ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3475/2011

Ședința publică de la 4 noiembrie 2011 Asupra recursului de față, deliberând, constată următoarele: Prin decizia comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost respins apelul formulat de apelanta C.N.C.F. C.F.R. SA împotriva sentinței comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 în contradictoriu cu intimata SC P.C. SA, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata sumei de 68414,30 lei cheltuieli de judecată către intimată. Instanța de control judiciar a reținut următoarele: Prin sentința comercială nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 1015/3/2007 a fost admisă acțiunea privind pe reclamanta SC P.C.

SA Suceava în contradictoriu cu pârâta C.N.C.F. C.F.R.SA București astfel cum a fost precizată și pârâta a fost obligată către reclamantă la plata sumei de 3.458.271,86 lei (RON), reprezentând contravaloare lucrări plus, 42.201,34 lei cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut, în esență, că probele confirmă executarea de către reclamantă pentru pârâtă a unor lucrări de construcții și instalații la obiectivul R.K. Clădire Călători Suceava în perioada iunie 2003 – decembrie 2003 și că valoarea acestora s-a stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză. S-a mai reținut faptul că între părți nu a existat contract scris și că sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea „ actio de in rem verso ”, neexistând un alt mijloc juridic pentru valorificarea pretențiilor de către reclamantă.

Împotriva sentinței precizate a formulat apel pârâta care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii excepției prematurității acțiunii reclamantei cu consecința respingerii acțiunii ca prematur introdusă. Pe fond, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și în subsidiar ca inadmisibilă. Prin încheierea de ședință de la 08 februarie 2011 Curtea s-a pronunțat pe cererea intimatei privind citarea apelantei prin administrator judiciar și pe excepțiile invocate în sensul respingerii pentru motivele inserate în acea încheiere.

Intimata a depus concluzii scrise. Examinând în ansamblu motivele de apel în raport de probele administrate în cauză, Curtea a reținut că apelul apare ca nefondat pentru considerentele de mai jos. Prin decizia comercială nr. 442 din 29 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinței comerciale nr. 6211 din 09 mai 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și a fost desființată această sentință cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Decizia precizată a rămas irevocabilă prin respingerea recursului formulat de pârâtă de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1844 din 10 iunie 2009. În primul ciclu procesual s-a administrat și proba cu expertiză tehnică în construcții.

În privința acestui raport de expertiză, pârâta a formulat obiecțiuni cu privire la care instanța de fond s-a pronunțat pe de o parte în sensul ca expertul să depună procesul-verbal de la 10 decembrie 2007, document depus la dosar și pe de altă parte respingând celelalte obiecțiuni, considerând că expertul a răspuns la obiectivele stabilite de instanță (vezi încheierea de la 14 martie 2008 – fila 293 vol. II dosar 1015/3/2007). Prin încheierea de ședință de la 11 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, părțile prin reprezentanți au arătat că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat (vezi fila 317 vol. II dosar 1015/3/2007).

În fond după casare pârâta nu a solicitat probe și nici nu a invocat alte aspecte privind expertiza tehnică în construcții efectuată în primul ciclu procesual, respectiv a obiecțiunilor formulate la aceasta, singura sa excepție vizând prematuritatea introducerii acțiunii de către reclamantă. Pârâta chiar s-a opus la proba testimonială propusă de reclamantă. Mai mult, din practicaua sentinței comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rezultă că reclamanta a renunțat la audierea martorilor motivat de faptul că expertiza nu a fost contestată. De asemenea, mai rezultă că părțile prin consilieri juridici au arătat că nu au mai avut alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.

Pentru cele expuse, aspectele de ordin procedural privind nemotivarea încheierii de ședință din 14 martie 2008, privind nereținerea de către instanță a obiecțiunilor formulate de pârâtă în primul ciclu procesual și eventuala lipsă de motivare a respingerii acestora, privind nepunerea în discuția părților a acestor obiecțiuni, apar nefondate. În altă ordine de idei, s-a reținut că pârâta ar fi putut să formuleze apel împotriva primei hotărâri a instanței de fond, inclusiv a încheierii din 14 martie 2008 cu privire la criticile invocate de abia în această fază procesuală. Tot astfel, în temeiul principiului disponibilității, apelanta putea să solicite instanței de fond în al doilea ciclu clarificarea aspectelor invocate pentru prima dată în apelul de față ceea ce este inadmisibil față de art. 294 C. proc.

civ.. Altfel rolul activ al judecătorului nu suplinește principiul disponibilității părților care au arătat că nu mai au cereri, excepții sau probe de administrat. Mai mult, prin modificările suferite de art. 129 C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010, în alin. (5) 1 se prevede că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Așadar, apelanta, în temeiul principiului disponibilității, a ales ca în al doilea ciclu procesual să nu invoce în fața instanței de fond decât excepția prematurității acțiunii reclamantei.

