ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1334/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1334/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul T.A.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Finanțelor

Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența

drepturilor sale bănești, ca polițist privind sporul de fidelitate de până la

20% din salariul de bază pe anii 2004 și 2005 precum și la prima de concediu

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, ce i se

cuvine pe anii 2004, 2005 și 2006, sume actualizate cu indicele de inflație și

cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe această perioadă.

Recurentul menționează că drepturile

solicitate există și în prezent, ele nefiind înlăturate de legiuitor, acestea fiind

drepturi câștigate, derivate dintr-un raport de muncă, astfel că suspendarea nu

înseamnă desființarea dreptului.

În

drept, sunt invocate dispozițiile art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38

din 30 ianuarie 2003 și la art. 41 și art. 53 din Constituție, art. 28 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 360/2002, C. muncii.

Prin

întâmpinare Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat

respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu susținerea că perioada

de suspendare succesivă a aplicării dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din

O.G. nr. 38/2003 s-a încheiat la 31 decembrie 2006, însă ordonatorii principali

de credite au obligația de a se încadra în cheltuielile de personal menționate

pentru fiecare din anexele la legile bugetare, astfel că bugetului Ministerului

Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006 nu i-au fost alocate sume

pentru plata primei de concediu.

În

esență, se solicită ca în cazul admiterii acțiunii reclamantului să fie admisă

și cererea de chemare în garanție cu obligarea Ministerului Economiei și

Finanțelor la virarea sumelor solicitate.

Prin întâmpinare, Ministerul

Economiei și Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în

subsidiar (în cazul respingerii excepțiilor) a solicitat respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Se solicită respingerea cererii de chemare

în garanție ca neîntemeiată întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor are

obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor, plata

primelor de concediu salariaților unei alte instituții publice apărând nelegală

și imposibil de efectuat.

Prin sentința civilă nr. 1799 din 25

iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și

Finanțelor, a respins acțiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția inadmisibilității

cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis

în parte acțiunea reclamantului T.A.N., i-a recunoscut acestuia dreptul de a

beneficia de sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază și prima

de concediu.

De asemenea a obligat pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative la plata către reclamant a

acestor drepturi, a respins cererea reclamantului de plată a dobânzii medii

practicate în sistemul bancar, la suma datorată, ca neîntemeiată, a admis

cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, obligând

acest pârât să aloce Ministerului Internelor și Reformei Administrative

fondurile necesare plății primelor de concediu și a sporului de fidelitate.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în

esență, că potrivit

art. 91

1

din

Legea nr. 188/1999, legiuitorul nu a

operat o atare precizare astfel

încât nu se poate face distincție, motiv pentru care excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile invocată pe temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a

respins-o ca neîntemeiată.

În

ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Economiei și Finanțelor, instanța a primit susținerile

formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor, constatând că acesta

nu

are legitimare procesuală pasivă față de raportul juridic dedus

judecății, respingând acțiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție, instanța de fond a respins-o

având în vedere că acordarea drepturilor salariale solicitate depinde de

existența fondurilor bănești ce se alocă pârâtului Ministerul Internelor și

Reformei Administrative de către Ministerul Economiei și Finanțelor în temeiul Legii

nr. 500/2002 și H.G. nr. 208/2005.

În

ce privește cererea reclamantului de actualizare a sumelor cu indicele de

inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății

efective, instanța de fond a admis-o având în

vedere împrejurarea că reclamantul a fost

împiedicat să-și valorifice

dreptul legal datorită suspendării prin legile bugetare anuale, astfel că

actualizarea se impune ca rezultat al devalorizării monedei naționale.

Cererea

reclamantului ca sumele să fie actualizate și cu dobânda medie practicată în

sistemul bancar pe aceeași perioadă, instanța a respins-o ca neîntemeiată

apreciind că prejudiciul suferit de reclamant prin întârzierea valorificării

dreptului, fiind acoperit de actualizarea cu coeficientul de inflație, astfel

că aplicarea și a dobânzii medii practicate în sistemul bancar pe aceeași

perioadă, contravine principiului „non bis in idem".

Asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor, instanța s-a pronunțat în sensul admiterii cererii, cu obligarea acestuia,

în calitate de chemat în garanție, să vireze fondurile bănești necesare plății

primelor de vacanță (CO) și a sporului de fidelitate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâtul –chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304

pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul, în dezvoltarea motivelor

de recurs, susține că, este inadmisibilă chemarea în garanție având în vedere prevederile

art. 60 alin. (1) C. proc. civ., precum și obiectul cererii de chemare în

judecată.

Apreciază

că cererea de chemare în garanție a acestei instituții nu îndeplinește

condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă

pentru chemarea în garanție, atâta timp cât,

obiectul acesteia se întemeiază

pe o altă obligație decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor de

plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează

din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează

obligația de plată respectivă.

În fine, se mai susține că obligațiile de plată

ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative

și/sau ale Inspectoratului de Poliție

al Județului Ilfov în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre

judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează

din sumele aprobate prin bugetele acestor doi pârâți, fără nici o legătură cu atribuțiile

Ministerului Economiei și Finanțelor în materie de buget.

Examinând cauza în raport cu actele

și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Cu

privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor se va reține că în mod greșit a fost admisă aceasta de către

instanța de fond.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc. civ., „Partea poate să cheme

în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul

când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or,

în cauză, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Economiei și

Finanțelor, și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional,

atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului

Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele

publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai

mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii

principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca

până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la

acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli,

și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de

documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul

Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu

ordonatorii principali de credite asupra acestora. In caz de divergență

hotărăște Guvernul".

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege

sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art.

38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul

nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au

dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată

în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, fiind menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1799 din 25

iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată, în

sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008.