ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5008/2009

Asupra

recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 februarie 2008,

reclamantul K.O. a chemat în judecată pe pârâta SC R.

SRL Brașov cerând să fie obligată

„să emită

decima de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 5479,14 mp și

casă de cărămida'' situat în municipiul Brașov, invocând drept temei al

cererii dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea cererii

reclamantul a susținut că a formulat notificare pentru imobilul situat la

adresa mai sus arătată, preluat în mod abuziv de stat și aflat în administrarea

societății pârâte, notificare la care pârâta nu a răspuns, obligație ce îi

revenea în condițiile prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, sens în care

se impune admiterea cererii și „obligarea acesteia la emiterea și comunicarea

deciziei motivate".

Prin sentința civilă

nr. 1991S din 2 iunie 2008, Tribunalul Brașov

a admis, în parte cererea, în sensul că a obligat

pârâta „să emită dispoziție de restituire a imobilului compus din casă de

locuit și 5479,14 mp teren, situat în municipiul Brașov.

Prin aceiași sentință

instanța a respins „cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să

restituie în natură imobilul".

În motivarea

sentinței instanța a reținut că a fost învestită cu soluționarea unei cereri

întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10 /2001, anume de obligare a

pârâtei să soluționeze notificarea formulată de reclamant care, în calitate de

creditor al obligației de a face, în raport și de prevederile art. 1073 C. civ.,

este îndreptățit să ceară obținerea îndeplinirii obligației.

Instanța a constatat

că imobilul în litigiu, ulterior preluării de către stat, a suferit mai multe

dezmembrări și că nu se justifică refuzul pârâtei de a soluționa notificarea,

justificat de faptul că prin lucrarea întocmită de ing. D.C. nu s-a putut

stabili cu claritate situația sa juridică (nefiind identificate toate parcele

dezmembrate) și de faptul că unele parcele dezmembrate au făcut obiectul unor

judecăți finalizate prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești, operațiuni

care au fost însă evidențiate în cartea funciară.

Instanța a reținut și

că nu poate primi pretenția reclamantului de restituire în natură a imobilului

în litigiu, întrucât, pe de o parte, modalitatea de soluționare a notificării

este în sarcina pârâtei iar, pe de altă parte, instanța nu este învestită cu cercetarea

fondului dreptului invocat de reclamant ci doar cu constrângerea pârâtei de

a-și îndeplini obligația de a face.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel reclamantul susținând, în esență, că prima instanță s-a

pronunțat cu privire la ceea ce nu a cerut prin cererea dedusă judecății.

În motivarea apelului

reclamantul a susținut că a dedus judecății o cerere prin care a solicitat

„obligarea pârâtei SC R. SRL Brașov să emită decizie de restituire a imobilului

situat în str. C., nr. 7" întemeiată pe prevederile art. 25 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 10/2001, cu

trimitere la decizia nr. IX din 20 martie 2006 a ICCJ.

Reclamantul a

susținut că atâta timp cât prin cerere a urmărit doar să obțină răspunsul scris

din partea pârâtei cu privire la notificarea formulată, în mod eronat, prima

instanță a dispus, cu depășirea cadrului procesual, respingerea cererii de

restituire în natură, cerere pe care nu a dedus-o judecății.

Reclamantul

învederează că a dedus judecății, pe cale separată, și o contestație întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care face obiectul dosarului nr.

2823/62/2008 al aceluiași tribunal, existând riscul ca dispoziția primei

instanțe criticată prin apel să i se opună cu autoritate de lucru judecat.

Prin decizia civila

nr. 82/9 septembrie 2008, Curtea de Apel Brașov

a admis apelul și a schimbat, în parte sentința în

sensul că a înlăturat dispoziția de respingere a cererii reclamantului privind

obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul în litigiu, păstrând

celelalte dispoziții.

In motivarea deciziei

s-a reținut că prima instanță, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

a depășit cadrul procesual dedus judecății de către reclamant, care a învestit

instanța doar cu o cerere de obligare a pârâtei să emită decizie de restituire

în natură a imobilului în litigiu.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC R. SRL Brașov, invocând incidența motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâta susține că și-a însușit, prin neapelare, soluția primei

instanțe, soluție care răspundea și pretenției declarate a reclamantului, care

a afirmat constant, inclusiv prin cererea de apel, că a dedus judecății o

cerere prin care urmărea să obțină soluționarea notificării, aspect contrazis

însă prin petitul cererii, prin care solicită emiterea unei decizii de

restituire în natură a imobilului.

Pârâta susține că

prin modalitatea de soluționarea a litigiului, instanțele de fond s-au

subrogat, în mod nelegal, în drepturile entității deținătoare și au

pronunțat hotărâri nelegale, cât timp imobilul în litigiu este exceptat,

prin dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 de la restituire, fiind

înstrăinat unor terțe persoane.

