ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 27/2008

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta O.R.I.E. a chemat în judecată Casa

Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata

drepturilor salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2001 și 2002, în

cuantumul actualizat cu rata inflației.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că, neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată,

întrucât suspendarea prin acte normative a acordării primelor s-a făcut cu

încălcarea dispozițiilor art. 16, 41 și 53 din Constituție, reprezentând o

restrângere nejustificată și discriminatorie a unui drept constituțional

fundamental.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 1725 din 19 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă,

dispunând obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumelor cuvenite cu

titlu de prime de concediu, aferente anilor 2001, 2002 actualizate cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, deși exercițiul dreptului de a încasa prima de

concediu a fost suspendat pentru perioada 2001-2005, această suspendare nu

echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea

realizării acestuia, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat în

exercițiul său.

Împotriva acestei

sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Casa Națională

de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, care a susținut în esență că,

pentru anii 2001-2003 funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se

acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispozițiile art. 34 din

Legea nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această

perioadă. Așa fiind, susține recurenta, greșit instanța a dispus obligarea ei

la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.

Examinând cauza în

raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate

și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse

în continuare:

Este necontestat că,

prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe

lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de

bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001–2006.

Numai că, astfel cum

corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la

prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004),

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin

suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența pentru anii 2003 și

2005

.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art.

53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui,

un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația

ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța

sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale împotriva sentinței

civile nr. 1725 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2008.