ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4490/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 42/ F-C din 7 iunie 2007 Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S.F. Vâlcea în numele membrilor săi, în contradictoriu cu pârâții M.F.P. si D.G.F.P. Vâlcea, a obligat pârâții să plătească reclamanților primele de vacanță aferente perioadei 15 august 2003 – până la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 2/2006,actualizate până la data plății efective, a constatat prescris dreptul la acțiune pentru perioada 2001 – 15 august 2003 și a respins acțiunea pentru suma aferentă acestei perioade; totodată, a respins excepția necompetenței materiale a instanței și pe cea a prematurității acțiunii.

În motivarea sentinței se reține că reclamanții au calitatea de funcționari publici, iar prin Legea nr. 188/1999 s-a reglementat plata unei primei de concediu în beneficiul acestora, distinctă de indemnizația de concediu și egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, impozitată separat. Acest drept a fost acordat până la data de 2 ianuarie 2001, fiind suspendată plata acestui drept prin acte normative succesive, respectiv O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 551/2004 și Legea nr. 379/2005 – legi având ca obiect aprobarea bugetelor de stat anuale. Prin intrarea în vigoare a O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor publici și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 nu s-a mai prevăzut în mod expres suspendarea acordării primelor de concediu pentru funcționarii publici, suspendările dispuse prin acte normative anterioare cu privire la acest drept încetând. Se arată de către instanța de fond că suspendarea temporară a plății acestui drept nu echivalează cu inexistența dreptului, întrucât s-ar contraveni dispozițiilor art. 53 din Constituție, privind cazurile în care se poate restrânge exercițiul unui drept, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., referitor la dreptul asupra unui bun. În consecință, a fost admisă acțiunea reclamantului pentru plata primei de vacanță aferente perioadei 15 august 2003 – 2006, pentru perioada 2001 – 15 august 2003 constatându-se intervenită prescripția dreptului la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul S.F. Vâlcea, cât și pârâtul M.E.F. Recurentul – reclamant S.F. Vâlcea a susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001 – 15 august 2003. În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, considerându-se că suspendarea plății primelor respective prin acte normative cu putere de lege a constituit o cauză de întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune, un nou termen începând să curgă o dată cu intrarea în vigoare a O.G.

nr. 2/2006 privind drepturile salariale ale funcționarilor publici pe anul 2006. Recurentul - pârât M.E.F., la rândul său, a criticat sentința instanței de fond, motivând că în mod prematur și neîntemeiat s-a dispus acordarea primelor de vacanță aferente anilor 2003 – 2006 către reclamanți, din moment ce aplicarea art. 34 alin. (2) (fost art. 33 alin. (2)) din Legea nr. 188/1999 a funcționarului public, modificată și republicată a fost suspendată anual prin acte normative succesive (O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 551/2004).

Posibilitatea suspendării unor acte normative este prevăzută și de art. 56 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, iar în legătură cu fondul drepturilor solicitate, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 414/2005, nr. 37/2005, nr. 148/2005 și nr. 398/2005, a statuat, în mod constant, că drepturile suplimentare cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în acte normative nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituție, care nu ar putea fi modificate sau chiar anulate de legiuitor. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de M.E.F.

este nefondat. Astfel, soluția instanței de fond în sensul că funcționarii publici pot beneficia de prima de concediu prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată este corectă, deoarece potrivit dispozițiilor art. 41 și art. 53 din Constituție, dreptul de remunerare a muncii și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă ca drepturi fundamentale, nu pot fi restrânse discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute de legea fundamentală, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a săvârșirii ori a moralei publice, desfășurarea instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o, fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.

Totodată, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.A.D.O.L.F, prin noțiunea de „bun” se înțelege și „speranța legitimă” ca „valoare patrimonială”, de a dobândi un bun prin lege; noțiunea de „speranță legitimă” presupune existența unei configurări juridice (respectiv reglementare legală). În consecință, motivele de recurs invocate de recurentul-pârât M.E.F. privind netemeinicia și prematuritatea acțiunii sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. De asemenea, nu poate fi admis argumentul privind inexistența surselor pentru plata acestor prime, datorită neprevederii în buget, aceasta fiind o problemă de executare a hotărârii judecătorești, iar nu de apreciere a temeiniciei acțiunii. În ceea ce privește recursul formulat de S.F.

Vâlcea, acesta este întemeiat și urmează a fi admis, constatându-se că în mod greșit instanța de fond a aplicat prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003. Astfel, pentru ca prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator este necesar ca pentru titularul dreptului la acțiune să existe, pe lângă voința de a acționa și posibilitatea reală de a acționa, adică a se adresa organului competent pentru protecția dreptului său. Întrucât în perioada 2001 – 2005 aplicarea prevederilor referitoare la plata primelor de concediu a fost suspendată anual prin acte normative succesive, inclusiv dreptul de a acționa în instanță a fost suspendat, cursul prescripției fiind reluat o dată cu apariția O.G.

nr. 2/2006. Pentru considerentele menționate cu referire la art. 304 pct. 9 și 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul formulat de S.F. Vâlcea urmează a fi admis, modificându-se în parte sentința instanței de fond, în sensul admiterii cererii referitoare la prima de concediu inclusiv pentru perioada 2001 – 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de S.F. Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 42/ F-C din 7 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă M.E.F. la plata primei de vacanță, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective și pentru perioada 2001 – 15 august 2003. Respinge ca nefondat recursul declarat de M.E.F. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2007.