ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4209/2007
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4209/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalul București, secția a VIII-a sub nr. 2707/3/2007, reclamanta M.A.
a chemat în judecată în calitate de pârâte C.J.P. Gorj și C.N.P.A.D.A.S.,
solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora
la plata sumelor ce reprezintă prima de concediu pe anii 2001-2004 actualizată cu
indicele de inflație, până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 1457/28 februarie 2007 Tribunalul București, secția
a VIII-a a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea
Curții de Apel București, secția a VIII-a, reținând incidența dispozițiilor
art. 10 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 raportat la calitatea de
instituție publică a
pârâtei C.N.P.D.A.S.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, prin sentința civilă nr. 1123 din 25 aprilie 2007 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.P.A.D.A.S. București,
respingând acțiunea față de această pârâtă.
Totodată, a admis acțiunea reclamantei față de pârâta C.J.P. Gorj,
obligând pârâta să plătească reclamantei drepturile bănești reprezentând prima
de concediu pentru anii 2001 – 2004 actualizate de la data nașterii dreptului
și până la data plății efective, cu indicele de inflație.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, pe de
o parte, că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea
acestuia, iar, pe de altă parte, că a fost întrerupt cursul prescripției chiar
prin lege, aceasta constituind un caz de forță majoră ce a împiedicat
reclamanta să formuleze acțiune.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta C.J.P.
Gorj criticând-o pentru netemeinicie, dar fără a-și structura motivele de
recurs potrivit dispozițiilor art. 302 și art. 304 C. proc. civ., coroborate cu
cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004. Se susține, în esență, că plata
primei de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001 – 2005 prin
legile bugetului de stat și este inadmisibilă o reintrare în vigoare a
dispoziției afectată de suspendare pentru că aceasta a fost în continuare
suspendată prin legea bugetului pentru anul 2006, iar pentru perioada 2001 –
2003 intervine prescripția dreptului material la acțiune, conform art. 7 și 8
din Decretul nr. 157/1958.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de
fond, cu probele administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile
legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ.,
Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi
expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a
instituit dreptul funcționarilor
publici ca pe lângă indemnizația de
concediu să li se acorde o primă egală cu salariul
de bază din luna anterioară plecării
în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții
succesive acordarea primei de
vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond,
Înalta Curte constată că
suspendarea dreptului nu echivalează cu
însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să
fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial
prin art. 33 alin. (2) din Legea
nr. 188/1999 (M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a
menținut prin art. 34
alin. (2) din Legea nr.
188/1999 republicată (M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004),
precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999
republicată (M. Of. nr. 365 din
29 mai 2007).
Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate
considera că acesta nu exista
în perioada respectivă, întrucât s-ar
încălca principiul constituțional care garantează
realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu
echivalează cu însăși înlăturarea
lui, cât timp prin nici o dispoziție
legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii
2002, 2003 și 2004.
Chiar în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui
drept recunoscut și garantat nu se poate înlătura existența lui anterioară
pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art.
49 din Constituția în forma anterioară) privind cazurile când se poate
restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la C.P.A.D.O.L.F..
Ca
urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar un drept lipsit de
conținut, redus la nudum iu, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a
exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în
perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este
recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de
orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care
implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,
concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații
juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată
fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au
fost prevăzute de lege.
În
plus, Înalta Curte reține că este necontestat că intimatei - reclamante i se
vor calcula drepturile privind prima de concediu, raportat nu doar la perioada
solicitată dar și la perioada cât a fost efectiv funcționar public.
Înalta
Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut aplicabilitatea în
cauză a dispozițiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul
prescripției fiind la rândul său suspendat.
Prin
urmare, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, deplin și
corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza
dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele
ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de pârâta C.J.P. Gorj împotriva sentinței civile nr. 1123 din 25 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 2 noiembrie 2007.