ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2717/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2717/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Ședința publică de la 3 octombrie 2008

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

instanță, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția comercială, la data

de 7 decembrie 2004, reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtelor R.A.

A. Iași și C.J. Iași la plata în solidar a sumei de 852.584,7634 lei reprezentând

penalități de întârziere la plata facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001,

sumă majorată ulterior la 1.145.077 lei reprezentând penalități calculate pe

perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005.

Potrivit susținerilor reclamantei, în

calitate de antreprenor general a executat lucrarea „E.M.A.A. Iași” în baza

contractului de antrepriză nr. 003 din 5 noiembrie 1996 și a actelor adiționale

convenite, pârâții având calitate de beneficiar (R.A. A. Iași) și respectiv

finanțator (C.J. Iași).

Potrivit reclamantei părțile au

convenit în art. 9.1 din contract și art. 9.2 din actul adițional nr. 6 din 20

august 2001, o clauză penală de 1 % pe zi de întârziere pentru neplata la

scadență a facturilor reprezentând lucrările executate conform situațiilor de

lucrări întocmite și confirmate în condițiile reglementate de contract, suma

solicitată cu titlu de penalități de întârziere fiind calculate la valoarea de

777.905.806 lei vechi reprezentând lucrările executate corespunzătoare lunii

noiembrie 2001, lucrări confirmate cantitativ și calitativ de dirigintele de

șantier.

Prin întâmpinările formulate la

cererea de chemare în judecată, pârâtele s-au apărat invocând excepția

prematurității cererii, a prescripției dreptului la acțiune și excepția de

neexecutare a obligației de plată, urmare executării necorespunzătoare a

lucrărilor; pe fondul cererii pârâtele au arătat că nu datorează penalitățile

de întârziere solicitate.

prin sentința comercială nr. 484/ E din data de 2 martie 2007, a respins

excepțiile prematurității cererii și prescripției dreptului material la acțiune

al reclamantei și pe fond, a admis acțiunea introductivă și a obligat pe pârâte

în solidar la plata sumei de 1.145.077 lei reprezentând penalități de

întârziere pentru neplata la termen a facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001

calculate pe perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005 când pârâtele au

achitat suma din factură reprezentând prețul lucrărilor de construcții

executate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că reclamanta a

încercat rezolvarea amiabilă a litigiului prealabil introducerii acțiunii,

adresele nr. 2678 din 19 februarie 2002, 2790 din 12 iulie 2002 și 2810 din 17

iulie 2002 făcând dovada acestor demersuri.

Totodată, tribunalul a apreciat că,

adresele menționate au întrerupt cursul prescripției extinctive prin raportare

la dispozițiile art. 16 din lit. c) Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei, tribunalul,

constatând că părțile au convenit o clauză penală în art. 92 din actul

adițional nr. 6 din 20 august 2001, a apreciat că cererea reclamantei este

îndreptățită, pârâtele datorând penalități de întârziere de la data de 8

decembrie 2001 și până la achitarea facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001,

respectiv până la 19 decembrie 2005.

noiembrie 2007, Curtea de Apel Iași, secția comercială, a respins, ca nefundat,

apelul declarat de pârâta R.A. A. Iași împotriva sentinței fondului.

Răspunzând motivelor de apel prin care

sunt reiterate excepțiile și apărările pe fond invocate în fața primei

instanțe, curtea de apel confirmă legalitatea și temeinicia soluției pronunțate

de tribunal.

Susținerea apelantei referitoare la

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002 care limitează cuantumul

penalităților la cuantumul debitului, a fost apreciată de instanță ca lipsită

de temei legal, deoarece Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la 18 august

2002, dispozițiile sale urmând să se aplice numai pentru viitor, respectiv

contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare, potrivit principiului

neretroactivității legii civile.