În privința excepției prematurității introducerii acțiunii motivat de faptul că dreptul reclamantei nu este actual fiind supus condiției suspensive, critica apare nefondată întrucât, imposibilitatea încheierii procesului-verbal de recepție finală se datorează atitudinii apelantei care prin adresa nr. 6.1/48 din 20 ianuarie2004 a sistat lucrările ce trebuiau efectuate în continuare de către intimată. Împrejurarea că procesul-verbal de la 11 decembrie 2003 nu constituie act de recepție finală, ci un act prin care s-au stabilit lucrările executate pe o anumită perioadă și lucrările ce urmau a se executa pe altă perioadă, nu înseamnă că în lipsa procesului-verbal de recepție finală nu se poate solicita contravaloarea lucrărilor executate pentru că dreptul la acțiune al reclamantei nu este actual, fiind afectat de condiție suspensivă.

Acest lucru s-a reținut pentru că lucrările prevăzute în procesul-verbal de la 11 decembrie 2003 a se executa nu s-au mai executat de către intimată urmare voinței apelantei care la 20 ianuarie 2004 a sistat executarea acestora. Atitudinea apelantei nu poate să conducă la concluzia că lucrările deja executate nu trebuie plătite pentru lipsa procesului-verbal de recepție finală care niciodată nu se va încheia în situația dată. Altfel, acțiunea reclamantei se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei în dauna reclamantei, între părți neexistând contract scris. S-a mai reținut că aspectele criticate pentru interpretarea eronată a dispozițiilor legale în materia recepției lucrărilor cât timp lucrarea finală nu a executat-o intimata la inițiativa apelantei și nu s-a putut încheia un proces-verbal de recepție finală apar nefondate.

Pe de altă parte, apelanta a interpretat reținerile instanței de fond privind lipsa unui contract pentru lucrările expertizate în alt fel decât instanța, depășind limitele avute în vedere de instanță. Și critica privind inițiativa notificării recepției finale a fost apreciată ca nefondată de vreme ce un astfel de eveniment nu a existat pentru că lucrarea nu a fost finalizată de către intimată prin voința apelantei. În privința necesității refacerii raportului de expertiză, Curtea a apreciat critica nefondată pentru argumentele expuse la criticile de ordin procedural. În concret, apelanta trebuia să solicite acest lucru în fața instanței de fond dar, așa cum s-a arătat, probele nu relevă că aceasta ar fi solicitat acest lucru.

Altfel, intimata a depus facturile fiscale pentru materialele achiziționate și precizări pentru înscrisurile depuse, inclusiv sub aspectul utilității acestora în cauză. S-a apreciat că toate celelalte aspecte vizând expertiza nu pot face obiect de analiză pentru prima dată în apel întrucât este contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către intimată, Curtea a admis cererea în parte în limita probelor și în temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat apelanta către intimată la plata sumei de 68.414,30 lei cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs C.N.C.F.CF.R. SA care a solicitat ca, în temeiul art. 312 alin. (2) coroborat cu art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., să se admită recursul, să se caseze decizia recurată și să se trimită cauza spre rejudecare pentru refacerea expertizei tehnice. S-a învederat, în esență, că în cursul anului 2003 reclamanta a executat, in afara contractului, lucrări la obiectivul Gara Burdujeni.

Raportul de expertiza tehnica in construcții efectuat in cauza (aflat in dosarul instanței de fond) a confirmat faptul ca lucrările executate de reclamanta s-au desfășurat numai in anul 2003, astfel: - la obiectivul: „să se stabilească care sunt lucrările realizate de reclamanta la clădirea Gara Burdujeni (Suceava) in perioada iunie 2003 - martie 2004 precum și natura acestora”, concluzia expertului cu privire la toate cele 7 (șapte) grupe de lucrări este ca toate lucrările au fost e xecutate în anul 2003; - la obiectivul propus de instanța: „sa se stabilească în funcție de actele de la dosarul cauzei precum și în funcție de înscrisurile ce vor fi consultate, care este perioada de executare a lucrărilor și în aceasta situație sa se prezinte defalcat pentru anul 2003 si pentru anul 2004” concluzia expertului este ca „perioada de execuție a lucrărilor (… ) executate de reclamanta SC P.C.

