ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 290/2009
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 290/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 29 noiembrie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția
a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reclamanții N.E.T., ș.a., au
solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Muncii, obligarea la plata
drepturilor bănești reprezentând:
- spor pentru
confidențialitate, în cuantum de 15%;
- spor pentru
mobilitate, în cuantum de 20%;
- spor pentru
condiții deosebite de muncă datorită utilizării echipamentelor cu ecran de
vizualizare, în cuantum de 15%, pentru perioada 15 noiembrie 2004 - 15
noiembrie 2007
- contravaloarea
tichetelor de masă prevăzute de Legea nr. 142/1998.
Totodată,
reclamanții au solicitat actualizarea drepturilor în raport de rata inflației,
precum și includerea acestor sporuri, începând cu data de 15 noiembrie 2007, în
drepturile salariale brute lunare.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici și angajați pe bază
de contract individual de muncă în cadrul direcțiilor și compartimentelor din Inspecția
Muncii, aceasta fiind o instituție bugetară a administrației publice centrale
de stat, cu venituri mixte.
Deși pârâta
putea să reglementeze în bugetul său de venituri și cheltuieli sumele aferente
acordării sporurilor solicitate, aceste drepturi nu au fost acordate fără nicio
motivare.
Au arătat
reclamanții că se încadrează în dispozițiile H.G. nr. 1028/2006 referitoare la
utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare.
S-a precizat că
funcționarii publici din cadrul instituției pârâte au obligația, conform art.
18 din Legea nr. 108/1999, să păstreze confidențialitatea secretelor de
fabricație, a procedurilor de exploatare, precum și a oricărei reclamații care
semnalează nerespectarea legii, această obligație având-o și ceilalți
funcționari atât în baza prevederilor Legii nr. 188/1999 cât și în baza
atribuțiilor din fișa postului și că există funcționari publici încadrați pe
funcții similare care beneficiază de sporul de confidențialitate reglementat de
Legea nr. 231/2007.
Au mai apreciat
reclamanții că sporul de mobilitate li se cuvine prin prisma art. 25 C. muncii.
La termenul din
7 mai 2008, reclamanții au precizat acțiunea formulată arătând că renunță la
cererea privind acordarea tichetelor de masă și că solicită acordarea
celorlalte drepturi pentru viitor.
De asemenea s-a
solicitat disjungerea cererii pentru o parte dintre reclamanți care sunt
personal contractual în cadrul instituției pârâte.
Prin sentința civilă
nr. 1521 din 14 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de disjungere formulată,
precum și cererea de chemare în judecată așa cum aceasta a fost precizată.
În ceea ce
privește cererea de disjungere formulată instanța a făcut aplicarea art. 17 C.
proc. civ.
Pe fondul
cauzei, prima instanță a reținut că în mod eronat reclamanții fac o analogie cu
personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului
Integrării, deoarece în cazul reclamanților nu există un cadru legal pentru
acordarea sporului de confidențialitate, Legea nr. 188/1999 neprevăzând
acordarea vreunui spor de confidențialitate pentru categoria de funcționari
publici din care fac parte reclamanții.
Prima instanța a
mai reținut, pe de o parte, că reclamanții nu au făcut dovada încadrării în
prevederile art. 87 din Legea nr. 188/1999, iar pe de altă parte, că potrivit
art. 88 alin. (4) din același act normativ, pe timpul delegării funcționarul
public își păstrează funcția publică și salariul, autoritatea care îl deleagă
fiind obligată să suporte costul integral al transportului, cazării și al
indemnizației de delegare.
În ce privește
personalul contractual, prima instanță a apreciat că din economia art. 25 C.
muncii, rezultă că această clauză de mobilitate se stabilește în contractul individual
de muncă, or reclamanții nu au produs această dovadă.
S-a mai reținut
că H.G. nr. 1028/2006 prevede o serie de obligații ale angajatorului care
trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru îndeplinirea cerințelor minime.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții prin reprezentant N.E.T.,
criticând soluția pronunțată, pentru netemeinicie și nelegalitate.
Prin motivele de
recurs s-a susținut că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de
disjungere formulată, întrucât o parte din reclamanți au raporturi contractuale
de muncă cu pârâta și nu raporturi de serviciu, motiv pentru care cererea de
chemare în judecată a acestora trebuia soluționată de Tribunalul București.
S-a mai precizat
că instanța de fond s-a pronunțat în mod greșit asupra acordării tichetelor de
masă, nefiind investită în acest sens, iar că instanța de fond nu a ținut cont
de faptul că Tribunalul Bacău a admis cererea privind acordarea sporului de
confidențialitate și a sporului pentru mobilitate formulată de inspectorii de
muncă din cadrul instituției pârâte.
Au mai apreciat
recurenții că pârâta, în calitate de angajator, avea obligația să demonstreze
că nu datorează sporul pentru condiții deosebite de muncă urmare a utilizării
echipamentelor cu ecran de vizualizare.
S-a susținut că
acordarea unor sporuri în mod discriminatoriu constituie o încălcare a
prevederilor O.G. nr. 137/2000, modificată și completată și că instanța de
judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura
ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Examinând
sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate
de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele
ale art. 304
1
C. proc. civ., Curtea constată că recursul este
fondat, pentru considerentele ce urmează:
Atât prin
cererea de chemare în judecată cât și prin cererea depusă la dosarul cauzei la
data de 7 mai 2008, s-a menționat că parte de reclamanți au calitatea de personal
contractual în cadrul instituției pârâte, fiind angajați pe bază de contract
individual de muncă.
Urmare a acestei
împrejurări, prin cererea depusă la data de 7 mai 2008, reclamanții au
solicitat disjungerea cauzei pentru personalul angajat pe bază de contract
individual de muncă.
Prin sentința
atacată, prima instanță a respins cererea formulată, rezumându-se la a invoca
prevederile art. 17 C. proc. civ.
Or, măsura în
care solicitările reclamanților, personal contractual, se justifică în raport
de actele normative invocate, cade în sarcina instanței prin care se realizează
jurisdicția muncii, acesta fiind motivul pentru care, în primă instanță, s-a
solicitat disjungerea cauzei în ceea ce îi privește pe reclamanții angajați pe
bază de contract individual de muncă.
În atare
condiții, instanța fondului avea obligația de a administra probe în vederea
stabilirii fără echivoc a calității fiecărui reclamant, în speță funcționar
public sau angajat pe bază de contract individual de muncă, în cel din urmă caz
competența instanței fiind atrasă de prevederile art. 284 din Legea nr. 53/2003
privind Codul Muncii și de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.
Invocarea de
către prima instanță a prevederilor art. 17 C. proc. civ. apare lipsită de
temei, în condițiile în care aceasta nu a fost sesizată printr-o cerere
incidentală sau accesorie, neputându-se reține că în situația de față ar opera
o prorogare de competență în favoarea instanței de contencios administrativ.
Pentru
considerentele arătate, se impune casarea sentinței atacate cu trimiterea
cauzei spre rejudecare, în vederea stabilirii fără echivoc a calității fiecărui
reclamant, sens în care urmează a se dispune probe, urmând a se analiza și
incidența în cauză a prevederilor art. 16 din O.G. nr. 6/2007 invocate de reclamanți
prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei.
Pentru
considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 312
alin. (2) și alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., va admite recursul declarat,
va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași
instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recursul declarat
de N.E.T. în nume propriu și în calitate de reprezentant al reclamanților A.A.,
ș.a., împotriva sentinței civile nr. 1521 din 14 mai 2008 a Curții de Apel
București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie
2009.