Decizia nr. 2717/2008 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă de instanță, înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția comercială, la data de 7 decembrie 2004, reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtelor R.A. A. Iași și C.J. Iași la plata în solidar a sumei de 852.584,7634 lei reprezentând penalități de întârziere la plata facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001, sumă majorată ulterior la 1.145.077 lei reprezentând penalități calculate pe perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005. Potrivit susținerilor reclamantei, în calitate de antreprenor general a executat lucrarea „E.M.A.A. Iași” în baza contractului de antrepriză nr. 003 din 5 noiembrie 1996 și a actelor adiționale convenite, pârâții având calitate de beneficiar (R.A. A. Iași) și respectiv finanțator (C.J. Iași). Potrivit reclamantei părțile au convenit în art. 9.1 din contract și art. 9.2 din actul adițional nr. 6 din 20 august 2001, o clauză penală de 1 % pe zi de întârziere pentru neplata la scadență a facturilor reprezentând lucrările executate conform situațiilor de lucrări întocmite și confirmate în condițiile reglementate de contract, suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere fiind calculate la valoarea de 777.905.806 lei vechi reprezentând lucrările executate corespunzătoare lunii noiembrie 2001, lucrări confirmate cantitativ și calitativ de dirigintele de șantier. Prin întâmpinările formulate la cererea de chemare în judecată, pârâtele s-au apărat invocând excepția prematurității cererii, a prescripției dreptului la acțiune și excepția de neexecutare a obligației de plată, urmare executării necorespunzătoare a lucrărilor; pe fondul cererii pârâtele au arătat că nu datorează penalitățile de întârziere solicitate.

Tribunalul Iași, secția comercială, prin sentința comercială nr. 484/ E din data de 2 martie 2007, a respins excepțiile prematurității cererii și prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și pe fond, a admis acțiunea introductivă și a obligat pe pârâte în solidar la plata sumei de 1.145.077 lei reprezentând penalități de întârziere pentru neplata la termen a facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001 calculate pe perioada 8 decembrie 2001 – 19 decembrie 2005 când pârâtele au achitat suma din factură reprezentând prețul lucrărilor de construcții executate. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, că reclamanta a încercat rezolvarea amiabilă a litigiului prealabil introducerii acțiunii, adresele nr. 2678 din 19 februarie 2002, 2790 din 12 iulie 2002 și 2810 din 17 iulie 2002 făcând dovada acestor demersuri. Totodată, tribunalul a apreciat că, adresele menționate au întrerupt cursul prescripției extinctive prin raportare la dispozițiile art. 16 din lit. c) Decretul nr. 167/1958. Pe fondul cauzei, tribunalul, constatând că părțile au convenit o clauză penală în art. 92 din actul adițional nr. 6 din 20 august 2001, a apreciat că cererea reclamantei este îndreptățită, pârâtele datorând penalități de întârziere de la data de 8 decembrie 2001 și până la achitarea facturii nr. 47608 din 13 decembrie 2001, respectiv până la 19 decembrie 2005.

Prin decizia nr. 104 din 1 noiembrie 2007, Curtea de Apel Iași, secția comercială, a respins, ca nefundat, apelul declarat de pârâta R.A. A. Iași împotriva sentinței fondului. Răspunzând motivelor de apel prin care sunt reiterate excepțiile și apărările pe fond invocate în fața primei instanțe, curtea de apel confirmă legalitatea și temeinicia soluției pronunțate de tribunal. Susținerea apelantei referitoare la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002 care limitează cuantumul penalităților la cuantumul debitului, a fost apreciată de instanță ca lipsită de temei legal, deoarece Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la 18 august 2002, dispozițiile sale urmând să se aplice numai pentru viitor, respectiv contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare, potrivit principiului neretroactivității legii civile.

Împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A. Iași a declarat la data de 21 noiembrie 2007 recurs, în termen legal solicitând modificarea în tot a deciziei și sentinței fondului, în sensul respingerii acțiunii introductive formulată de reclamantă. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., vizând încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate recurenta a susținut în esență următoarele: - înscrisurile depuse de reclamantă nu pot fi asimilate cu o procedură de conciliere directă, astfel cum este reglementată de art. 720 1 C. proc. civ.; - excepția prescripției dreptului la acțiunea al reclamantei a primit o soluție greșită, în raport de cele convenite de părți cu privire la plata penalităților care se calculează după patru zile de la semnarea situației de lucrări de către dirigintele de șantier, situație care a fost semnată la 3 noiembrie 2001, în raport de care acțiunea este înregistrată peste termenul de 3 ani; - susținerea instanței în sensul că cele trei adrese emise de reclamantă au întrerupt cursul prescripției încalcă dispozițiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 care se referă explicit la recunoașterea debitului; - dispozițiile Legii nr. 469/2002 își găsesc pe deplin aplicarea în cauză, după intrarea lor în vigoare, 18 august 2002, în condițiile în care părțile nu au stipulat în contract că penalitățile pot depăși cuantumul debitului principal. Prin întâmpinarea formulată la data de 26 martie 2008 intimata reclamantă SC I. SRL a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legale și temeinice a hotărârilor pronunțate în cauză.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. 5.1. Prima critică vizând nerespectarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., referitoare la concilierea directă cu cealaltă parte obligatorie în litigiile comerciale evaluabile în bani este vădit nefondată. Potrivit înscrisurilor administrate în cauză, reclamanta înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată a încercat soluționarea litigiului prin conciliere directă, convocând recurenta, beneficiara lucrărilor ce au făcut obiectul contractului de antrepriză convenit, la conciliere directă pentru data de 30 iulie 2002 (adresa nr. 2810 din 17 iulie 2002). Primind convocarea, recurenta pârâtă prin adresa nr. 1306 din 23 iulie 2002 precizează in terminis că nu înțelege să dea curs invitației la conciliere pe care o consideră „inoportună” față de datoriile reclamantei izvorând din același contract și obligația acesteia de remediere a lucrărilor consemnate în procesul verbal din 17 decembrie 2001. Față de această poziție adoptată de recurentă, Curtea constată că aceasta nu poate invoca cu temei neîndeplinirea procedurii de conciliere directă prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., dispoziții în raport de care, reclamanta și-a îndeplinit obligațiile statuate de textul de lege în sensul încercării soluționării litigiului anterior declanșării procesului. Refuzul expres al recurentei pârâte de a da curs invitației la conciliere și invocarea după declanșarea litigiului a excepției neîndeplinirii concilierii directe semnifică o exercitare cu rea credință a drepturilor procesuale, care a fost corect sancționată de instanțe. Distinct de acestea, Curtea constată că motivul refuzului recurentei pârâte de a se prezenta la data și ora propusă de reclamantă, apare cu atât mai inexplicabil cu cât din adresa nr. 1306/2002 rezultă că recurenta avea la rândul său pretenții față de reclamantă, pretenții care puteau fi discutate cu ocazia întâlnirii, pentru lămurirea tuturor problemelor controversate dintre părți. 5.2. Și critica privind prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei este nefondată, însă rațiunile care impun o atare dezlegare în drept a chestiunii prescripției extinctive în cauza de față, sunt diferite de cele reținute de curtea de apel, potrivit precizărilor ce urmează: Obiectul acțiunii introductive formulate de reclamantă îl constituie obligarea la plata penalităților de întârziere datorate pentru neplata la scadență a prețului lucrărilor executate, preț ce a făcut obiectul facturii nr. 4760811 din 13 decembrie 2001. Prin sentința civilă nr. 719 din 17 iunie 2005 a Judecătoriei Iași rămasă irevocabilă prin decizia nr. 213/ E din 23 februarie 2006 a Tribunalului Iași, R.A. A. Iași a fost obligată la plata contravalorii lucrărilor în sumă de 777.905.806 lei conform facturii nr. 4760818 din 13 decembrie 2001, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că