Analizând

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

În drept,

instanțele au obligația de a se pronunța doar

asupra obiectului cererii deduse judecății, acest fapt constituind garanția

aplicării principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin.(69 C. proc.

civ.

Dacă formulările sunt

confuze, împiedicând determinarea obiectului și temeiului juridic al cererii de

chemare în judecată, instanța are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor

contradictorii, să ceară precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în

favoarea respectării cu rigoare a principiului disponibilității,

un ultra

sau un

minus petita

.

În speța supusă

analizei,

obiectul cererii

introductive de instanță este formulat într-o manieră confuză atât cu privire

la pretenția concretă dedusă judecății cât și în raport cu motivele de fapt și

temeiul de drept invocate .

Acest aspect, care nu

a fost clarificat pe parcursul judecății, a determinat pronunțarea de către

prima instanță a unei hotărâri cu un dispozitiv imprecis care, în apel, s-a

apreciat că ar reprezenta o încălcare a principiul disponibilității, fără însă

a se observa că cele două mențiuni ale dispozitivului primei instanțe erau,

conform considerentelor sentinței, într-o strânsă interdependență.

Astfel, din

dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată,

reclamantul a dedus judecății o acțiune întemeiată pe dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin care cere

instanței să oblige societatea pârâtă să îi

soluționeze notificarea.

Soluționarea

notificării presupune ca entitatea deținătoare să se pronunțe, în termenele

impuse de lege, asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite, în compensare, bunuri sau alte servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri.

Prin petitul cererii

de chemare în judecată, referitor la obligația ce solicită a se stabili în

sarcina pârâtei, reclamantul folosește însă sintagma „să emită decizia de restituire

în natură a imobilului'' sintagmă menită să creeze confuzie, știut fiind că

alegerea uneia dintre măsurile reparatorii, printre care se numără și restituirea

în natură, presupune o soluționare în fond a cererii și că o astfel de

pretenție poate fi, de asemenea, formulată direct în justiție în cazul în care

entitatea deținătoare nu soluționează notificarea.

În acest sens s-a

statuat prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ, dată în aplicarea art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia instanța judecătorească

este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a

cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Cum,

acțiunea în „obligarea unității notificate de a soluționa notificarea/ de a

emite

dispoziție de soluționare

a notificării,,

întemeiată pe

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, care presupune o analiză formală

privind refuzul pârâtei de a-și îndeplini obligația de a se pronunța cu privire

la notificare, nu se confundă cu acțiunea în obligarea unității învestite cu

soluționarea notificării „să emită decizia

de restituire a imobilului',

care presupune o analiză în fond a pretenției

de restituire, prima instanță avea a clarifica care obiectul cererii deduse

judecății.

Confuzia nu a

fost clarificată nici în apel, reclamantul reiterând prin motivele de apel

obiectul imprecis al cererii de chemare în judecată, cu mentiunea că a dedus

judecății, pe cale separată, și o „contestație în temeiul Legii nr.

10/2001", care face obiectul dosarului nr. 2823/62/2008 al Tribunalului

Brașov.

Instanța de

apel s-a rezumat, sub motivul existenței unui

plus petita

, să înlăture

una din dispozițiile primei instanțe fără a motiva, dat fiind caracterul neclar

al dispoziției menținute, care este întinderea obligației dispusă în sarcina

pârâtei și, corelativ, care era obiectul cererii deduse judecății.

Așa fiind, cum

instanțele de fond au statuat în mod confuz cu privire petitul acțiunii deduse

judecății și, respectiv cu privire la obligația care incumbă pârâtei, fapt care

echivalează cu omisiunea examinării fondului pricinii, Înalta Curte, în raport

de dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 314 C. proc. civ., va admite

recursul, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va trimite cauza la prima

instanță pentru reluarea judecății.

În rejudecare,

instanțele vor statua, în cadrul unor dezbateri contradictorii, cu privire la

obiectul cererii deduse judecății și vor dispune, în consecință.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a constatat că prin dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâta nu a formulat critici care să se încadreze în motivul prevăzut de art.

304 pct. 4 C. proc. civ., care sancționează excesul de putere săvârșit de

instanțele judecătorești, cu mentiunea că se circumscriu acestui motiv de

recurs numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale nu

și pretinsele încălcări ale legii sau ale normelor de procedură, astfel cum a

invocat recurenta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Brașov.

Casează decizia

civilă nr. 82/Ap din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel Brașov, secția civilă,

precum și sentința civilă nr. 199/S din 2 iunie 2008 a Tribunalului Brașov și

trimite cauza spre rejudecare la prima instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 aprilie

2009.