ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ, reclamanta SC S. SA a chemat în judecată pârâții C.I.G.C.C.E. și B.E.I.R. E. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate la repararea pagubei cauzată prin îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor prevăzute de lege și care a avut drept consecințe emiterea unui act administrativ nelegal a cărui anulare a fost dispusă de către Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 319 din 7 iulie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1599/2004. C.I.G.C.C.E. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând pe cale de excepție necompetența materială a cauzei și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în raport de prevederile art. 19 și art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 1835 din 22 noiembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială în soluționarea cauzei și a declinat cauza în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Pârâta E. SA a invocat pe lângă prescripția dreptului la acțiune și inadmisibilitatea acțiunii, în raport de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, invocând neîndeplinirea procedurii prealabile, ca o condiție specială de exercitare a dreptului la acțiune. Prin sentința nr. 76 din 1 martie 2007 a Curții de Apel Craiova a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut faptul că reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba de la data emiterii actului administrativ (hotărârea nr. 14162 din 31 mai 2004), a cărui anulare a solicitat-o și care a făcut obiectul sentinței civile nr. 319 din 7 iulie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Reclamanta trebuia să cunoască consecința directă, vătămătoare a acestui act, respectiv prejudicierea sa prin neacordarea întregii bonificații la dobândă, la data emiterii actului. Instanța de fond a reținut faptul că în situația în care repararea pagubei nu s-a cerut prin acțiunea în anularea actului administrativ, ci ulterior printr-o acțiune separată, conform art. 19 din lege, termenul maxim la care face trimitere alin. (1) și (2) și în care reclamantul trebuia să cunoască întinderea pagubei este de maxim 1 an și curge de la data emiterii actului administrativ.

Fiind un termen de decădere, el nu poate fi întrerupt prin acțiunea în anularea actului administrativ și nici suspendat. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, instanța apreciază că din interpretarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 și coroborarea acestora cu art. 2, art. 8 și art. 11 din lege, rezultă că procedura prealabilă se impune numai în cazul actului administrativ unilateral tipic, adică numai atunci când este vorba despre o manifestare expresă de voință, nu și în cazul unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri. De asemenea, a concluzionat Curtea, condiția acțiunii administrative prealabile nu se mai impune atunci când cel vătămat a introdus o acțiune separată pentru despăgubiri, care însă nu putea fi decât o acțiune ulterioară celei în anulare, după cum rezultă din dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta. Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în mod greșit instanța de fond a raportat termenul de decădere de 1 an la momentul emiterii actului administrativ, acesta curgând de la data când a fost cunoscută întinderea exactă a pagubei respectiv de la data de 17 noiembrie 2005 când a fost validat raportul de expertiză contabilă care a stabilit valoarea bonificației neacordate. În aceste condiții, în opinia recurentei, dreptul său la acțiune nu este prescris și se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea pricinii pe fond. Examinând cauza prin prisma criticii aduse de recurentă și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea sau modificarea sentinței atacate. În mod corect instanța fondului a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantei, însă urmează ca motivarea să fie substituită pentru cele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”. În alin. (2) al aceluiași articol se stipulează că „cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

În condițiile în care legiuitorul a stabilit în mod expres că termenul de un an se calculează în raport de data de la care cel vătămat a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, greșit instanța de fond a procedat la calculul acestui termen pornind de la data de 31 mai 2004, dată la care a fost emis actul administrativ nr. 14132 care a făcut obiectul sentinței civile nr. 319 din 14 iulie 2005 a Curții de Apel Craiova. Actele dosarului evidențiază că momentul la care recurenta a cunoscut întinderea pagubei este cel mai târziu data de 14 iulie 2005 când prin sentința nr. 319/2005 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a obligat intimatele-pârâte să acorde reclamantei bonificația la dobândă pentru întreaga perioadă a contractului, așa cum a fost prelungit prin actele adiționale ( fila 16-18 dosar fond).

În considerentele acestei hotărâri judecătorești se arată că expertul a stabilit că SC S. SA este îndreptățită să mai primească un plus la bonificația la dobânda acordată și că sub aspectul întinderii acest calcul nu a fost contestat de niciuna din părți. Așadar, momentul la care recurenta a cunoscut întinderea pagubei este, dacă nu data efectuării raportului de expertiză, data validării lui implicite prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulat actul vătămător, respectiv hotărârea nr. 14132/2004 emisă de E. Împrejurarea că prin sentința nr. 486 din 17 noiembrie 2005 aceeași instanță a lămurit dispozitivul sentinței nr. 319/2005 prin precizarea expresă a sumei reprezentând bonificația de dobândă neacordată de 19.338.705.000 lei, apare ca nerelevantă în privința momentului de la care s-a cunoscut întinderea pagubei.

Afirmația recurentei că prin sentința pronunțată în temeiul art. 281 1 C. proc. civ., la 17 noiembrie 2005, s-a validat practic raportul de expertiză care a stabilit valoarea bonificației nu are suport și nu poate justifica rămânerea sa în pasivitate în formularea acțiunii bazate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. În consecință, este corectă și legală sancțiunea aplicată de instanța fondului avându-se în vedere că acțiunea în despăgubiri a fost introdusă în instanță la data de 11 septembrie 2006, deci peste termenul de un an care s-a împlinit la 14 iulie 2006. Văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ. și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S. SA împotriva sentinței nr. 76 din 1 martie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă SC S. SA la plata sumei de 25.995,97 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs către intimata-pârâtă B.E.I.R. E. SA Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2007.