ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1384/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1384/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin decizia nr. 427 din 9 decembrie

2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001 SC R. Brașov a respins notificarea

formulată de M.A. și H.E., cetățeni germani, prin care au solicitat restituirea

în natură a imobilului din Brașov, înscris în C.F. nr. 23959 Brașov.

Prin aceeași decizie, în baza art.

27 alin. (1) și art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, pentru

diferența de teren până la concurența suprafeței de 3096 mp, înscrisă în C.F.

Brașov 23958, sub nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4,

2190/1/1/1/1/1/3/1 și 2190/1/1/1/1/1/3/2 care nu se află în administrarea SC R.

SRL Brașov, notificarea, însoțită de toate actele doveditoare, s-a trimis spre

competentă soluționare Primăriei municipiului Brașov.

În motivarea deciziei s-a arătat că

notificatoarea M.A. (născută H.) și defunctul H.R. (antecesorul lui H.E.) au

făcut cerere de plecare definitivă din țară, iar prin Decizia nr. 330 din 23

mai 1980 imobilul, construcție notificat a fost preluat de Statul Român cu

plata sumei de 9.446 lei, în părți egale, către notificatoarea M.A. și H.R.

(antecesorul lui H.E.), preluarea neputând fi considerată abuzivă deoarece

foștii proprietari ai imobilului au fost îndestulați rezonabil din prețul

primit sau ar fi avut vocația de a fi îndestulați rezonabil dacă înstrăinau

acest imobil, construcție înainte de formalizarea intenției de a părăsi

definitiv țara.

La data de 19 mai 2006 reclamantele

M.A. și H.E. au contestat în justiție decizia emisă de pârâta SC R. SRL și au

solicitat: anularea actului; constatarea nevalabilității titlului statului cu

privire la imobilul situat în Brașov, județul Brașov, înscris în C.F. 13959

Brașov, compus din casă formată din două camere, dependințe, curte și grădină

în suprafață totală de 3.096 mp; obligarea pârâtei să emită o decizie de

restituire în natură a imobilului construcție și constituirea unui drept

special de folosință asupra terenului aflat în administrarea pârâtei; obligarea

pârâtei la daune cominatorii pe zi de întârziere, precum și la cheltuieli de

judecată.

La data de 24 februarie 2006

reclamantele au formulat o completare și precizare de acțiune în sensul că au

chemat în judecată, în calitate de pârât, și pe municipiul Brașov, prin primar.

Tribunalul Brașov, secția civilă,

prin sentința nr. 52/S din 31 martie 2006, a admis în parte acțiunea

reclamantelor și a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la

imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov nr. 23959 sub nr. top

2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 și 2190/1/1/1/1/1/3/2,

compus din casă, parter cu fundații de beton, cu zid de cărămidă și lemn,

acoperită cu țiglă, constând în două camere, bucătărie, hol, cămară și în curte

magazie și WC, curte și grădină în suprafață totală de 3096 mp. A fost anulată

decizia nr. 427 din 9 decembrie 2005 emisă de SC R. SRL Brașov care a fost

obligată să emită o nouă decizie, în condițiile reglementate de Legea nr.

10/2001, prin care să soluționeze notificarea formulată de reclamante pentru

restituirea în natură a imobilului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut și motivat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului

fără titlu valabil, deoarece Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia s-a emis

decizia de preluare, contravenea atât prevederilor Constituției din anul 1965

și dispozițiilor art. 480-481 C. civ., cât și tratatelor internaționale la care

România era parte care garantau dreptul de proprietate și libertatea oricărei

persoane de a părăsi orice țară și de a-și alege liber reședința. Ținând seama

de principiul ierarhiei actelor normative, tribunalul a apreciat că în mod

greșit s-a statuat prin decizia contestată că reclamantele nu pot beneficia de

prevederile Legii nr. 10/2001 având în vedere forța juridică superioară a

acesteia față de H.G. nr. 498/2003, hotărâre emisă pe baza și în vederea

executării legii.

Deoarece pârâta SC R. SRL Brașov,

prin decizia contestată, a considerat că imobilul nu face obiect de

reglementare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că instanța nu poate

statua, în mod direct, asupra măsurilor reparatorii prevăzute de acest act

normativ, pentru că, în caz contrar, s-ar eluda dispozițiile imperative ale

legii care stabilesc în sarcina entității învestite cu soluționarea notificării

obligația de a stabili aceste măsuri reparatorii, astfel că pârâta a fost

obligată să emită o nouă decizie prin care să soluționeze în fond notificarea

reclamantelor.

Curtea de Apel Brașov, secția

civilă, prin decizia nr. 186/Ap din 26 septembrie 2006, a admis apelul declarat

de reclamante, a schimbat în parte sentința tribunalului și a obligat pe pârâta

SC R. SRL Brașov să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului

construcție situat în Brașov, înscris în C.F. 23959 Brașov sub nr. top

2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 și 2190/1/1/1/1/1/3/2 și

de constituire a unui drept special de folosință asupra terenului aferent.

