.F. C.F.R. SA
BUCURȘTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către
intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA.
Se
vor menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Înalta
Curte va respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în
recurs ca neîntemeiată deoarece în recurs taxa de timbru achitată a fost
datorată la valoarea contestată pe fondul cauzei, iar instanța a admis recursul
numai pentru greșita acordare a cheltuielilor de judecată, pentru care calea de
atac este scutită de timbraj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de
pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA BUCUREȘTI.
Modifică în parte
decizia comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția
a VI-a comercială, în sensul că obligă apelanta pârâtă C.N.C.F. C.F.R. SA
BUCURȘTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către
intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA.
Menține celelalte
dispoziții ale deciziei.
Respinge cererea
recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca neîntemeiată.
I
revocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 4 noiembrie 2011.