Suceava a fost: iunie 2003 – decembrie 2003”. S-a arătat că prin H.G. nr. 870 din 31 iulie 2003, depusă la dosarul cauzei (în prima instanță), stația de cale ferată Burdujeni a fost inclusă în proiectul de „Reabilitare a unor stații de cale ferată”, alocându-se fonduri din credite externe și impunându-se prin lege organizarea licitațiilor în vederea încheierii contractelor de prestării servicii pentru execuția lucrărilor de reabilitare. În acest context, societatea reclamanta a fost somată verbal să sisteze lucrările la obiectivul Suceava Burdujeni. Prin actul nr. 6.1/48 din 20 ianuarie 2004, directorul regionalei C.F. Iași dispus și în scris sistarea lucrărilor de reparații la obiectivul stației CF Suceava Burdujeni.

Obiectivul nu a fost finalizat de reclamanta, ci de o alta societate comerciala - SC M. SRL - cu care C.N.C.F. C.F.R.SA a încheiat contract de execuție lucrări și cu care s-a încheiat procesul-verbal de recepție definitivă . Cu privire la soluția data de instanța de apel asupra excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei la data introducerii acțiunii (ianuarie 2007) determinata de lipsa capacității de exercițiu a administratorului P.L. s-a apreciat ca este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.

motivat de următoarele argumente: Considerentele pe care instanța si-a întemeiat soluția de respingere a excepției sunt eronate întrucât reabilitarea de drept a administratorului societății reclamante de care acesta a beneficiat in anul 2010 - nu poate acoperi cu efect retroactiv lipsa capacității de exercițiu a administratorului existentă la data introducerii acțiunii judiciare si pe parcursul acestui proces; În intervalul 2007-2010, administratorul intimatei era lipsit de capacitatea de exercițiu, având o hotărâre definitiva de condamnare la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de încercare. Cu privire la acest aspect, s-au învederat următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 415 alin. (1) C. proc.

pen. hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 416 pct. 4 din același cod hotărârile primei instanțe rămân definitive la data la care apelul a fost respins. Sentința penală nr. 754 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Suceava - prin care administratorul P.L. a fost condamnata la pedeapsa închisorii pentru infracțiunea de evaziune fiscala - a devenit definitiva la data de 04 iunie 2007 prin respingerea apelului acesteia (decizia nr. 231 din 04 iunie 2007 pronunțata de Tribunalul Suceava ca instanța de apel). Sentința prevedea un termen de încercare de 2 ani si 6 luni după care putea opera reabilitarea de drept a persoanei condamnate. Față de datele înscrise in hotărârea judecătoreasca de condamnare a administratorului societății, definitivă din 04 iunie 2007 rezultă că administratorul P.L.

putea beneficia de reabilitarea de drept începând cu luna ianuarie 2010, când s-ar fi împlinit termenul de încercare de 2 ani si sase luni. Certificatul de cazier judiciar este datat 24 ianuarie 2011. La aceasta data, în mod evident, administratorul P.L. era reabilitat de drept. S-a apreciat de către recurentă că, în intervalul 2007-2010, administratorul era lipsit de capacitatea de exercițiu, având o hotărâre definitiva de condamnare la pedeapsa închisorii si aflându-se sub termenul de încercare. Hotărârea AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care se confirma cu efect retroactiv actele juridice semnate de administratorul P.L. pe intervalul 2007 - prezent nu are valoare juridica, deoarece nu poate acoperi retroactiv perioada pentru care administratorul era lipsit de capacitatea de exercițiu având o condamnare definitiva pentru infracțiunea de evaziune fiscală și este dată cu încălcarea interdicțiilor exprese prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Recurenta a arătat că nu a fost parte in procesele penale respective astfel încât nu a putut invoca în termen această excepție. În dosarul penal la care s-a referit recurenta s-a reținut că administratorul societății P.L. a dispus neînregistrarea in evidenta contabila a societății intimate a unui număr de 62 de facturi fiscale din relația comerciala cu C.N.C.F. C.F.R.SA - Regionala CFR Iași. În anul 2003 intimata nu a mai emis facturi fiscale către recurentă pentru prestațiile pentru care se pretinde plata in acest proces. Recurenta își pune întrebarea cine încasează suma stabilita prin hotărârea instanței de fond daca aceasta societate nu are in evidentele sale înregistrat clientul/debitorul C.N.C.F.

C.F.R.SA ? Cum se stinge in evidenta contabila subscrisa de vreme ce nu exista facturi fiscale emise de furnizor (reclamanta), iar legislația fiscala nu mai permite emiterea după opt ani a facturilor fiscale? Recurenta a apreciat că susținerile sale se încadrează in motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Instanța de apel, deși a obligat intimata sa depună facturile fiscale emise de terți care cuprind materialele puse in opera de aceasta, lipsește de eficientă juridica aceste înscrisuri care puteau fi utilizate de expert pentru refacerea expertizei. Motivarea instanței pentru respingerea necesitații refacerii expertizei nu poate fi primită, fiind străina de natura pricinii: „părțile nu pot invoca in căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le- au propus si administrat in condițiile legii”.