Au fost păstrate restul

dispozițiilor sentinței și au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de

pârâții municipiul Brașov, prin primar și SC R. SRL Brașov.

Pentru a decide astfel, s-a motivat

că instanța de judecată poate să dispună în mod direct restituirea în natură a

imobilului atunci când se contestă nelegalitatea și netemeinicia dispoziției

sau a deciziei atacate. Întrucât procedura administrativă, obligatoriu

instituită, s-a finalizat, instanța poate să dispună în mod direct restituirea

în natură a imobilului, fără a mai fi necesară reluarea întregii proceduri

administrative „prin emiterea unei noi dispoziții sau decizii”.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal, au declarat recurs pârâții municipiul Brașov, prin primar și SC

R. SRL Brașov.

În dezvoltarea recursului, pârâtul

municipiul Brașov a invocat următoarele critici: imobilul în litigiu a fost

preluat în proprietatea statului în baza deciziei nr. 330 din 23 mai 1980 emisă

de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al județului Brașov cu

respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Decretul nr.

223/1974; pentru a opera nulitatea absolută a deciziilor administrative

reclamantele trebuiau să dovedească faptul că prevederile decretului nu s-au

aplicat corect și că actele administrative s-au emis cu neîndeplinirea unor

condiții de validitate; faptul că Decretul nr. 223/1974 contravenea

Constituției României ori normelor de drept internațional nu are relevanță în

speță cu privire la caracterul valabil sau nevalabil al titlului statului;

greșit ambele instanțe au înlăturat aplicațiunea Cap. II, art. 1, pct. 1.4.

lit. B) din H.G. nr. 498/1973, deoarece hotărârea de aprobare a Normelor

metodologice nu modifică legea, scopul normelor fiind acela de a arăta și

explica cum să se facă o aplicare corectă și unitară a legii.

În motivarea recursului, pârâta SC

R. SRL Brașov a formulat următoarele critici: instanța nu putea statua asupra

măsurilor ce se cuvin reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001, cu atât mai

puțin să dispună restituirea în natură a imobilului, fără a fi necesară

reluarea întregii proceduri administrative de emitere a unei noi decizii,

deoarece, în caz contrar, s-ar eluda dispozițiile imperative ale legii, care

stabilesc în sarcina unității deținătoare măsurile reparatorii ce se pot

acorda; obligând pe recurentă să emită o nouă decizie de restituire în natură a

imobilului, instanța de apel nu a răspuns la apărarea pârâtei, conform căreia,

diferența de teren de 3096 mp înscris în C.F. Brașov nu se află în

administrarea SC R. SRL Brașov, că persoana juridică deținătoare a terenului

este Primăria municipiului Brașov pe care l-a închiriat unor persoane fizice;

titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost constituit în mod valabil,

cu respectarea Decretului nr. 223/1974 și a legislației atunci în vigoare;

greșit au fost înlăturate dispozițiile Cap. II, art. 1, pct. 1.4., lit. B) din

H.G. nr. 498/2003 deoarece în cazul înstrăinării imobilului, înaintea depunerii

cererii de plecare definitivă din țară urmează a fi considerată o preluare ce

nu a fost abuzivă, iar persoanele au fost rezonabil îndestulate cu prețul

primit sau aveau vocația de a fi îndestulate rezonabil dacă înstrăinau imobilul

înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara.

Cu privire la recursurile declarate

în cauză, constată următoarele:

Imobilul situat în Brașov, înscris

în C.F. nr. 23959 Brașov, compus din construcții, curte și grădină în suprafață

totală de 3096 mp a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr.

223/1974, prin decizia nr. 330 din 23 mai 1980, a Comitetului Executiv al

fostului Consiliu Popular al județului Brașov, cu plata sumei de 9446 lei, de

la numiții H.R. și H.A., antecesorii reclamantelor.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor.

Conform alin. (2) al aceluiași

articol, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari, iar în temeiul alin. (3), instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului.

Făcând aplicațiunea acestor

dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție, Secții Unite, prin Decizia în

interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de

proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr.

223/1974, pot cere în justiție recunoașterea dreptului lor de proprietate

asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

Decretul nr. 223/1974

contravenea Constituției

din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de

lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru

lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Același decret

contravenea și Codului Civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și Declarației Universale a

Drepturilor Omului.

Pe cale de consecință, în mod corect

instanțele de fond și de apel au constatat nevalabilitatea titlului statului,

chiar de la data emiterii deciziei administrative, astfel încât se găsesc ca

nefondate susținerile făcute de cei doi recurenți în sensul că imobilul ar fi

fost preluat de stat cu titlu valabil.

Atât prin decizia contestată, cât și

prin cele două recursuri se invocă faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv

și că, în cauză, sunt aplicabile prevederile pct. 1.4. lit. B) alin. ultim din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

498/2003, potrivit cărora, în situația în care persoana a făcut cerere de

plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, „stabilirea

conduitei acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că

preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul

primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul

respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara”, astfel

că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate

realiza decât în sensul respingerii ei.