suma solicitată cu titlu de preț al lucrărilor executate de reclamantă în luna noiembrie 2001 nu este prescrisă, beneficiara lucrărilor datorând contravaloarea lor, la termenul de scadență convenit respectiv 4 zile de la data de 3 decembrie 2001 când au fost comunicate situațiile de lucrări dirigintelui de șantier. Cum, prin clauza inserată la art. 9.1 din contract și 9.2 din actul adițional nr. 6/2001 părțile și-au cuantificat convențional daunele interese în caz de întârziere în executarea obligațiilor și cum debitul principal, prețul lucrărilor, nu este prescris, reclamanta este îndrept să solicite penalitățile de întârziere convenite de 1 % pe zi din cuantumul acesteia. Prin acțiunea introdusă, la data de 7 decembrie 2004, reclamanta a solicitat penalități începând cu 7 decembrie 2001, data scadenței obligației de plată a prețului, cererea sa fiind introdusă astfel înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani. Prin urmare, în cauză, nu se pune problema întreruperii cursului prescripției extinctive acțiunea fiind formulată înăuntrul termenului general de 3 ani. Așa fiind, motivarea instanței în sensul că în cauză a operat o întrerupere a cursului prescripției în raport de care acțiunea reclamantei este introdusă în termenul de 3 ani, este greșită și va fi înlăturată pentru considerentele ce preced. Totodată, Curtea precizează că, deși în cauză nu se pune problema întreruperii cursului prescripției, susținerea instanței potrivit căreia corespondența dintre părți constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 este incorectă și va fi înlăturată, chiar dacă această dezlegare dată de instanța de apel nu produce nici un efect în cauză. De principiu, cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 16 și respectiv 13 din Decretul nr. 167/1958, corespondența dintre părți neîncadrându-se în niciuna din ipotezele textului de lege și nu valorează act începător de executare [(varianta de la lit. c) a art. 16)] așa cum susține instanța, cu o motivare mai mult implicită. Corespondența dintre părți, poate să conțină însă o recunoaștere a dreptului a cărei acțiune se prescrie, recunoaștere făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, dar și în această ipoteză întreruperea prescripției este urmarea recunoașterea dreptului, dovedită cu corespondența dintre părți. În sfârșit, revenind la susținerile recurentei pe acest aspect, astfel cum sunt dezvoltate, Curtea constată că recurenta contestă data scadenței obligației de plată a prețului, ca debit principal, plasând-o înaintea datei de 7 decembrie 2001. Or, această chestiune a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 719/2006 cu ocazia obligării recurentei la plata contravalorii lucrărilor, și prin urmare nu mai poate fi repusă în discuție în prezenta cauză. 5.3. Referitor la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 469/2002, cu consecința limitării cuantumului penalităților la cuantumul debitului principal, Curtea constată că susținerile recurentei sunt nefondate. Legea nr. 469/2002 a intrat în vigoare la data de 18 august 2002 ulterior încheierii contractului de antrepriză și a actelor adiționale convenite de părți, iar potrivit principiului stabilit de Constituția României și de art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă, astfel că recurenta nu poate să invoce cu temei aplicarea dispozițiilor sale, chiar dacă la data intrării în vigoare a legii contractul de antrepriză era în derulare, în acest sens fiind și dispozițiile art. 12 din Lege potrivit cărora „contractele încheiate până la intrarea în vigoare a legii, rămânând în vigoare cu respectarea termenului de plată și a cuantumului sumelor stabilite la data încheierii acestora”. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat. Cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de această fază procesuală, respectiv onorariul de avocat, va fi respinsă ca nedovedită. Verificând chitanțele care atestă plata cu titlu de onorariu de avocat a unor sume de bani de către intimata avocatului ales care i-a reprezentat interesele în prezenta cauză, Curtea constată că acestea vizează plăți cu titlu de onorariu de avocat efectuate în perioada ianuarie – martie 2007, or, promovarea prezentului recurs s-a făcut, la data de 21 noiembrie 2007, decizia atacată fiind pronunțată la 1 noiembrie 2007. Cum, intimata nu a depus o notă de cheltuieli în care să expliciteze sumele achitate pentru această fază procesuală, Curtea apreciază că sumele solicitate nu sunt dovedite cu înscrisuri pertinente.