ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1334/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București reclamantul T.A.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența drepturilor sale bănești, ca polițist privind sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pe anii 2004 și 2005 precum și la prima de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, ce i se cuvine pe anii 2004, 2005 și 2006, sume actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe această perioadă.

Recurentul menționează că drepturile solicitate există și în prezent, ele nefiind înlăturate de legiuitor, acestea fiind drepturi câștigate, derivate dintr-un raport de muncă, astfel că suspendarea nu înseamnă desființarea dreptului. În drept, sunt invocate dispozițiile art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38 din 30 ianuarie 2003 și la art. 41 și art. 53 din Constituție, art. 28 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, C. muncii. Prin întâmpinare Ministerul Internelor și Reformei Administrative a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu susținerea că perioada de suspendare succesivă a aplicării dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G.

nr. 38/2003 s-a încheiat la 31 decembrie 2006, însă ordonatorii principali de credite au obligația de a se încadra în cheltuielile de personal menționate pentru fiecare din anexele la legile bugetare, astfel că bugetului Ministerului Internelor și Reformei Administrative pe anul 2006 nu i-au fost alocate sume pentru plata primei de concediu. În esență, se solicită ca în cazul admiterii acțiunii reclamantului să fie admisă și cererea de chemare în garanție cu obligarea Ministerului Economiei și Finanțelor la virarea sumelor solicitate. Prin întâmpinare, Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar în subsidiar (în cazul respingerii excepțiilor) a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Se solicită respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de legiuitor, plata primelor de concediu salariaților unei alte instituții publice apărând nelegală și imposibil de efectuat. Prin sentința civilă nr. 1799 din 25 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a respins acțiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis în parte acțiunea reclamantului T.A.N., i-a recunoscut acestuia dreptul de a beneficia de sporul de fidelitate de până la 20% din salariul de bază și prima de concediu.

De asemenea a obligat pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative la plata către reclamant a acestor drepturi, a respins cererea reclamantului de plată a dobânzii medii practicate în sistemul bancar, la suma datorată, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, obligând acest pârât să aloce Ministerului Internelor și Reformei Administrative fondurile necesare plății primelor de concediu și a sporului de fidelitate. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit art. 91 1 din Legea nr. 188/1999, legiuitorul nu a operat o atare precizare astfel încât nu se poate face distincție, motiv pentru care excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată pe temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a respins-o ca neîntemeiată.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a primit susținerile formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor, constatând că acesta nu are legitimare procesuală pasivă față de raportul juridic dedus judecății, respingând acțiunea reclamantului ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, instanța de fond a respins-o având în vedere că acordarea drepturilor salariale solicitate depinde de existența fondurilor bănești ce se alocă pârâtului Ministerul Internelor și Reformei Administrative de către Ministerul Economiei și Finanțelor în temeiul Legii nr. 500/2002 și H.G.

nr. 208/2005. În ce privește cererea reclamantului de actualizare a sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, instanța de fond a admis-o având în vedere împrejurarea că reclamantul a fost împiedicat să-și valorifice dreptul legal datorită suspendării prin legile bugetare anuale, astfel că actualizarea se impune ca rezultat al devalorizării monedei naționale.

Cererea reclamantului ca sumele să fie actualizate și cu dobânda medie practicată în sistemul bancar pe aceeași perioadă, instanța a respins-o ca neîntemeiată apreciind că prejudiciul suferit de reclamant prin întârzierea valorificării dreptului, fiind acoperit de actualizarea cu coeficientul de inflație, astfel că aplicarea și a dobânzii medii practicate în sistemul bancar pe aceeași perioadă, contravine principiului „non bis in idem". Asupra cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța s-a pronunțat în sensul admiterii cererii, cu obligarea acestuia, în calitate de chemat în garanție, să vireze fondurile bănești necesare plății primelor de vacanță (CO) și a sporului de fidelitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul –chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, este inadmisibilă chemarea în garanție având în vedere prevederile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., precum și obiectul cererii de chemare în judecată. Apreciază că cererea de chemare în garanție a acestei instituții nu îndeplinește condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în garanție, atâta timp cât, obiectul acesteia se întemeiază pe o altă obligație decât cea pe care o pretind reclamanții pârâtului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. În fine, se mai susține că obligațiile de plată ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative și/sau ale Inspectoratului de Poliție al Județului Ilfov în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestor doi pârâți, fără nici o legătură cu atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor în materie de buget.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor se va reține că în mod greșit a fost admisă aceasta de către instanța de fond. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (l) C. proc.

civ., „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire". Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Economiei și Finanțelor, și autoritățile pârâte nu există un raport juridic obligațional, atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform art.34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt și autoritățile pârâte - n.r.) au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „Ministerul Economiei și Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

In caz de divergență hotărăște Guvernul". Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate recursul va fi admis, sentința atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1799 din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2008.