ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4490/2007

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 42/ F-C din 7 iunie  2007

Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul S.F. Vâlcea în numele membrilor săi,

în contradictoriu cu pârâții M.F.P. si D.G.F.P. Vâlcea, a obligat pârâții să

plătească reclamanților primele de vacanță aferente perioadei 15 august 2003 –

până la data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 2/2006,actualizate

până la data plății efective, a constatat prescris dreptul la acțiune pentru

perioada 2001 – 15 august 2003 și a respins acțiunea pentru suma aferentă

acestei perioade; totodată, a respins excepția necompetenței materiale a

instanței și pe cea a prematurității acțiunii.

În motivarea sentinței se

reține că reclamanții au calitatea de funcționari publici, iar prin Legea nr. 188/1999

s-a reglementat plata unei primei de concediu în beneficiul acestora, distinctă

de indemnizația de concediu și egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu, impozitată separat.

Acest drept a fost acordat

până la data de 2 ianuarie 2001, fiind suspendată plata acestui drept prin acte

normative succesive, respectiv O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr.

631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 551/2004 și Legea nr. 379/2005 – legi

având ca obiect aprobarea bugetelor de stat anuale. Prin intrarea în vigoare a

O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale ale funcționarilor

publici și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 nu s-a

mai prevăzut în mod expres suspendarea acordării primelor de concediu pentru

funcționarii publici, suspendările dispuse prin acte normative anterioare cu

privire la acest drept încetând.

Se arată de către instanța

de fond că suspendarea temporară a plății acestui drept nu echivalează cu

inexistența dreptului, întrucât s-ar contraveni dispozițiilor art. 53 din

Constituție, privind cazurile în care se poate restrânge exercițiul unui drept,

precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., referitor la

dreptul asupra unui bun. În consecință, a fost admisă acțiunea reclamantului

pentru plata primei de vacanță aferente perioadei 15 august 2003 – 2006, pentru

perioada 2001 – 15 august 2003 constatându-se intervenită prescripția dreptului

la acțiune, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs reclamantul S.F. Vâlcea, cât și pârâtul M.E.F.

Recurentul – reclamant S.F. Vâlcea

a susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a

legii în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la

acțiune pentru perioada 2001 – 15 august  2003. În drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 17 alin. (1) din Decretul

nr. 167/1958, considerându-se că suspendarea plății primelor respective prin

acte normative cu putere de lege a constituit o cauză de întrerupere a cursului

prescripției dreptului la acțiune, un nou termen începând să curgă o dată cu

intrarea în vigoare a O.G. nr. 2/2006 privind drepturile salariale ale

funcționarilor publici pe anul 2006.

Recurentul - pârât M.E.F.,

la rândul său, a criticat sentința instanței de fond, motivând că în mod

prematur și neîntemeiat s-a dispus acordarea primelor de vacanță aferente

anilor 2003 – 2006 către reclamanți, din moment ce aplicarea art. 34 alin. (2)

(fost art. 33 alin. (2)) din Legea nr. 188/1999 a funcționarului public,

modificată și republicată a fost suspendată anual prin acte normative succesive

(O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 744/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003,

Legea nr. 551/2004). Posibilitatea suspendării unor acte normative este

prevăzută și de art. 56 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, iar în legătură

cu fondul drepturilor solicitate, Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 414/2005,

nr. 37/2005, nr. 148/2005 și nr. 398/2005, a statuat, în mod constant, că

drepturile suplimentare cum sunt primele, sporurile sau adaosurile prevăzute în

acte normative nu constituie drepturi fundamentale consacrate de Constituție,

care nu ar putea fi modificate sau chiar anulate de legiuitor.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs formulate, Înalta

Curte constată că recursul formulat de M.E.F. este nefondat.

Astfel, soluția instanței de

fond în sensul că funcționarii publici pot beneficia de prima de concediu

prevăzută de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată este corectă,

deoarece potrivit dispozițiilor art. 41 și art. 53 din Constituție, dreptul de

remunerare a muncii și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative

dreptului la muncă ca drepturi fundamentale, nu pot fi restrânse discriminatoriu

și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute de legea

fundamentală, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a săvârșirii ori a moralei publice, desfășurarea

instrucției penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale

unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și proporțională

cu situația care a determinat-o, fără a aduce atingere existenței dreptului sau

libertății.

Totodată, în sensul art. 1

din Protocolul 1 la C.A.D.O.L.F, prin noțiunea de „bun” se înțelege și

„speranța legitimă” ca „valoare patrimonială”, de a dobândi un bun prin lege;

noțiunea de „speranță legitimă” presupune existența unei configurări juridice

(respectiv reglementare legală).

În consecință, motivele de

recurs invocate de recurentul-pârât M.E.F. privind netemeinicia și

prematuritatea acțiunii sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse. De asemenea,

nu poate fi admis argumentul privind inexistența surselor pentru plata acestor

prime, datorită neprevederii în buget, aceasta fiind o problemă de executare a

hotărârii judecătorești, iar nu de apreciere a temeiniciei acțiunii.

În ceea ce privește recursul

formulat de S.F. Vâlcea, acesta este întemeiat și urmează a fi admis,  constatându-se

că în mod greșit instanța de fond a aplicat prescripția dreptului la acțiune în

ceea ce privește primele de vacanță aferente perioadei 2001 - 2003.

Astfel, pentru ca

prescripția să-și producă efectul său extinctiv, adică sancționator este

necesar ca pentru titularul dreptului la acțiune să existe, pe lângă voința de

a acționa și posibilitatea reală de a acționa, adică a se adresa organului

competent pentru protecția dreptului său. Întrucât în perioada 2001 – 2005

aplicarea prevederilor referitoare la plata primelor de concediu a fost

suspendată anual prin acte normative succesive, inclusiv dreptul de a acționa

în instanță a fost suspendat, cursul prescripției fiind reluat o dată cu

apariția O.G. nr. 2/2006.

Pentru considerentele

menționate cu referire la art. 304 pct. 9 și 312 alin. (1) C. proc. civ.

recursul formulat de S.F. Vâlcea urmează a fi admis, modificându-se în parte

sentința instanței de fond, în sensul admiterii cererii referitoare la prima de

concediu inclusiv pentru perioada 2001 – 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

S.F. Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 42/ F-C din 7 mai 2007 a Curții de

Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că obligă M.E.F. la plata primei de vacanță, actualizată cu

indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății

efective și pentru perioada 2001 – 15 august 2003.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de

M.E.F.

împotriva

aceleiași sentințe, ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2007.