R.A. A. Iași a declarat la data de 21 noiembrie 2007 recurs, în termen legal

solicitând modificarea în tot a deciziei și sentinței fondului, în sensul

respingerii acțiunii introductive formulată de reclamantă.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.,

vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și

aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de

nelegalitate invocate recurenta a susținut în esență următoarele:

- înscrisurile depuse de reclamantă nu

pot fi asimilate cu o procedură de conciliere directă, astfel cum este reglementată

de art. 720

1

C. proc. civ.;

- excepția prescripției dreptului la

acțiunea al reclamantei a primit o soluție greșită, în raport de cele convenite

de părți cu privire la plata penalităților care se calculează după patru zile

de la semnarea situației de lucrări de către dirigintele de șantier, situație

care a fost semnată la 3 noiembrie 2001, în raport de care acțiunea este

înregistrată peste termenul de 3 ani;

- susținerea instanței în sensul că

cele trei adrese emise de reclamantă au întrerupt cursul prescripției încalcă

dispozițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 care se referă explicit

la recunoașterea debitului;

- dispozițiile Legii nr. 469/2002 își

găsesc pe deplin aplicarea în cauză, după intrarea lor în vigoare, 18 august

2002, în condițiile în care părțile nu au stipulat în contract că penalitățile

pot depăși cuantumul debitului principal.

Prin întâmpinarea formulată la data de

26 martie 2008 intimata reclamantă SC I. SRL a solicitat respingerea recursului

și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor pronunțate în cauză.

atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că recursul

este nefondat pentru considerentele ce urmează.

5.1. Prima critică vizând

nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., referitoare la

concilierea directă cu cealaltă parte obligatorie în litigiile comerciale

evaluabile în bani este vădit nefondată.

Potrivit înscrisurilor administrate în

cauză, reclamanta înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în

judecată a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă, convocând

recurenta, beneficiara lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de

antrepriză convenit, la conciliere directă pentru data de 30 iulie 2002 (adresa

nr. 2810 din 17 iulie 2002).

Primind convocarea, recurenta pârâtă

prin adresa nr. 1306 din 23 iulie 2002 precizează in terminis că nu înțelege să

dea curs invitației la conciliere pe care o consideră „inoportună” față de

datoriile reclamantei izvorând din același contract și obligația acesteia de

remediere a lucrărilor consemnate în procesul verbal din 17 decembrie 2001.

Față de această poziție adoptată de

recurentă, Curtea constată că aceasta nu poate invoca cu temei neîndeplinirea

procedurii de conciliere directă prevăzută de art. 720

1

C. proc.

civ., dispoziții în raport de care, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile statuate

de textul de lege în sensul încercării soluționării litigiului anterior

declanșării procesului.

Refuzul expres al recurentei pârâte de

a da curs invitației la conciliere și invocarea după declanșarea litigiului a

excepției neîndeplinirii concilierii directe semnifică o exercitare cu rea

credință a drepturilor procesuale, care a fost corect sancționată de instanțe.

Distinct de acestea, Curtea constată

că motivul refuzului recurentei pârâte de a se prezenta la data și ora propusă

de reclamantă, apare cu atât mai inexplicabil cu cât din adresa nr. 1306/2002

rezultă că recurenta avea la rândul său pretenții față de reclamantă, pretenții

care puteau fi discutate cu ocazia întâlnirii, pentru lămurirea tuturor

problemelor controversate dintre părți.

5.2. Și critica privind prescripția

dreptului material la acțiune al reclamantei este nefondată, însă rațiunile

care impun o atare dezlegare în drept a chestiunii prescripției extinctive în

cauza de față, sunt diferite de cele reținute de curtea de apel, potrivit precizărilor

ce urmează:

Obiectul acțiunii introductive

formulate de reclamantă îl constituie obligarea la plata penalităților de

întârziere datorate pentru neplata la scadență a prețului lucrărilor executate,

preț ce a făcut obiectul facturii nr. 4760811 din 13 decembrie 2001.

Prin sentința civilă nr. 719 din 17

iunie 2005 a Judecătoriei Iași rămasă irevocabilă prin decizia nr. 213/ E din 23

februarie 2006 a Tribunalului Iași, R.A. A. Iași a fost obligată la plata

contravalorii lucrărilor în sumă de 777.905.806 lei conform facturii nr. 4760818

din 13 decembrie 2001, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că suma

solicitată cu titlu de preț al lucrărilor executate de reclamantă în luna

noiembrie 2001 nu este prescrisă, beneficiara lucrărilor datorând contravaloarea

lor, la termenul de scadență convenit respectiv 4 zile de la data de 3

decembrie 2001 când au fost comunicate situațiile de lucrări dirigintelui de

șantier.