Nelegalitatea prevederii cuprinse în

textul menționat din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), care definesc noțiunea de

imobile preluate abuziv de stat, precum și a celor înscrise la art. 1 alin. (1)

și (2) , art. 7 alin. (2) și art. 9 alin. (1) referitoare la restituirea în

natură și prin echivalent.

Legea specială nu definește noțiunea

de „preluare abuzivă”, dar în art. 2 alin. (1) enumeră situațiile juridice care

constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să

soluționeze notificarea reclamantelor trebuie să aprecieze dacă situația

acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.

Dispoziția din Normele metodologice

invocată ca temei pentru respingerea acțiunii reclamantelor ignoră împrejurarea

că, în situația părăsirii definitive a țării, autorii reclamantelor, ca toți

cei aflați în situații similare, erau obligați să procedeze la înstrăinarea

construcțiilor către stat, în schimbul unor sume pe care tot acesta le

stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a

bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă despre care se face vorbire în text.

Premisa textului din Normele

metodologice, în sensul că persoana avea vocația de a fi îndestulată rezonabil

dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv

țara, este pur teoretică, pentru că, practic, era imposibilă în condițiile în

care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, actele juridice încheiate în

scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o

încălcare a libertății contractuale.

Imobilul în litigiu se încadrează în

ipoteza descrisă de art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 10/2001, pentru că,

chiar dacă autoritatea de stat a emis decizia administrativă și a plătit o sumă

de bani cu titlu de preț (în speță, o sumă cu totul modică), statul a preluat

imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii

proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul

către stat. De altfel, textul art. 2 alin. (1), lit. h) din lege nu

condiționează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit

o sumă de bani în schimbul imobilului și de valoarea acesteia, astfel că intră

în sfera de aplicare a textului și imobilele pentru care s-a plătit și o

despăgubire ce poate fi apreciată drept rezonabilă.

Conform dispozițiilor art. 2 pct. 2

din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea imobilelor în temeiul acestei

legi poate fi dispusă și prin hotărâre judecătorească, după parcurgerea

procedurii prealabile specifice, nefiind un atribut exclusiv al unității

deținătoare, cum se susține prin recursurile declarate. Decizia de respingere a

cererii de restituire în natură poate fi controlată în totalitate de către

instanță, pe calea acțiunii (contestației) prevăzute de Legea nr. 10/2001,

instanța fiind competentă a soluționa notificarea și în ceea ce privește

obligarea la restituirea în natură a imobilului.

În temeiul acestor considerente,

recursul declarat de pârâtul municipiul Brașov, ca și motivele de casare

referitoare la posibilitatea instanței de a lua, direct, măsurile reparatorii

prevăzute de lege, la valabilitatea titlului statului asupra imobilului și la

incidența în cauză a H.G. nr.m498/2003 formulate de pârâta SC R. SRL Brașov se

găsesc ca nefondate.

Se socotește însă întemeiat motivul

de casare formulat de pârâta SC R. SRL Brașov referitor la diferența de teren,

până la concurența suprafeței de 3096 mp, înscris în C.F. nr. 23959 Brașov, sub

nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 și

2190/1/1/1/1/1/3/2, cu privire la care societatea recurentă a susținut constant

în cursul procesului că nu se află în administrarea sa și, pe cale de

consecință, cu referire la acest nemișcător nu poate să dispună printr-o

decizie dată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În adevăr, pârâta a susținut că

potrivit procesului-verbal încheiat la data de 4 iulie 2005 de Serviciul Tehnic

al SC R. SRL Brașov această societate administrează doar suprafața de 100 mp

din terenul aferent construcției. Restul suprafeței, până la concurența celor

3096 mp, este deținut astfel: 1000 mp T.I. cu contract de închiriere

nr.97/T/1995; 1000 mp de T.M. cu contract de închiriere nr. 84/T/1995; 900 mp de

T.O. cu contract de închiriere, toate aceste contracte încheiate cu Primăria

municipiului Brașov. De altfel, această critică a constituit și motiv de apel,

la care instanța însă nu a răspuns.

În scopul stabilirii depline a

situației de fapt cu privire la terenul în suprafață de 3096 mp și pentru

determinarea persoanei juridice deținătoare a acestuia, în temeiul art. 314 C.

proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Brașov și se va

casa în parte decizia dată de Curtea de Apel Brașov, urmând a se trimite cauza

pentru rejudecarea apelurilor declarate de SC R. SRL Brașov și de reclamanți,

la aceeași instanță și numai pentru acest aspect.

Vor fi păstrate dispozițiile

deciziei cu referire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Brașov și va fi

respins, ca nefondat, recursul aceluiași pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC R.

SRL Brașov împotriva deciziei nr. 186 Ap din 26 septembrie 2006 a Curții de

Apel Brașov, secția civilă, pe care o casează în parte și trimite cauza pentru

rejudecarea apelurilor declarate de SC R. SRL Brașov și de reclamanți, la

aceeași instanță.

Păstrează dispozițiile deciziei

referitoare la apelul declarat de pârâtul municipiul Brașov.

Respinge ca nefondat recursul declarat de

municipiul Brașov prin primar împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie

2007.