Obiecțiunile la raportul de expertiză au fost exprimate în ambele cicluri procesuale, dar instanța a trecut peste această etapă, acordând cuvântul pe fond. Întrucât s-a trecut peste etapa dezbaterii raportului de expertiză, recurenta a apreciat că au fost încălcate normele de procedură și dreptul la apărare. Cu privire la cheltuielile de judecată, recurenta a precizat că s-a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât suma solicitată de intimată este de 7131,70 lei, iar suma acordată, în mod nejustificat, este de 68414,30 lei. Recursul a fost legal timbrat. Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Pe parcursul soluționării recursului, recurenta a învederat instanței că asupra intimatei reclamante a fost deschisă procedura generală a insolvenței printr-o hotărâre irevocabilă, fiind numit administrator judiciar A. IPURL.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele: Lipsa capacității de exercițiu a administratorului reclamantei, invocată de recurentă, este sancționată cu nulitatea relativă, în cazul în care actele de procedură efectuate în cauză nu sunt ratificate de reprezentantul societății. Momentul confirmării este, contrar susținerilor recurentei, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât Codul de procedură civilă stabilește că nulitatea relativă nu intervine automat, la termenul la care se constată neregularitatea procedurală, ci în condițiile art. 161 alin. (1), instanța putând acorda un termen pentru complinirea lipsurilor.

Hotărârea AGA emisa in 25 ianuarie 2011 prin care s-au confirmat cu efect retroactiv actele juridice semnate de administratorul P.L. acoperă nulitatea eventuală a actelor efectuate întrucât excepția invocată are un caracter dilatoriu, legea conferind dreptul reprezentantului legal de a acoperi lipsurile sau o parte din acestea. Numai în cazul în care actele nu au fost confirmate intervine caracterul peremptoriu al excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, cererea de chemare în judecată urmând a fi anulată. Din această perspectivă, chiar dacă susținerile recurentei referitoare la momentul de la care a intervenit reabilitarea administratorului P.L. ar fi reținute de instanță, atât timp cât actele efectuate de aceasta au urmat procedura confirmării, cererea nu poate fi anulată.

În ceea ce privește considerentele instanței de apel cu privire la obiecțiunile la raportul de expertiză, Înalta Curte apreciază că acestea sunt corecte și corespund situației care rezultă din actele dosarului. Astfel, pârâta a depus obiecțiuni la raportul de expertiză în primul ciclu procesual, dar hotărârea pronunțată de instanța de judecată a fost desființată în calea de atac, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. În cel de-al doilea ciclu procesual obiecțiunile nu au mai fost reiterate de către pârâtă, fiind consemnată în practicaua sentinței comerciale nr. 14359 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București împrejurarea că „părțile, prin consilieri juridici, arată că nu mai au cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat”.

În condițiile în care procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, fiind un proces al intereselor private, Înalta Curte apreciază că judecătorul cauzei s-a pronunțat asupra solicitărilor părților, iar omisiunea instanței de a administra probe pe care părțile nu le-au mai susținut nu poate fi invocată în căile de tac potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) indice 1 C. proc. civ. În situația în care recurenta a apreciat că cele reținute în practica nu corespund susținerilor reprezentantului său, aceasta avea posibilitatea formulării unei cereri de îndreptare eroare materială, dar nu a utilizat calea deschisă de legiuitor. Cu privire la cheltuielile de judecată însă, motivele de recurs apar ca fiind întemeiate întrucât instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Astfel, intimata reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 7131,70 lei (fila 38 dosar apel) și a sumei de 740,80 lei (fila 45 dosar apel) cu titlu de cheltuieli de judecată. Constatând culpa procesuală a apelantei, în baza art. 274 C. proc. civ., se constată că aceasta a dovedit efectuarea unor cheltuieli de judecată în cuantum de 6920,50 lei, la plata cărora va fi obligată, în apel, către intimată. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul și va modifica în parte decizia comercială nr.191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în sensul că va obliga apelanta pârâtă C.N.C.F.

C.F.R. SA BUCURȘTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei. Înalta Curte va respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca neîntemeiată deoarece în recurs taxa de timbru achitată a fost datorată la valoarea contestată pe fondul cauzei, iar instanța a admis recursul numai pentru greșita acordare a cheltuielilor de judecată, pentru care calea de atac este scutită de timbraj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta C.N.C.F. C.F.R. SA BUCUREȘTI. Modifică în parte decizia comercială nr. 191 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, în sensul că obligă apelanta pârâtă C.N.C.F. C.F.R. SA BUCURȘTI la plata sumei de 6.920,50 lei cheltuieli de judecată în apel către intimata reclamantă SC P.C. SA SUCEAVA. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca neîntemeiată. I revocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2011.