Cum, prin clauza inserată la art. 9.1

din contract și 9.2 din actul adițional nr. 6/2001 părțile și-au cuantificat

convențional daunele interese în caz de întârziere în executarea obligațiilor

și cum debitul principal, prețul lucrărilor, nu este prescris, reclamanta este

îndrept să solicite penalitățile de întârziere convenite de 1 % pe zi din

cuantumul acesteia.

Prin acțiunea introdusă, la data de 7

decembrie 2004, reclamanta a solicitat penalități începând cu 7 decembrie 2001,

data scadenței obligației de plată a prețului, cererea sa fiind introdusă

astfel înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani.

Prin urmare, în cauză, nu se pune

problema întreruperii cursului prescripției extinctive acțiunea fiind formulată

înăuntrul termenului general de 3 ani.

Așa fiind, motivarea instanței în

sensul că în cauză a operat o întrerupere a cursului prescripției în raport de

care acțiunea reclamantei este introdusă în termenul de 3 ani, este greșită și

va fi înlăturată pentru considerentele ce preced.

Totodată, Curtea precizează că, deși

în cauză nu se pune problema întreruperii cursului prescripției, susținerea

instanței potrivit căreia corespondența dintre părți constituie o cauză de

întrerupere a cursului prescripției conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958

este incorectă și va fi înlăturată, chiar dacă această dezlegare dată de

instanța de apel nu produce nici un efect în cauză.

De principiu, cauzele de întrerupere

sau suspendare a cursului prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 16 și respectiv 13 din Decretul nr. 167/1958, corespondența

dintre părți neîncadrându-se în niciuna din ipotezele textului de lege și nu

valorează act începător de executare [(varianta de la lit. c) a art. 16)] așa

cum susține instanța, cu o motivare mai mult implicită.

Corespondența dintre părți, poate să

conțină însă o recunoaștere a dreptului a cărei acțiune se prescrie,

recunoaștere făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, dar și în

această ipoteză întreruperea prescripției este urmarea recunoașterea dreptului,

dovedită cu corespondența dintre părți.

În sfârșit, revenind la susținerile

recurentei pe acest aspect, astfel cum sunt dezvoltate, Curtea constată că

recurenta contestă data scadenței obligației de plată a prețului, ca debit

principal, plasând-o înaintea datei de 7 decembrie 2001.

Or, această chestiune a fost stabilită

cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 719/2006 cu ocazia

obligării recurentei la plata contravalorii lucrărilor, și prin urmare nu mai

poate fi repusă în discuție în prezenta cauză.

5.3. Referitor la aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 469/2002, cu consecința limitării cuantumului

penalităților la cuantumul debitului principal, Curtea constată că susținerile

recurentei sunt nefondate.

Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare

la data de 18 august 2002 ulterior încheierii contractului de antrepriză și a

actelor adiționale convenite de părți, iar potrivit principiului stabilit de

Constituția României și de art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor,

ea neavând putere retroactivă, astfel că recurenta nu poate să invoce cu temei

aplicarea dispozițiilor sale, chiar dacă la data intrării în vigoare a legii

contractul de antrepriză era în derulare, în acest sens fiind și dispozițiile art.

12 din Lege potrivit cărora „contractele încheiate până la intrarea în vigoare

a legii, rămânând în vigoare cu respectarea termenului de plată și a

cuantumului sumelor stabilite la data încheierii acestora”.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

prezentul recurs ca nefondat.

Cererea intimatei-reclamante privind

obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această

fază procesuală, respectiv onorariul de avocat, va fi respinsă ca nedovedită.

Verificând chitanțele care atestă

plata cu titlu de onorariu de avocat a unor sume de bani de către intimata

avocatului ales care i-a reprezentat interesele în prezenta cauză, Curtea

constată că acestea vizează plăți cu titlu de onorariu de avocat efectuate în

perioada ianuarie – martie 2007, or, promovarea prezentului recurs s-a făcut,

la data de 21 noiembrie 2007, decizia atacată fiind pronunțată la 1 noiembrie

2007.

Cum, intimata nu a depus o notă de

cheltuieli în care să expliciteze sumele achitate pentru această fază

procesuală, Curtea apreciază că sumele solicitate nu sunt dovedite cu

înscrisuri pertinente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

R.A. A. IAȘI, împotriva deciziei nr. 104 din 1 noiembrie 2007, pronunțată de

Curtea de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 octombrie 2008.